ICCJ. Decizia nr. 1921/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1921/2014
Dosar nr. 21296/3/2008*
Şedinţa publică din 17 iunie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 10166 din 11 aprilie 2008, Primarul General al Municipiului Bucureşti, în soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de V.G.C., a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru terenul în suprafaţă de 1100 mp din Bucureşti, Sector 6 - trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 242/1987 - constând în diferenţa dintre valoarea încasată şi valoarea de piaţă a nemişcătorului, indexată cu indicele de inflaţie.
S-a reţinut că imobilul notificat este imposibil de restituit în natură, întrucât este "afectat" integral de Lacul Dâmboviţa iar pe de altă parte, municipalitatea nu dispune de bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare, pentru a se putea face aplicaţiunea art. 26(1) teza 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.
La 4 iunie 2008, persoana îndreptăţită a contestat această dispoziţie, solicitând instanţei - în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului Bucureşti - să oblige pârâtul a-i restitui în natură, pe vechiul amplasament, imobilul - teren în suprafaţă de 1.493 mp - situat în Sector 6 Bucureşti, expropriat în baza Decretului nr. 242/1987, iar dacă această măsură reparatorie nu este posibilă, să i se acorde în compensare, un alt teren echivalent valoric cu cel notificat.
În subsidiar, reclamantul a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, potrivit valorii nemişcătorului.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 331 din 4 martie 2010, a admis în parte contestaţia şi în consecinţă, anulând în parte dispoziţia, l-a obligat pe pârât la emiterea unei dispoziţii privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1.493 mp, situat în Sector 6.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut în esenţă că reclamantul a făcut dovada faptului că este moştenitorul legal al autorilor V.N. şi M. care, au deţinut în proprietate un teren de 1.493 mp, compus din două suprafeţe de - 900 şi respectiv 593 mp - cuprinse în fosta parcelare "Stăvilar Crângaşi-Ciurel", conform actelor depuse la dosar.
Ca atare, se arată, suprafaţa pentru care se impune a fi "despăgubit" reclamantul este de 1.493 mp iar nu de 1100 mp, teren în legătură cu care s-a probat că a fost preluat abuziv şi face parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform art. 2 alin. (1) lit. i) din acest act normativ.
Mai reţine tribunalul că, din adresa nr. 23478 din 31 octombrie 2001 emisă de către Primăria Sectorului 6 Bucureşti reiese că din terenul de 1493 mp au fost scăzuţi 270 mp, reprezentând ½ stradă, astfel că suprafaţa de teren impozabilă a rămas 1223 mp, aceeaşi situaţie fiind atestată şi de înscrisul de la fila 44 dosar. Cum ultimii proprietari dinainte de expropriere erau V.N. şi V.M., iar din evidenţele instituţiei primăriei nu reiese că ar fi fost vreodată despăgubiţi pentru suprafaţa menţionată ca stradă şi nici cu ce titlu a fost preluată, în condiţiile în care toată suprafaţa de 1493 mp este ocupată de Lacul Dâmboviţa, prima instanţă a apreciat că întreaga suprafaţă a făcut obiectul preluării de către stat, astfel încât măsurile reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 se impune a fi acordate în consecinţă. Mai mult, din adresa nr. 16487/1988 reiese că imobilul care rezulta din actele de proprietate nr. 37092 din 15 septembrie 1947 şi nr. 37093 din 15 septembrie 1947 ale autorilor reclamantului a fost expropriat în Sector 6, adresa referindu-se aşadar la întreg terenul care face obiectul contractelor menţionate.
În ceea ce priveşte acordarea unui teren în compensare, s-a constatat că din adresa nr. 106 din 10 martie 2008 reiese că municipalitatea nu deţinea la acel moment terenuri care ar fi putut fi acordate în compensare, aceeaşi concluzie fiind susţinută şi prin adresa nr. 42070 din 18 ianuarie 2010, care a învederat nefinalizarea procesului de inventariere. Faţă de acestea, observând şi că niciunul dintre terenurile propuse de către reclamant nu poate fi atribuit în compensare, tribunalul a respins aceasta solicitare.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă care, prin Decizia nr. 194/A din 9 mai 2012 a modificat în parte sentinţa, în sensul că a obligat Primarul Municipiului Bucureşti să emită dispoziţie de restituire prin compensare, pentru terenul identificat conform expertizei B., situat în Bucureşti, str. C. între nr. 6B şi nr. 4, Sector 6, evaluat la 919.342 RON, în suprafaţă de 384,26 mp şi să facă propuneri de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru diferenţa de teren, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a respins totodată, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, instanţa de control judiciar reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 10 alin. (1) şi 10 din Legea nr. 10/2001 precum şi faptul că terenul identificat este liber şi se află în proprietatea municipalităţii, neexistând niciun impediment legal pentru ca notificarea reclamantului să fie soluţionată prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensarea cu un alt teren, atâta vreme cât acesta şi-a manifestat această opţiune.
Recursul declarat împotriva acestei decizii de Municipiul Bucureşti - prin Primar General a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care, prin Decizia nr. 1232 din 7 martie 2013, a casat hotărârea recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, în vederea rejudecării apelurilor.
S-a reţinut de către instanţa supremă nelămurirea situaţiei de fapt sub aspectul modalităţii de acordare a măsurii reparatorii prin echivalent, sub forma compensării pentru imobilul în discuţie, în legătură cu care, Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Serviciu de Evidenţă Domeniul Public şi Privat, nu a fost în măsură să furnizeze date exacte privind localizarea acestuia în funcţie de reperele actuale din teren.
Tot astfel, fără a contesta prezumţia existenţei unor bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare, prezumţie rezultată din împrejurarea atribuirii unor astfel de bunuri de către recurent altor persoane, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ulterior soluţionării notificării formulată de către reclamant, Înalta Curte a constatat că situaţia de fapt, sub aspectul dispunerii acestei măsuri reparatorii, nu a fost pe deplin lămurită în cauză şi a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Cât priveşte susţinerea vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru lipsa dovezilor în sensul că reclamantul ar fi primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate cu România, conform art. 5 al Legii nr. 10/2001, s-a constatat că acestea nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât hotărârea instanţei de apel nu a fost fundamentată pe astfel de argumente.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 346/A din 5 decembrie 2013, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant şi pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar, împotriva Sentinţei nr. 331 din 4 martie 2010 dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de trimitere a reţinut că după pronunţarea hotărârii de către prima instanţă, a fost adoptată şi a intrat în vigoare Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în M. Of. nr. 278/17.05.2013.
Acest act normativ, prevede în art. 16 că "Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege, se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7)". În art. 50 legea menţionată prevede că: la data intrării în vigoare a acesteia, sintagma "despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", cuprinsă în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se înlocuieşte cu sintagma "măsuri compensatorii în condiţiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România".
Art. 4 din aceeaşi lege prevede că dispoziţiile acesteia "se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza M. Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Dispoziţiile Legii nr. 165 din 16 mai 2013, se arată, sunt aplicabile raporturilor juridice de drept substanţial aflate în derulare deoarece, pe de o parte, există o dispoziţie legală expresă în acest sens (articolul redat în alineatul anterior) iar, pe de altă parte, prin legea menţionată se reglementează regimul general al bunurilor, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (6) din noul C. civ. care stipulează că "dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi".
Aceste aspecte justifică "într-o anumită măsură" susţinerea apelantului V.G.C., deoarece este posibil ca în anumite situaţii noua lege, de imediată aplicare, să conţină dispoziţii care nu sunt concordante cu ceea ce se dispusese cu putere obligatorie sub imperiul legii vechi de către instanţa de recurs care a pronunţat o soluţie de casare cu trimitere pentru rejudecarea apelului.
În speţă însă, mai reţine instanţa de apel, problemele de drept dezlegate prin Decizia civilă nr. 1232 din 7 martie 2013 au vizat exclusiv calitatea apelantului de persoană îndreptăţită la obţinerea de măsuri reparatorii prin echivalent în sensul Legii nr. 10/2001. Or, instanţa supremă a dispus ca în rejudecare să se suplimenteze probatoriul pentru a vedea felul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului.
În speţă, se arată, independent de conţinutul adresei Primăriei Municipiului Bucureşti (care, în anumite privinţe, face trimitere la dispoziţiile Legii nr. 165/2013) apelantului nu îi mai poate fi atribuit un bun în compensare din moment ce această măsură reparatorie nu mai este posibilă, conform Legii nr. 165/2013.
Susţinerile apelantului, prin Primar General, relativ la suprafaţa terenului pentru care se acordă măsurile compensatorii (1100 mp în loc de 1493 mp) nu au fost primite de către instanţa de apel, pe considerentul că Înalta Curte a stabilit prin decizia de casare că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea dată în primul ciclu procesual, în ceea ce priveşte întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamantului, în sensul că acestea vizează întreaga suprafaţă de 1493 mp teren, întrucât dezlegarea menţionată nu a fost contestată prin recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
În cauză, împotriva deciziei dată în rejudecarea apelului, a declarat recurs în termen legal, reclamantul V.G.C. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, critică această hotărâre, după cum urmează:
- au fost depăşite limitele casării întrucât, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că, problemele de drept dezlegate prin Decizia civilă nr. 1232 din 7 martie 2013, vizează exclusiv calitatea apelantului de persoană îndreptăţită la obţinerea de măsuri reparatorii. Or, susţine recurentul, nimeni nici măcar Primăria - nu a contestat calitatea sa de persoană îndreptăţită, acest aspect neformând obiectul procesului. În discuţie s-a pus doar forma şi întinderea măsurilor reparatorii, chestiunea calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită fiind lămurită încă din etapa administrativă de soluţionare a notificării.
Înalta Curte a casat decizia din apel şi a trimis cauza spre rejudecare "în exclusivitate" pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului din str. C., acordat în compensare în primul ciclu procesual.
Ca atare, instanţa de trimitere avea obligaţia să verifice aspectele semnalate de instanţa supremă şi să respecte limitele casării.
Deşi răspunsul primit de la Primărie a fost lămuritor, în sensul că relaţiile comunicate anterior vizează terenul identificat prin expertiza B., în mod nelegal, s-a respins apelul reclamantului, fiind eliminată varianta acordării bunului în compensare.
Or, Înalta Curte a stabilit neechivoc, chestiune ce a intrat în puterea lucrului judecat, că bunul poate fi acordat în compensare, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu condiţia lămuririi situaţiei juridice a acestuia.
- decizia dată în apel conţine motive contradictorii; în dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant reiterează aceleaşi argumente ca cele expuse în susţinerea primului motiv de recurs, referitoare la statuările instanţei supreme cu privire la necesitatea lămuririi situaţiei de fapt şi la confuzia făcută de instanţa de trimitere care a reţinut greşit asupra chestiunilor care au primit o dezlegare, obligatorie potrivit art. 315(1) C. proc. civ. de la 1865, ce se referă la aplicabilitatea art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi respectiv la posibilitatea acordării de bunuri în compensare.
- decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 165/2013, a art. 6 alin. (6) C. civ. precum şi cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Astfel, se arată, Legea nr. 165/2013, a intrat în vigoare ulterior pronunţării unei hotărâri în fond şi respectiv deciziei de casare, obligatorie în rejudecare şi nu era aplicabilă cauzei, în considerarea art. 15(2) din legea fundamentală care statuează că legea dispune numai pentru viitor şi nu are caracter retroactiv.
- decizia recurată este pronunţată cu încălcarea principiului constituţional al separării puterilor în stat, în condiţiile în care un act normativ nu poate modifica sau afecta o hotărâre judecătorească pronunţată anterior intrării sale în vigoare.
Or, instanţa de apel, şi-a limitat de bună-voie atribuţiile şi competenţele garantate de Constituţie, prin aplicarea Legii nr. 165/2013, creând premisa modificării unor soluţii ale instanţelor de judecată, urmare adoptării unor acte normative ulterioare.
Art. 4 din Legea nr. 165/2013, este neconstituţional întrucât încalcă principiul separării puterilor în stat, în măsura în care se referă şi la procesele în care s-a pronunţat deja o soluţie la fond şi, cu atât mai mult cu cât în cauză s-a pronunţat şi o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed:
Aşa cum s-a arătat, cauza de faţă a parcurs un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 1232 din 7 martie 2013, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în soluţionarea recursului declarat de Municipiul Bucureşti prin Primar General, fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei, cantonează limitele rejudecării şi enunţă, incontestabil, principiile ce trebuie urmate de instanţa de trimitere sub aspectul obligativităţii respectării statuărilor date de instanţa de casare asupra unor probleme de drept dezlegate cât şi a necesităţii administrării unor alte probe.
Soluţia consacrată de textul enunţat decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar care, nu poate fi conceput în afara unor mijloace procedurale menite a garanta respectarea deciziilor date de instanţele superioare.
Dispoziţiile invocate conduc şi la concluzia potrivit căreia în privinţa problemelor de fapt, instanţa care rejudecă pricina are o deplină putere de apreciere, stabilirea stării de fapt fiind atributul exclusiv al acesteia.
Tot astfel, limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea.
În speţă, prin decizia de casare invocată, instanţa supremă a stabilit, fără echivoc, îndreptăţirea reclamantului de a beneficia de oricare dintre măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, inclusiv de atribuirea în compensare a unor bunuri sau servicii, statuând asupra rolului instanţei de a exercita controlul de legalitate asupra aplicării corecte a acestor dispoziţii, în contextul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului.
S-a stabilit deci, cu putere de lucru judecat, că nemişcătorul în discuţie - teren în suprafaţă de 384,26 mp situat în Bucureşti, Sector 6, str. C., între nr. 6B şi nr. 4 - poate fi acordat în compensare, cu condiţia lămuririi situaţiei juridice a acestuia, indicându-se în acest sens suplimentarea probatoriului.
În acest context, faţă de prevederile imperative ale art. 315 (1) C. proc. civ., instanţa de trimitere avea obligaţia să respecte limitele casării şi, după identificarea sub aspect topografic a terenului în cauză să stabilească dacă acesta se află la dispoziţia unităţii deţinătoare şi poate - sau nu - fi oferit în compensare.
Nu poate fi reţinută, în ansamblul datelor cauzei, argumentaţia instanţei de trimitere în sensul că dezlegările deciziei de casare au vizat "exclusiv" calitatea apelantului de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii, în condiţiile în care, aşa cum corect se arată prin motivele de recurs, acest aspect nu a format practic obiectul demersului judiciar care, a supus atenţiei instanţei refuzul entităţii investite cu soluţionarea notificării de a restitui imobilul în natură sau de a acorda un alt teren în compensare deşi iniţial, s-a probat existenţa unor suprafeţe disponibile, care ar putea fi afectate unor măsuri reparatorii, în această modalitate prevăzută de lege.
În adevăr, calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită nu a fost contestată în cauză, chestiunea fiind lămurită încă din etapa administrativă de soluţionare a notificării, în discuţie fiind doar întinderea şi forma măsurilor reparatorii prin echivalent.
Este întemeiat şi motivul de recurs ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, la cauza dedusă judecăţii deşi, actul normativ a intrat în vigoare ulterior pronunţării unei hotărâri în fond şi respectiv unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare.
Se impune a reaminti statuarea instanţei de rejudecare, în sensul că reclamantului nu îi mai poate fi atribuit un bun în compensare din moment ce această măsură reparatorie "nu mai este posibilă" conform noii reglementări care prevede doar compensarea prin puncte. Se face, în acest sens, trimitere la dispoziţiile art. 4 teza a 2-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 368/2013.
Abordarea instanţei de control judiciar este greşită, chiar în contextul cadrului normativ existent la data pronunţării hotărârii atacate, din perspectiva principiilor dreptului la un proces echitabil şi a egalităţii armelor, consacrate de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care nu se poate aprecia că ingerinţa puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, prin adoptarea unui act normativ care influenţează soluţia unui litigiu aflat pe rol, lipsind de sens examinarea acestuia pe fond, a corespuns unor motive imperioase de ordin general, care să justifice o atare intervenţie.
Se poate concluziona că, dându-se eficienţă noii reglementări - intrată în vigoare chiar în cursul derulării litigiului - aceasta s-a constituit într-un obstacol în dreptul reclamantului de acces efectiv la o instanţă, fiind un element de imprevizibilitate ce a atins chiar substanţa acestui drept cât timp, noua lege, a suprimat categoria de măsuri reparatorii solicitată de reclamant (compensarea imobilului ce a făcut obiectul notificării cu un alt teren, echivalent ca valoare), soluţionând practic fondul litigiului, ce avea ca obiect acordarea acestei măsuri reparatorii, fiind împiedicată astfel examinarea pe fond a contestaţiei.
Este de remarcat că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamantul avea un drept subiectiv actual care includea şi modalitatea acordării măsurii reparatorii prin echivalent a compensării, cu alte bunuri sau servicii, în situaţia în care, restituirea în natură nu era posibilă, modalitate prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Se constată totodată, din perspectiva rezolvării conflictului în timp a dispoziţiilor procesual civile, că procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15(2) din Constituţie în condiţiile în care, reglementarea în discuţie nu se aplica în speţă unei situaţii juridice cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia legiuitorul să poată interveni în viitor.
Astfel, aşa cum s-a arătat, la data adoptării noii reglementări, erau intrate în puterea lucrului judecat aspectele vizând calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită cât şi dreptul acestuia la acordarea oricăreia dintre măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data iniţierii demersului judiciar.
Ca atare, aplicarea retroactivă a legii noi a fost de natură să rupă echilibrul procesual, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul egalităţii armelor în procesului civil, astfel cum acesta este consacrat în art. 21 (3) din Constituţie.
De altfel, chestiunea compatibilităţii textului în discuţie [art. 4 teza a 2-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013] cu legea fundamentală, a fost tranşată de Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 88 din 27 februarie 2014 şi nr. 210 din 8 aprilie 2014, ulterior legiuitorul revenind asupra soluţiei legislative consacrate iniţial şi reinstaurând (prin Legea nr. 368/2013, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013) pe lângă compensarea prin puncte şi dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în echivalent.
S-a reţinut de către instanţa de contencios constituţional, că modificările legislative care s-au succedat au generat mai mult decât "divergenţe de interpretare a textelor legale" ci chiar regimuri juridice diferite aplicabile unor situaţii identice, ceea ce demonstrează caracterul "arbitrar" şi "imprevizibil" al normelor adoptate de legiuitor, de natură să afecteze în mod grav principiul securităţii raporturilor juridice, ca dimensiune fundamentală a statului de drept.
Mai mult, se arată, modificările legislative survenite au generat discriminări sub aspectul tratamentului juridic aplicabil unor persoane aflate în situaţii identice, simpla împrejurare de fapt a soluţionării cu întârziere a notificărilor de către entităţile investite, neputându-se constitui în argumente care să justifice în mod obiectiv şi rezonabil aplicarea unui tratament juridic diferit, persoanelor îndreptăţite la măsura reparatorie a compensării cu un alt bun oferit în echivalent.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se admite cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel care, în limitele deciziei de casare nr. 1232 din 7 martie 2013, urmează a se pronunţa dacă există posibilitatea atribuirii în compensare a terenului solicitat de către reclamant ori a unor alte bunuri sau servicii, aflate la dispoziţia unităţii deţinătoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul V.G.C. împotriva Deciziei civile nr. 346 A din 05 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1915/2014. Civil. Conflict de muncă.... | ICCJ. Decizia nr. 1922/2014. Civil → |
|---|
