ICCJ. Decizia nr. 1912/2014. Civil. Acţiune în contrafacere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1912/2014
Dosar nr. 60660/3/2011
Şedinţa publică din 13 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 13 septembrie 2011 sub nr. 60660/3/2011, reclamanta B.L. a chemat în judecată pe pârâtul P.M., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce urmează a pronunţa: să constate că mărfurile reţinute de autorităţile vamale, în baza adeverinţei de reţinere a bunurilor seria M nr. 0062811 din 25 august 2011, conform Notificării ANV nr. 20286/TUR din 29 august 2011, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcilor internaţionale verbale B., cu nr. 733385 din 25 aprilie 2000 şi fig. cu nr. 732707 din 25 aprilie 2000; să dispună interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor internaţionale menţionate; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta arată că la data de 25 august 2011, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 şi în baza cererii sale de intervenţie, autorităţile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători au reţinut, ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 2 jachete ce poartă fără drept semne identice sau similare cu mărcile internaţionale ale reclamantei, B. nr. 733385 din 25 aprilie 2000 şi fig. nr. 732707 din 25 aprilie 2000, conform extraselor OMPI.
Reclamanta a arătat că produsele reţinute în aeroportul Otopeni au fost introduse de către pârât pe teritoriul României, iar mărcile reclamantei sunt înregistrate pentru produse de îmbrăcăminte, inclusiv jachete, iar comercializarea neautorizată de către pârât a produselor ce poartă semne identice sau similare mărcilor aduc atingere drepturilor sale exclusive asupra mărcilor.
Reclamanta a invocat dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 344/2005 şi a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Anexat acţiunii, legal timbrate, s-au depus: procura judiciară, extras R. OMPI pentru marca verbală B. nr. 733385 din 25 aprilie 2000, extras R. pentru marca figurativă nr. 732707 din 25 aprilie 2000, adresa ANV nr. 20286/TUR din 29 august 2011, Adeverinţa ANV de reţinere a bunurilor nr. 311 din 25 august 2011, plângere formulată de pârâtul P.M., planşe foto.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare şi nu s-a prezentat la instanţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 1112 din 06 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a constatat că reclamanta este titular al drepturilor exclusive asupra mărcilor înregistrate internaţional, marca verbală B. nr. 733385 din 25 aprilie 2000 şi, respectiv marca figurativă nr. 732707 din 25 aprilie 2000.
S-a reţinut că la data de 25 august 2011, în baza cererii de intervenţie formulată de reclamantă, autorităţile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători au reţinut de la pârâtul din cauză, ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 2 jachete ce poartă semne identice/similare cu mărcile internaţionale ale reclamantei. Pentru aceste motiv, în baza dispoziţiilor Legii nr. 344/2005 reclamanta a solicitat să se constate că produsele care au fost reţinute de la pârât sunt contrafăcute şi să se interzică pârâtului importul şi comercializarea produselor purtând semne care aduc atingere drepturilor sale exclusive.
Tribunalul a apreciat însă că titularul mărcilor nu a probat că pârâtul a dorit să efectueze importul celor 2 produse şi că introducerea acestora în România avea ca scop comercializarea, pentru a se admite prezenta cerere, reţinând incidenţa în cauză dispoziţiilor art. 3 din Legea 344/2005, în sensul că: prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor, astfel cum este cazul în speţă; în consecinţă, acţiunea a fot respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile, reclamanta B.L. a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 39A din 26 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide în aceste sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată pe dispoziţiile art. 11 şi 17 din Legea nr. 344/2005 şi ale art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003 - reprezintă o acţiune în constatarea încălcării dreptului de proprietate intelectuală, fiind, prin urmare, o acţiune în contrafacere reglementată de art. 36 din Legea nr. 84/1998, în susţinerea căreia reclamanta a invocat încălcarea drepturilor sale exclusive asupra mărcii verbale "B." înregistrată sub nr. 733385 din 25 aprilie 2000 şi figurative nr. 732707 din 25 aprilie 2000.
Prin motivele de apel, într-o primă critică, reclamanta a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile legii pentru a se confirma existenţa unei contrafaceri.
Potrivit art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998: "În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte: c) punerea în liberă circulaţie, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale, aşa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn."
Curtea de apel a constatat că în cauză nu sunt întrunite cerinţele textului citat, întrucât apelanta reclamantă nu a dovedit, în absenţa intimatului-pârât, citat în ambele faze procesuale prin "mica publicitate" - cel puţin că actele de folosire a mărcii nu au o justificare legitimă.
În ceea ce priveşte critica ce vizează natura operaţiunii efectuate de către intimatul-pârât având ca obiect bunuri protejate de mărcile ale căror titulară este apelanta-reclamantă, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a constatat în mod întemeiat incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.
Potrivit acestei reglementări, prevederile Legii nr. 344/2005 (care stabileşte situaţiile şi condiţiile în care autorităţile vamale pot să intervină, prin reţinerea mărfurilor şi/sau suspendarea operaţiunii de vămuire, pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire) nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.
Din analiza situaţiei de fapt, prima instanţă a reţinut că activitatea intimatului-pârât nu avea un caracter comercial, apreciindu-se că cele 2 jachete descoperite asupra acestuia nu au fost achiziţionate în scop comercial, şi, ca atare, s-a aplicat excepţia reglementată de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.
Pentru verificarea situaţiei de fapt reţinute de tribunal, instanţa de apel a dispus completarea probelor prin efectuarea unei adrese către Autoritatea Naţională a Vămilor pentru a se comunica dacă mărfurile pentru care s-a emis Adeverinţa de reţinere a bunurilor nr. 311 din 25 august 2011 a Biroului Vamal Otopeni - Călători au fost găsite în bagajul pârâtului sau au fost prezentate de acesta pentru vămuire.
Prin adresa nr. 1979 din 25 ianuarie 2013 - emisă de ANV - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti, s-a comunicat instanţei că mărfurile menţionate se aflau "(...) în bagajul de cală al numitului P.M."
Pe baza acestor considerente, curtea de apel a apreciat că intimatul-pârât nu a efectuat operaţiuni de import în scop de comercializare, având în vedere şi numărul redus de produse (2 jachete) şi, ca atare, în contextul dispoziţiilor art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea în contrafacere şi, în consecinţă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel în mod nelegal a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile acţiunii în contrafacere, respectiv cea referitoare la lipsa unei justificări legitime pentru folosirea mărcii.
Astfel, s-a reţinut că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că actele de folosire a mărcii nu au o justificare legitimă, considerând că o atare probă era în sarcina sa; or, lipsa autorizării din partea titularului dreptului ori a altei justificări legitime reprezintă fapte negative, prin urmare sarcina probei incumbă pârâtului care are obligaţia de a face dovada faptului pozitiv contrar, respectiv a justificării legitime.
În consecinţă, o atare probă nu incumbă reclamantului, acestuia fiindu-i practic imposibil să dovedească un fapt negativ.
Mai mult decât atât, de vreme ce reclamanta a arătat că mărfurile poartă semne identice cu mărcile sale B. fără acordul său, rezultă clar lipsa unei legitimări a pârâtului, precum şi caracterul contrafăcut al produselor, ceea ce este şi în sensul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998 care nici nu impun o probă suplimentară în acest sens, fiind suficient să se stabilească faptul că titularul nu şi-a dat consimţământul pentru ca marca să fie folosită de către pârât.
Recurenta reclamantă arată că ea însăşi a confirmat lipsa acordului său pentru folosirea mărcilor proprii de către pârât prin adresa emisă către autorităţile vamale, în urma căreia s-a formulat opoziţie de către pârât, dar şi prin acţiunea civilă introdusă ulterior împotriva pârâtului (cauza de faţă).
Se mai susţine de către recurentă că aspectul referitor la absenţa intimatului - pârât de la termenele de judecată în ambele faze procesuale nu i se poate imputa reclamantei, aşa cum ar putea rezulta din decizia recurată, procedura de citare cu intimatul pârât fiind legal îndeplinită, în condiţiile art. 95 C. proc. civ.
Or, chiar în lipsa intimatului-pârât de la procedurile desfăşurate în faţa instanţei şi, în ciuda faptului că dovada justificării legitime pentru actele de folosire a mărcii cădeau în sarcina acestuia, recurenta consideră că această condiţie a acţiunii în contrafacere a fost îndeplinită prin confirmarea de către reclamantă a faptului că mărfurile poartă semne identice cu marca B., fără acordul său.
2. Recurenta mai susţine că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că importul nu are caracter comercial şi, în consecinţă, s-a apreciat a fi întemeiată constatarea primei instanţe cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.
Recurenta arată însă că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de acest text, şi anume: bunurile să se încadreze în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, respectiv să nu existe indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.
Cu privire la prima condiţie, pentru a fi scutite de plata drepturilor de import, aşa cum prevede art. 2 din Legea nr. 344/2005, bunurile trebuie să se încadreze în limita permisă de lege, respectiv să fie bunuri a căror valoare totală să nu depăşească 430 euro, conform art. 7 din Directiva 2007/74/CE, transpusă în dreptul intern prin Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006.
Calificarea produselor ca fiind pentru uz personal sau obiectul unei operaţiuni economice se realizează de către autorităţile vamale la momentul efectuării operaţiunilor de vămuire, pe baza valorilor şi cantităţilor acestora, neavând nicio relevanţă destinaţia declarată de importator. În speţă, autorităţile vamale au reţinut produsele găsite în bagajul pârâtului, deoarece având în vedere cantitatea şi valoarea, existau indicii că bunurile sunt importate în scop comercial; ca atare, se impune plata drepturilor de import şi aplicarea Legii nr. 344/2005.
Cu privire la a doua condiţie, faptul că a fost importat un număr total de 17 produse reprezintă un indiciu clar cu privire la caracterul comercial al operaţiunii.
Caracterul comercial al unui import se califică în funcţie de natura operaţiunii în sine şi nu în funcţie de numărul de produse ce poartă o anumită marcă. Relevantă în speţă este cantitatea totală de produse pentru operaţiunea de import, deoarece în realitate este vorba de o singură operaţiune de import, chiar dacă titularii mărcilor au înţeles să acţioneze în instanţă în mod independent.
Recurenta susţine că în mod eronat instanţele de fond s-au raportat exclusiv la cele două jachete care constituie obiectul drepturilor sale de proprietate intelectuală, fără a examina motivul de apel cu acest obiect, prin care a invocat că intimatul avea asupra sa nu mai puţin de 17 produse contrafăcute, ceea ce era hotărâtor în cauză. Or, această cantitate permite în mod rezonabil să se prezume că aceste bunuri nu au fost dobândite şi importate doar pentru uzul propriu.
Drept urmare, pentru corecta aplicare a excepţiei reglementate de art. 2 alin. (3) din Legea 344/2005 - de strictă interpretare şi aplicare -, este necesar ca instanţele să ia în considerare ansamblul bunurilor contrafăcute identificate asupra călătorului; altminteri, prin reducere la absurd, dacă se importă 100 de produse contrafăcute, fiind lezate 50 de mărci diferite (câte 2 produse contrafăcute pentru fiecare marcă) s-ar ajunge la concluzia - profund nelegală - că o atare conduită nu poate fi sancţionată, întrucât de fiecare dată se va avea în vedere doar cantitatea de produse contrafăcute, prin raportare la o singură marcă; însă, o asemenea interpretare nu corespunde scopului legii şi încurajează importul de produse contrafăcute în scopuri lucrative.
3. Prin acest din urmă motiv de recurs (susceptibil de încadrare în ipoteza de recurs de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., neindicat însă în memoriul de recurs), recurenta consideră că hotărârea recurată este nemotivată, întrucât instanţa de apel s-a limitat a reproduce raţionamentul tribunalului, cu referire exclusivă la cele două jachete, fără a răspunde în niciun fel motivului de apel referitor la necesitatea de a avea în vedere ansamblul produselor contrafăcute identificate în bagajul călătorului, motiv de apel hotărâtor (simpla împrejurare că aceste produse au fost identificate în bagaj nu poate fi determinantă, faţă de numărul total al acestor produse, orice altă concluzie fiind greu de conciliat cu litera şi spiritul legii); drept urmare, instanţa de apel şi-a încălcat obligaţia de a examina efectiv apelul reclamantei, producându-i o vătămare procesuală evidentă.
În drept, recurenta a invocat: art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 36 din Legea nr. 84/1998, art. 7 din Directiva 2007/74/CE, respectiv art. 3 din Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 prin care a fost transpusă Directiva.
Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, acesta fiind legal citat şi în faţa instanţei de recurs în condiţiile art. 95 C. proc. civ. atât prin citare la uşa instanţei, cât şi prin mica publicitate, sens în care cauza a fost amânată la termenul din 16 mai 2014.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Acţiunea de faţă a fost formulată de recurenta reclamanta B.L. în temeiul obligaţiilor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 344/2005 în sarcina titularului dreptului de proprietate intelectuală susceptibil a fi fost încălcat, reprezentând acţiunea civilă în justiţie prevăzută de această normă; cererea de chemare în judecată este întemeiată pe prevederile art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, republ., pretinzându-se de reclamantă că produsele reţinute de la intimatul pârât de către Autoritatea Naţională a Vămilor - Biroul Vamal Otopeni Călători, anume 2 jachete purtând mărcile B., îi încalcă drepturile exclusive asupra mărcilor internaţionale: verbală nr. 733385 din 25 aprilie 2000 şi figurativă nr. 732707 din 25 aprilie 2000, protecţia purtând inclusiv asupra produselor din clasa 25 (îmbrăcăminte); ca atare, s-a solicitat constatarea încălcării drepturilor sale exclusive asupra acestor mărci prin importul acestor produse reţinute prin Adeverinţa de Reţinere a Bunurilor nr. 311 din 25 august 2011 şi, în consecinţă, să se dispună interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârât, a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor sale internaţionale, ambele având România ca ţară desemnată la protecţie, în condiţiile Protocolului de la Madrid.
În soluţionarea acestei cereri, instanţa de apel a reţinut pe de o parte că reclamanta era ţinută a proba că actele de folosire a mărcilor nu au o justificare legitimă, în condiţiile în care intimatul pârât nu s-a prezentat, fiind citat în ambele faze procesuale anterioare prin mica publicitate; pe de altă parte, s-a stabilit că în cauză este incidentă excepţia prevăzută de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.
Dacă prima statuare corespunde unei prezumţii a caracterului licit al operaţiunii desfăşurate de pârât, cea de-a doua implică premisa că deşi mărfurile sunt susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală [date fiind dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 ce fixează domeniul de aplicare a legii] sau chiar aduc atingere drepturilor exclusive ale titularului mărcii (ce ar fi rezultat din admiterea acţiunii în contrafacere), ele sunt totuşi exceptate de la aplicarea dispoziţiilor acestei legi speciale, printr-o dispoziţie expresă a actului normativ de referinţă [art. 2 alin. (3)].
Înalta Curte constată că ambele dezlegări anterior expuse sunt contestate de recurentă prin motivele de recurs, care, fiind contradictorii în parte, se apreciază că pot fi încadrate şi în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu doar în cea de la art. 304 pct. 9 invocată de recurentă.
Potrivit art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republ., titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată", în speţă, din clasa 25 (produse de îmbrăcăminte); totodată, art. 36 alin. (3) lit. b) din aceIaşi act normativ dispune: "În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte: c) punerea în liberă circulaţie, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum şi acordarea oricărei alte destinaţii vamale, aşa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn".
În cauza de faţă, recurenta reclamantă a susţinut că mărfurile reţinute de la intimat sunt importate în vederea comercializării fără autorizarea sa, astfel că pârâtul era cel care avea sarcina probei faptului pozitiv contrar, întrucât altfel s-ar pretinde reclamantei să facă dovada că nu şi-a dat consimţământul pentru utilizarea de către pârât a unui semn identic mărcii sale, deci a unui fapt negativ, nesusceptibil de dovadă.
În cazul în care pârâtul ar fi avut un astfel de consimţământ din partea reclamantei sub forma unei licenţe ori o altă legitimare valabilă (de ex. să fi fost autorizat ca distribuitor), acesta este cel care era ţinut a invoca o astfel de apărare şi, în consecinţă, şi să o dovedească.
Se constată, totodată, că instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că mărfurile sunt contrafăcute.
În termenii art. 3 alin. (1) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 344/2005, mărfuri contrafăcute reprezintă "orice marfă, inclusiv ambalajul său, care poartă, fără autorizare, o marcă identică ori care nu se deosebeşte în aspectele sale esenţiale de o marcă de produs sau serviciu legal înregistrată pentru aceIaşi tip de marfă şi care, din acest motiv, încalcă drepturile titularului acestei mărci."
Definiţia din această lege specială are un conţinut conceptual identic cu cel din art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, adaptat însă la specificul relaţiilor sociale pe care le disciplinează - asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, pentru constatarea caracterului contrafăcut al mărfurilor fiind suficient a se reţine inexistenţa consimţământului titularului ca produsele supuse operaţiunii de vămuire şi posibil a fi calificate ca fiind o operaţiune de import, să fie desemnate printr-un semn identic cu marca sa.
Deşi nu este exprimat în termeni neechivoci în raţionamentul expus prin decizia recurată, este probabil ca sensul avut în vedere de instanţa de apel să privească invocarea epuizării dreptului la marcă, ceea ce constituie obiect de reglementare al art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, astfel: "Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său."
Înalta Curte constată însă că nici cerinţele prevăzute de acest text nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât intimatul nu a făcut dovada punerii în comerţ a produselor în Uniunea Europeană sau în Spaţiul Economic European a produselor sub mărcile B. de către recurenta însăşi sau cu consimţământul acesteia (deci, că este vorba despre produse originale), după cum nici nu a făcut dovada la intrarea în România că a călătorit în ariile economico-geografice indicate; dimpotrivă, din adresele nr. 260 din 4 ianuarie 2013 şi 12034 din 23 ianuarie 2013 emise de autorităţile vamale la solicitarea instanţei de apel, potrivit constatărilor agentului vamal, rezultă că aceste bunuri au fost identificate în bagajul de cală, fiind reţinute la data de 25 august 2011 de la intimatul pârât P.M., în calitate de pasager al cursei aviatice ruta Pekin-Viena-Otopeni.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că pârâtul care a înţeles să introducă în ţară de pe teritoriul unui stat terţ (să importe) produse de îmbrăcăminte (2 jachete) purtând un semn identic mărcilor internaţionale ale recurentei, a utilizat un drept exclusiv al acesteia, fără consimţământul său, recurenta reclamantă fiind îndreptăţită să solicite aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Se apreciază că instanţa de apel în mod nelegal a stabilit că bunurile importate de intimat nu încalcă drepturile recurentei asupra mărcilor B., decizia fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) şi alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, republ.
Prin urmare, odată stabilită încălcarea drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcilor sale prin importul neautorizat al produselor reţinute de autorităţile vamale de la pârât, Înalta Curte constată că acţiunea în contrafacere se impune a fi admisă, întrucât în cauză nu este incidentă nici excepţia prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, astfel cum se va arăta.
Textul menţionat prevede că: "Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial."
Din interpretarea acestei norme, reiese că legiuitorul permite această excepţie de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 344/2005, în următoarele condiţii: bunurile ce se regăsesc în bagajele călătorilor ori în colete să aibă caracter necomercial, iar acest caracter necomercial al bunurilor poate fi reţinut doar pe baza criteriilor legale al încadrării acestora în limitele permise de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, cumulativ cu condiţia de a nu exista alte indicii materiale că fac parte dintr-un trafic comercial.
Aşa fiind, rezultă că legea a prevăzut un criteriu obiectiv pentru calificarea caracterului comercial al bunurilor care, odată constatat a fi întrunit, nu mai permite concluzia contrară.
În demonstrarea caracterului comercial al produselor, recurenta reclamantă invocă dispoziţiile art. 7 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA şi de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din ţări terţe (în realitate, art. 6), conform cărora "Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale."
Înalta Curte constată că prevederile Directivei menţionate au fost transpuse în dreptul intern, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 97 din Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată şi a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzute de art. 142 alin. (1) lit. d) şi art. 199 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordin emis de Ministerul Finanţelor Publice.
Or, în art. 3 alin. (1) şi 2 din Titlul II al Anexei 1 a acestui Ordin, se prevede:
"(1) Bunurile conţinute în bagajul personal al călătorilor din ţările terţe, altele decât cele prevăzute la art. 5 alin. (1) - (8), sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată şi de accize la import, dacă bunurile respective nu au un caracter comercial şi valoarea totală a acestora nu depăşeşte 300 euro de persoană.
(2) În cazul călătorilor care folosesc transportul aerian şi al celor care folosesc transportul maritim, pragul financiar prevăzut la alin. (1) este de 430 euro."
Faţă de datele speţei, bunurile introduse în România de către pârât au fost reţinute de la acesta de către Biroul Vamal Otopeni Călători, fără a se indica însă şi reperul valoric util pentru verificarea textului anterior citat.
Cu toate acestea, dat fiind numărul total al produselor (25) găsite în bagajul intimatului şi reţinute de autorităţile vamale ca fiind susceptibile a aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală, atare împrejurarea permite a se prezuma în mod rezonabil depăşirea pragului valoric de 430 euro, pentru că, în caz contrar, ar însemna să se admită că fiecare produs valorează sub media de 17,2 euro/buc., ceea ce nu poate fi admis (celelalte bunuri reţinute de la intimat fiind: genţi şi eşarfe H., genţi L.V., C., Y., C., rochie S.C. etc.).
În consecinţă, se reţine că reperul valoric aplicabil pentru stabilirea caracterului comercial al acestora prevăzut de art. 3 alin. (2) din menţionatul Ordin, este dovedit în condiţiile art. 1203 C. civ. 1864, dispoziţii din vechiul C. civ. fiind incidente faţă de data formulării cererii de chemare în judecată (13 septembrie 2011), aşadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (1 octombrie 2011); prin urmare, acestea aveau caracter comercial, nefiind scutite de la taxa pe valoare adăugată şi accize de import.
Pe de altă parte, este relevantă susţinerea recurentei în sensul că pentru a se aprecia asupra caracterului comercial al produselor găsite în bagajul intimatului era necesar a se avea în vedere totalitatea acestora pentru că ele au fost găsite în aceIaşi bagaj şi introduse în ţară printr-un transport unic, cu ocazia aceleiaşi călătorii din Pekin, China, neavând niciun fundament legal evaluarea conduitei intimatului prin raportare la produsele purtând o singură marcă.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Titlul II, anexa 1 la Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 care prevăd: "În scopul aplicării scutirilor prevăzute la alin. (1) şi 2, valoarea unui articol individual nu poate fi defalcată", iar pe de altă parte, art. 3 alin. (5) defineşte noţiunea de bagaje personale - toate bagajele pe care călătorul le poate prezenta la sosire autorităţilor vamale, precum şi bagajele pe care acesta le prezintă mai târziu aceloraşi autorităţi, sub rezerva dovezii că aceste bagaje au fost înregistrate la compania responsabilă pentru transport ca bagaje însoţite, în momentul plecării călătorului."
De asemenea, nu este lipsit de importanţă a se preciza că la art. 1 din Titlul I al Anexei 1 a ordinului, se defineşte noţiunea de ţară terţă - orice ţară care nu este stat membru al Uniunii Europene; cum intimatul se întorcea din China, rezultă că în speţă nu este vorba despre o achiziţie intracomunitară (astfel cum este definită de art. 1301 C. fisc.), motiv pentru care dispoziţiile Ordinului invocat sunt direct incidente cu privire la bunurile conţinute de bagajele sale personale şi în ce priveşte importul efectuat de acesta dintr-o ţară terţă, fără autorizarea titularului mărcii.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi 3 rap. la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va modifica în tot decizia recurată, iar în baza art. 296 C. proc. civ., apelul formulat de reclamantă împotriva hotărârii tribunalului va fi admis, sentinţa apelată urmând a fi schimbată; pe fond, se va admite cererea reclamantei, se va constata că mărfurile reţinute de autorităţile vamale, conform adeverinţei de reţinere a bunurilor seria M nr. 0062811/311 din 25 august 2011 (poziţia 6), aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcilor internaţionale nr. 733385 şi nr. 732707; în temeiul art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998 se va dispune interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor sus-menţionate ale reclamantei.
În aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. se va dispune obligarea intimatului pârât la cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în faza procesuală a recursului - taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocat; nu vor fi acordate cheltuielile reprezentând onorariu avocaţial dovedite cu înscrisurile de la dosar, întrucât se constată că în apel reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată nici prin motivele de apel, nici cu ocazia dezbaterii apelului, pe când la prima instanţă, în concluziile orale, a menţionat expres că le va solicita pe cale separată, astfel cum este consemnat în practicaua sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta B.L. împotriva Deciziei nr. 39A din 26 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică decizia recurată, astfel:
Admite apelul formulat de reclamanta B.L. împotriva Sentinţei civile nr. 1112 din 06 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa apelată şi, pe fond:
Admite cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtului P.M.
Constată că mărfurile reţinute de autorităţile vamale, conform adeverinţei de reţinere a bunurilor seria M nr. 0062811/311 din 25 august 2011 (poziţia 6), aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcilor internaţionale nr. 733385 şi nr. 732707.
Dispune interzicerea importului şi a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor sus-menţionate ale reclamantei.
Obligă pe intimatul-pârât P.M. la plata sumei de 1.793,65 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă B.L., pentru faza procesuală a recursului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1911/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1913/2014. Civil. Excepţie de... → |
|---|
