ICCJ. Decizia nr. 1907/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1907/2014
Dosar nr. 2672/117/2009
Şedinţa publică din 13 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. 2672/117/2009 la data de 5 mai 2009, reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A, sub autoritatea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri echitabile pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a exproprierii terenului în suprafaţă de 2.900 mp situat în intravilanul localităţii Gilău, precum şi casei de locuit edificată pe acesta, construită din BCA, cu fundaţie de beton, şarpantă de lemn, învelitoare tablă aluminiu, regim de înălţime D+P, compartimentată astfel: demisol, adăpost protecţie civilă, parter-2 camere, bucătărie, cămară, hol, baie şi terasă, imobile înscrise în C.F. nr. 6405 Gilău nr. top. comas. 5198/14, 5198/15, despăgubiri pe care le evaluează la suma de 227.500 euro plătibile în RON la cursul BNR, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 306 din 18 iunie 2013 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosar nr. 2672/117/2009 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul M.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. şi în consecinţă:
A fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 88.028 euro echivalent în RON la data plăţii cu titlu de despăgubiri aferente imobilului înscris în CF 6405 nr. top. comasat 5198/14, 5198/15, tarla 17, parcela 25, situat în localitatea Gilău, număr cadastral 2940, compus din teren şi casă (demolată, în prezent) ce a format obiectul exproprierii prin Hotărârea nr. 10 din 09 ianuarie 2009 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului local Gilău.
S-au compensat onorariile de expertize.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
A fost obligat pârâtul să plătească experţilor Ş.M.R. şi B.V. câte 500 RON reprezentând onorariu expert.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Hotărârea nr. 10 din 09 ianuarie 2009, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul local Gilău, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat situat în loc. Gilău, categoria de folosinţă arabil intravilan, tarlaua 17, parcela 25, identificat prin număr cadastral 2490, compus din imobil-teren în suprafaţă de 2.388 mp, din suprafaţa totală de 2.900 mp, conform măsurătorilor din care proprietarului îi rămâne suprafaţa de 512 mp şi imobil-construcţie, cu suprafaţa desfăşurată de 106 mp.
Persoana propusă în vederea acordării despăgubirii a fost S.I.P., iar despăgubirile propuse au fost evaluate la suma de 320.819,83 RON, reprezentând echivalentul a 77.520,80 euro, avându-se în vedere cursul de 1 euro = 4,1385 RON din data de 08 ianuarie 2009.
În cauză, a fost întocmit un raport de expertiză tehnică judiciară de către comisia de experţi formată din experţii B.V., Ş.M.R. şi L.S.N., din care rezultă că imobilul în litigiu este situat în intravilanul com. Gilău, str. Braniştei f. n., fiind înscris în CF nr. 6405 Gilău, sub A+1, nr. top. comasat 5198 din 14 şi 5198 din 15 format din casă compusă din: la demisol: hol, adăpost protecţie civilă; la parter: 2 camere, bucătărie, cămară de alimente, hol, baie, terasă, curte şi grădină în suprafaţă de 2.900 mp, având ca proprietar tabular pe reclamantul M.I.
Iniţial, terenul a fost cuprins în titlul de proprietate nr. 28864/1035 din 28 aprilie 2000, arabil intravilan, tarla 17, parcela 25, titular fiind S.I.P., de la care a cumpărat reclamantul M.I. Exproprierea s-a făcut fără să se verifice situaţia de carte funciară a imobilului.
Cu ocazia evaluării imobilului, comisia de experţi a reţinut că evaluarea construcţiei stabilită de comisia de expropriere la suma de 47.432,00 euro (447,32 euro/mp) este una corectă. În privinţa terenului în suprafaţă de 2.388 mp care a fost expropriat, comisia de experţi a stabilit o valoare de 94,84 RON/mp, astfel că a rezultat o valoare de 226.478 RON, echivalent a 53.644 euro.
Pârâtul a înţeles să formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză, doar în ce priveşte evaluarea terenului, solicitând refacerea raportului întocmit, motivat de faptul că experţii nu au justificat opţiunea alegerii metodei determinării despăgubirii prin raportare la preţul pieţei (metoda "comparaţiei directe" în defavoarea metodei "bonităţii"), comparabilele folosite se raportează exclusiv la oferte de vânzare pur speculative, nu la contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri din aceeaşi localitate.
Răspunzând obiecţiunilor formulate de părţi, comisia de experţi a precizat, că valoare terenului la data de 05 martie 2013 este de 40.596 euro, stabilind o valoare de 17 euro/mp. S-a arătat că valoarea de piaţă a fost stabilită prin aplicarea metodei comparaţiilor de piaţă, desigur cu aplicarea unor corecţii care s-au impus în raport de ofertă, localizare, condiţii de piaţă, dimensiuni, caracteristici fizice, utilităţi, zonare.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 225/2010, act normativ prin care s-a abrogat expres Legea nr. 198/2004, acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol, respectiv cea avută în vedere în prezenta speţă, când beneficiarul despăgubirii contestă cuantumul acesteia, se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.
Instanţa a apreciat că raportul de evaluare efectuat respectă dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform cărora, la stabilirea despăgubirilor, experţii precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel, la data întocmirii raportului de expertiză, iar pe de altă parte, preţul de piaţă se determină în raport de cerere şi ofertă, or, dată fiind criza financiară, cererea a scăzut în mod semnificativ.
De asemenea, la întocmirea acestui raport s-au luat în considerare oferte având ca obiect terenuri situate în aceeaşi zonă cu cel evaluat.
Având în vedere considerentele şi temeiurile legale mai sus arătate, la împrejurarea că reclamantul a solicitat stabilirea despăgubirilor la suma de 227.500 euro, tribunalul a apreciat că pretenţiile formulate de reclamant sunt parţial întemeiate, astfel încât a admis în parte acţiunea civilă promovată, potrivit dispozitivului sentinţei.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., raportat la soluţia adoptată, pârâtul fiind partea căzută în pretenţii, a fost obligat să plătească reclamantului suma de 2.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, compensându-se onorariile de expertize.
Instanţa a obligat pârâtul să plătească experţilor Ş.M.R. şi B.V. câte 500 RON reprezentând onorariu expert, neachitat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, recalificat apel, pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În apel, s-a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri.
Astfel, în vederea obţinerii de informaţii referitoare la preţul de tranzacţionare având ca obiect imobile similare cu cel în litigiu, instanţa de apel a pus în vedere ambelor părţi să facă demersuri pentru a depune la dosar contracte de vânzare-cumpărare privind terenuri situate în zone apropiate terenului în litigiu, însă părţile nu au depus astfel de contracte, până la finalizarea cercetării judecătoreşti în cauză. De asemenea, la termenul de judecată din 24 octombrie 2013 s-a emis o adresă în acelaşi sens către Primăria comunei Gilău, răspunsul la adresă fiind depus la dosar, la termenul de judecată din 14 noiembrie 2013 încuviinţându-se şi emiterea unei adrese către Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj, răspunsul la această adresă aflându-se la dosar apel.
Prin Decizia civilă nr. 229A din 12 decembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, apelul pârâtului a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Critica formulată prin apelul declarat de către pârât priveşte modul în care instanţa de fond a stabilit valoarea terenului expropriat de la reclamant prin Hotărârea nr. 10 din 09 ianuarie 2009 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Gilău.
Motivul pentru care s-a apreciat de către pârât că valoarea terenului a fost stabilită eronat de către instanţa de fond este acela că s-a avut în vedere la stabilirea valorii un raport de expertiză tehnică judiciară întocmit nelegal, cu nerespectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Analizând raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în dosarul primei instanţe şi răspunsurile la obiecţiunile formulate la acest raport, instanţa de apel a constatat că valoarea terenului a fost stabilită de către experţi prin metoda comparaţiilor de piaţă, experţii raportându-se la oferte de vânzare-cumpărare privind terenuri similare cu cel în litigiu.
Justificarea utilizării acestei metode rezultă din cuprinsul lucrării, experţii arătând că s-au raportat la oferte de vânzare-cumpărare având în vedere inexistenţa unor contracte autentice de vânzare-cumpărare care să aibă ca obiect terenuri similare cu cel în litigiu, încheiate în perioada în care s-a efectuat expertiza.
De asemenea, s-a constatat că motivat experţii au arătat de ce nu au putut fi avute în vedere contractele autentice de vânzare-cumpărare depuse la dosar de către pârât.
Cu toate acestea, acceptându-se interpretarea conturată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii de Apel Cluj în sensul că raportat la prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 la care se face trimitere prin art. 9 din Legea nr. 198/2004, curtea de apel a apreciat că se impune ca la calcularea cuantumului despăgubirilor experţii şi instanţa să ţină seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială; în acest sens, s-au încuviinţat probe suplimentare în apel, parţial la solicitarea apelantului şi parţial din oficiu, în virtutea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.
Din probaţiunea încuviinţată şi administrată de către instanţă, a rezultat însă că nu există contracte de vânzare-cumpărare autentice încheiate în perioada de referinţă, având ca obiect imobile similare cu cel în litigiu, nici părţile în cauză nefiind în măsură să obţină şi să depună la dosar astfel de contracte.
În aceste condiţii, având în vedere faptul că reclamantul are dreptul la verificarea justeţei cuantumului despăgubirii stabilite pe cale extrajudiciară de către expropriator, astfel cum se precizează, de altfel, în mod expres în cererea de apel, instanţa a apreciat că singura modalitate în care se poate face această verificare este prin luarea în considerare a unei lucrări tehnice de specialitate, aşa cum se prevede de altfel la art. 9 din Legea nr. 198/2004 coroborat cu art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.
În lipsa unor contracte autentice de vânzare-cumpărare la care să se raporteze experţii şi instanţa pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, nu se poate pune problema încuviinţării solicitării de întocmire a unui nou raport de expertiză având ca obiectiv evaluarea terenului în litigiu şi nici a nelegalităţii raportului de expertiză întocmit deja în cauză.
Sunt de avut în vedere în cauză şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil stipulat de acest text de lege implicând şi dreptul de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil. Or, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, aceasta a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 05 mai 2009, hotărârea atacată fiind pronunţată la data de 18 iunie 2013. Prelungirea procesului şi în faza apelului trebuie deci a fi temeinic justificată, în lipsa unor probe suplimentare care să justifice refacerea raportului de expertiză întocmit şi avut în vedere de către instanţa de fond, neputând fi reţinute astfel de motive.
Referitor la invocarea de către pârât a încălcării dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. de către tribunal, prin aceea că aceasta şi-a întemeiat hotărârea pe o greşeală gravă de fapt şi de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, respectiv a expertizei tehnice, instanţa de apel a găsit neîntemeiat şi acest motiv de apel.
Din dosarul primei instanţe a rezultat că tribunalul a făcut demersurile prevăzute de al art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, fiind încuviinţate cererile în probaţiune formulate de părţi; s-a apreciat că în ceea ce priveşte rolul activ al instanţei trebuie a fi avute în vedere şi prevederile art. 129 alin. (51) C. proc. civ. care stipulează că părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care părţile nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
Totodată, având în vedere invocarea încălcării dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. de către prima instanţă, s-a constatat că pârâtul apelant nu şi-a trimis reprezentant în faţa instanţei de apel la niciunul dintre termenele de judecată stabilite în cauză şi nu a răspuns în niciun fel solicitării instanţei de a depune la dosar alte contracte autentice de vânzare cumpărare.
De asemenea, acesta nu şi-a exprimat în niciun fel poziţia procesuală faţă de probaţiunea administrată din oficiu de către instanţă. Or, art. 129 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte obligaţii şi în sarcina părţilor, nu numai a instanţei de judecată, acestea având îndatorirea să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului şi să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.
Având în vedere considerentele de mai sus, curtea de apel, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a respins apelul pârâtului ca nefondat, făcându-se şi aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în privinţa cheltuielilor de judecată efectuate de intimat în apel.
În termen legal, împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 teza ultimă C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu nesocotirea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 coroborate cu art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi art. 129 C. proc. civ.
Astfel, se arată că potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, verificarea justeţei cuantumului despăgubirii se realizează în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia."
Recurentul susţine că prin cererea de apel a evidenţiat faptul că valoarea de 17 euro/mp, care a fost omologată de către tribunal, a fost determinată în cuprinsul celui de-al 4-lea "Răspuns la obiecţiuni", care a fost întocmit în anul 2013, prin raportare la ofertele de vânzare identificate pe internet şi la contracte de vânzare încheiate în 2009.
Ca atare, în opinia sa, expertiza a fost întocmită cu nesocotirea cerinţelor imperative referitoare la verificarea cuantumului despăgubirilor datorate pentru expropriere.
În aceste condiţii, recurentul arată că în mod just a criticat prin motivele de apel încălcarea legii de către instanţa fondului; astfel, a invocat încălcarea rolului activ de către tribunal, dar nu din perspectiva care a fost reţinută de către instanţa de apel, respectiv aceea a neîncuviinţării probatoriilor (aspect neinvocat de către apelantă), ci din perspectiva modului complet eronat în care instanţa de fond a apreciat probele administrate.
Astfel, se arată de recurentul-pârât că a administrat în cauză înscrisuri pertinente, care, prin ele însele erau suficiente pentru ca instanţa fondului şi, ulterior, instanţa de apel să constate caracterul nelegal al raportului de expertiză efectuat la prima instanţă; astfel, la dosar au fost depuse contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anii 2008 - 2012, lucrarea de evaluare s-a realizat pe parcursul anilor 2010 - 2013 şi, în raport de data ultimei opinii exprimate de către experţii judiciari, rezultă că nu putea constitui elemente pertinente de analiză decât contractele care au fost încheiate cel mai târziu în anul 2012; or, în cauză, experţii au stabilit despăgubirea la momentul martie 2013 prin raportare la valori care sunt proprii anului 2009.
În acest context, recurentul învederează că instanţa de apel trebuia să dispună refacerea raportului judiciar.
Faptul că în apel, în pofida demersurilor întreprinse de către instanţa de judecată, nu s-au putut administra contracte încheiate în anul 2013 nu justifică soluţia de menţinere a unei sentinţe civile pronunţate în mod evident cu încălcarea normei imperative cuprinse în art. 26 din Legea nr. 33/1994, deoarece fiind probată nelegalitatea raportului de expertiză efectuat la tribunal, instanţa de apel era obligată să dispună refacerea probei.
Instanţa de apel trebuia să dispună verificarea justeţei cuantumului despăgubirii prin raportare la preţul cu care s-au vândut imobile similare în proximitatea momentului întocmirii raportului (recurenta depunând contracte încheiate în anii 2011 - 2012); prin urmare, despăgubirea determinată prin raportare la momentul 2009 nu poate fi reţinută în cauză.
Recurentul apreciază că principiul legalităţii primează în raport cu principiul soluţionării dosarului într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât nu recurentului pârât i se poate reproşa faptul tergiversării soluţionării dosarului. Cu alte cuvinte, faptul că litigiul a fost înregistrat pe rolul instanţelor naţionale în anul 2009 nu poate justifica o judecată "pripită" (în baza căreia bugetul de stat poate fi prejudiciat cu suma de 10.508 euro, sumă ce reprezintă diferenţa dintre despăgubirea stabilită de către expropriator şi aceea stabilită pe cale judiciară în mod nelegal); ca atare, "prelungirea procesului şi în faza apelului" era temeinic justificată, contrar celor reţinute de instanţa de apel.
Pe de altă parte, constatarea nelegalităţii raportului efectuat la tribunal este prin sine însăşi suficientă pentru refacerea probei, cu atât mai mult cu cât experţii judiciari aveau la dispoziţie suficiente elemente pentru corectarea situaţiei consfinţite de prima instanţă.
Recurentul subliniază că instanţele de fond nu erau obligate să adopte concluziile unui raport de expertiză vădit eronat, având posibilitatea şi, mai mult, chiar obligaţia, în virtutea rolului activ, să discearnă în privinţa dovezilor administrate.
Pentru motivele enumerate, recurentul solicită Înaltei Curţi să constate că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în vederea administrării unei noi expertize judiciare în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În termen legal, intimatul-reclamant M.I. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în mod argumentat, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
În această etapă procesuală, niciuna dintre părţile cauzei nu a solicitat administrarea probei cu alte înscrisuri, în condiţiile art. 305 C. proc. civ.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Se constată că prin motivele de recurs recurentul pârât invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, normă de trimitere pentru soluţionarea acţiunilor formulate în baza art. 9 din Legea nr. 198/2004, act normativ special pe temeiul căreia s-a dispus exproprierea imobilului proprietatea intimatului compus din 2.388 mp mp teren arabil intravilan, situat în localitatea Gilău, precum şi a casei de locuit edificate pe acesta - în prezent, demolată, imobile înscrise în CF nr. 6405 Gilău, jud. Cluj, nr. top. comas. 5198/14, 5198/15.
Se mai reţine că despăgubirile datorate reclamantului pentru exproprierea construcţiei nu au făcut obiectul criticilor formulate prin motivele de recurs, în condiţiile în care atât prin hotărârea de expropriere, cât şi prin raportul de expertiză judiciară omologat de prima instanţă şi însuşit şi de instanţa de apel, valoarea acesteia a fost identică, anume 47.432 euro; pe de altă parte, pentru terenul expropriat (arabil intravilan), Înalta Curte constată că prin hotărârea de expropriere nr. 10/9 ianuarie 2009 despăgubirile datorate au fost stabilite la nivelul sumei de 30.088 euro pentru 2.388 mp teren expropriat, aşadar 12,59 euro/mp, în timp ce prin hotărârea primei instanţe, pronunţată pe baza raportului de expertiză omologat pentru teren au fost acordate intimatului reclamant despăgubiri în valoare de 40.596 euro, ceea ce corespunde unui preţ unitar de 17 euro/mp.
Astfel cum rezultă din înscrisurile cauzei, recurentul-pârât reiterează prin motivele de recurs întocmai aceleaşi critici ca cele formulate prin motivele de apel, cu referire la pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, concluzionând că instanţa de apel trebuia să dispună refacerea raportului de expertiză topo în baza unor comparabile adecvate criteriului legal - preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia).
Prin urmare, instanţa de recurs va evalua aceste critici prin prisma celor reţinute şi evaluate de instanţa de apel în soluţionarea criticilor cu acelaşi obiect invocate prin motivele de apel.
Astfel, recurentul a susţinut că valoarea de 17 euro/mp (omologată de prima instanţă) a fost stabilită prin răspunsul la obiecţiuni ce se regăseşte dosarul tribunalului, iar această valoare nu a fost stabilită potrivit criteriului legal, astfel că instanţa a fost lipsită de rol activ, ceea ce trebuia suplinit în calea de atac a apelului.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat o corectă şi riguroasă rezolvare acestor critici, date fiind măsurile procesuale dispuse pentru verificarea lor.
Astfel, la termenul de judecată din 24 octombrie 2013 s-a pus în vedere ambelor părţi să facă demersurile necesare pentru procurarea unor contracte de vânzare cumpărare încheiate pentru terenuri similare celui în litigiu, la un moment apropiat lunii martie 2013, data efectuării expertizei la prima instanţă şi pentru verificarea criticilor din motivele de apel (nerespectarea criteriului legal cu prilejul efectuării expertizei la tribunal).
Niciuna dintre părţi însă nu a depus asemenea contracte, recurentul-pârât, referindu-se şi prin motivele de recurs la comparabilele pe care le-a depus în dosarul primei instanţe pentru perioada 2010 - 2012 (iar nu la momentul martie 2013) şi care, în opinia sa, în mod nejustificat au fost înlăturate de experţi.
În plus, instanţa de apel, la acelaşi termen şi, respectiv la termenul din 14 noiembrie 2013, din oficiu, a dispus adrese atât la Primăria com. Gilău, cât şi la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Cluj pentru furnizarea unor informaţii utile în aprecierea cu privire la efectuarea unei noi expertize în apel; nici aceste instituţii nu au fost în măsură să furnizeze relaţiile solicitate, comunicându-se instanţei de apel prin răspunsurile ce se regăsesc la dosar apel că nu au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare celui expropriat.
Se impune precizarea că, în principiu, în temeiul art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel avea posibilitatea de a dispune nu numai încuviinţarea unor probe noi în apel, ci şi pe aceea de a dispune refacerea sau completarea probelor (a unora dintre ele) efectuate la prima instanţă, refacerea probelor putând fi dispusă dacă se reţinea vreun motiv de nulitate a celor administrate de prima instanţă, iar completarea, în cazul în care acestea nu au răspuns tuturor obiectivelor probei, astfel cum ele au fost încuviinţate, prin arătarea a tezei probatorii de către partea care a solicitat-o [art. 168 alin. (1) C. proc. civ.].
Dacă astfel de comparabile ar fi fost produse ca probe în cauză, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, ar fi fost necesar ca instanţa de apel să dispună nu doar refacerea expertizei administrate la prima instanţă, ci efectuarea unei noi expertize, care să reflecte o valoare a despăgubirilor corespunzătoare momentului judecăţii din apel (decembrie 2013), într-o deplină respectare a cerinţelor din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu referire la cerinţa verificării cuantumului despăgubirilor la data efectuării expertizei judiciare.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că într-o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel nu a încuviinţat efectuarea unei noi expertize şi nici refacerea ori completarea expertizei administrate la prima instanţă.
Astfel, la termenul de judecată din 4 ianuarie 2011, prima instanţă, după depunerea de către pârât a comparabilelor de care se prevalează şi prin motivele de recurs, a încuviinţat acestuia efectuarea unei contraexpertize care să aibă în vedere aceste comparabile (contracte de vânzare-cumpărare din perioada 2010 - 2012), dat fiind criteriul legal prevăzut de art. 26 din Legea nr. 33/1994; această lucrare a fost efectuată la 20 septembrie 2011 şi se regăseşte la dosarul primei instanţe; pârâtului i-au fost încuviinţate de tribunal obiecţiuni şi la acest raport de contraexpertiză, cărora echipa de experţi le-a răspuns în cuprinsul suplimentului de la dosar primă instanţă.
În cuprinsul acestei lucrări, experţii au arătat motivat înlăturarea comparabilelor depuse de pârât, întrucât fie acestea nu priveau terenuri arabile situate în intravilanul localităţii Gilău, precum cel din speţă (ci extravilan arabil ori deşi, arabil-intravilan, era neconstruibil şi avea ca obiect o cotă de 120/1229 din dreptul de proprietate), fie priveau un preţ achitat în 1989, chiar dacă data încheierii contractului în formă autentică a avut loc în anul 2012.
Contrar celor susţinute de recurent în mod inconsecvent prin motivele de recurs - fie că au fost avute în vedere valori de la momentul anului 2009, fie că experţii au utilizat oferte de vânzare de la momentul efectuării expertizei (deci, martie 2013)- în verificarea respectării criteriului legal prevăzut de art. 26 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a şi-a fundamentat soluţia adoptată pe expertiza omologată de tribunal.
Experţii au motivat efectuarea expertizei pe baza ofertelor de vânzare, cu anumite corecţii, în aplicarea metodei comparaţiilor directe, anume lipsa tranzacţiilor efective şi piaţa imobiliară inactivă, aspecte confirmate şi prin probele administrate în apel.
Înalta Curte va înlătura criticile recurentului prin care contestă legalitatea utilizării acestui criteriu.
Astfel, se constată că această metodă de lucru este validată de dispoziţiile cuprinse Ghidul Metodologic de Evaluare GME 1 - Evaluarea terenului, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012; potrivit acestui Ghid "Abordarea prin piaţă sau comparaţia directă se utilizează pentru evaluare terenurilor libere sau care sunt considerate a fi libere pentru scopul evaluării. Valoarea de piaţă a terenului se obţine din dovezile de piaţă ale preţurilor tranzacţionate ale unor terenuri similare, respectiv valoarea de piaţă poate fi obţinută în urma analizei preţurilor de piaţă ale terenurilor libere comparabile, din aceeaşi arie de piaţă, care au fost tranzacţionate la o dată apropiată de data evaluării. Când nu există tranzacţii efective suficiente cu terenuri libere comparabile sau când datele obţinute din tranzacţiile efectuate nu sunt credibile şi/sau nu pot fi verificate pentru evaluare, se pot folosi şi preţurile cerute prin ofertele de vânzare sau preţurile oferite prin cererile de cumpărare de terenuri comparabile", cu aplicarea anumitor corecţii.
Or, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, experţii nu au avut la dispoziţie contracte de vânzare cumpărare din care să reiasă preţul de tranzacţionare a unor terenuri similare situate în aceeaşi unitatea administrativ teritorială, încheiate la un moment apropiat celui al efectuării expertizei din cauză, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 (martie - noiembrie - decembrie 2013), astfel încât în mod legal experţii s-au raportat la ofertele de vânzare la care au avut acces, cu aplicarea unor corecţii adecvate, în sensul celor menţionate în Ghidul Metodologic de Evaluare, anterior citat.
Susţinând contrariul, îi revenea recurentului-pârât sarcina probării afirmaţiei că valoarea terenului determinată de către experţi nu corespunde preţurilor de vânzare a terenurilor de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială de referinţă; cu toate că recurentul a reiterat aceste susţineri şi prin motivele de recurs, nici în această etapă procesuală nu a produs înscrisuri utile din acest punct de vedere, posibilitate prevăzută de art. 305 C. proc. civ.
Înalta Curte reţine, totodată, că instanţa de apel şi-a însuşit raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe cu privire la valoarea despăgubirilor stabilite pentru terenul expropriat, după ce a epuizat toate posibilităţile legale pentru obţinerea unor asemenea comparabile, exercitându-şi rolul activ în temeiul art. 129 alin. (4) şi 5 C. proc. civ.; se impune corecţia de ordin procedural a celor reţinute instanţa de apel - în sensul imposibilităţii invocării încălcării rolului activ de către tribunal, prin referire la art. 129 alin. (51) C. proc. civ., întrucât acţiunea de faţă este iniţiată la 5 mai 2009, anterior Legii nr. 202/2010 (în vigoare din 26 noiembrie 2010) prin care acest text a fost introdus în Codul de procedură civilă, sens în care dispune art. XXII alin. (2) din lege.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat şi va dispune obligarea recurentului la cheltuieli de judecată către intimat, potrivit celor dovedite prin înscrisurile de la dosar recurs (onorariu avocat şi cheltuieli de transport).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA împotriva Deciziei nr. 229/A din 12 decembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 3.735 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant M.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1906/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1909/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
