ICCJ. Decizia nr. 2134/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2134/2013
Dosar nr. 6405/62/2007
Şedinţa publică de la 30 mai 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1578/C/2011, a Tribunalului Braşov a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC M.E. SRL în contradictoriu cu pârâta SC S.C. SRL şi în consecinţă: a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 153.599,80 RON, reprezentând contravaloare marfă livrată şi neachitată şi 26.149,43 RON, dobânda legală aferentă debitului, precum şi la plata sumei de 40.567,19 RON cheltuieli de judecată.
S-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a cererii reconvenţionale pentru sumele de 6.340 euro, respectiv, 11.165 euro.
S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă în contradictoriu cu reclamanta, ca nefondată.
A fost obligată pârâta să plătească în contul Biroului Local de Expertize Tehnice şi Contabile din cadrul Tribunalului Braşov (expert M.D.E.) suma de 2.970 RON, diferenţă onorariu expert.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de 28 ianuarie 2003 s-a încheiat între părţi contractul de vânzare-cumpărare potrivit căruia reclamanta a livrat produse farmaceutice în valoarea consemnată în facturile de la dosar, care atesta predarea primirea produselor fără niciun fel de obiecţiuni privind calitatea ori cantitatea, nefăcându-se dovada vreunui refuz parţial sau total la plată. Tribunalul a avut în vedere că, din cuprinsul întâmpinării pârâta a confirmat primirea cantitativă a mărfii.
Conform facturilor emise, termenul de plată a fost fixat la 30 zile de la livrare, iar potrivit prevederilor art. 3 lit. b) din contract cumpărătorul era obligat să le achite în termenul prevăzut pe factură, dar nu mai mult de 60 zile de la data emiterii facturii.
Conform concluziilor raportului de expertiză efectuat de expert M.D.E., pârâta nu a achitat debitele datorate în perioada derulării relaţiilor comerciale, astfel că pârâta are obligaţii restante la plată, în sumă de 153.600,12 RON, la care s-a calculat dobânda legală aferentă debitului principal, conform O.G. nr. 9/2000.
Reclamanta a îndeplinit procedura concilierii directe conform prevederilor art. 7201 C. proc. civ.
În aceste condiţii, în raport de prevederile art. 969 C. civ. şi ţinând cont de dispoziţiile art. 1073 C. civ., prima instanţă a constatat că cererea principală este fondată fiind admisă conform prevederilor art. 969, 970, 1361 C. civ., contractului încheiat de părţi, art. 46 C. com.
S-a făcut şi aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a cererii reconvenţionale pentru sumele de 6.340 euro (solicitată pentru perioada 1 martie 2003 - 27 iulie 2003), respectiv, 11.165 euro (solicitată pentru perioada 1 martie 2003 - 15 noiembrie 2003 ) s-a constatat că aceasta este întemeiată urmând a fi admisă în raport de data introducerii cererii - 13 noiembrie 2007 - cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani (art. 3 Decret nr. 167/1958).
Referitor la cererea reconvenţională, prima instanţă a apreciat că este nefondată în raport de art. 4 b din contract, nefiind dovedită în raport de prevederile art. 1169 C. civ.
Astfel, potrivit concluziilor expertizei efectuate în cauză pârâta nu are o evidenţă contabilă în conformitate cu prevederile legale şi ca urmare expertiza a fost în imposibilitate obiectivă de a verifica şi confrunta în oglindă evidenţele contabile ale celor două societăţi.
De asemenea, pârâta nu a depus protocolul de predare-primire pentru cele două autoturisme, contractul de comodat între cele două societăţi, contractul de leasing, certificatul de radiere şi ca urmare experta a fost în imposibilitate de a calcula contravaloarea pretinsului prejudiciu cauzat.
Prima instanţă a apreciat că pârâta nu a dovedit existenţa vreunui prejudiciu în raport de predarea cu întârziere a facturilor, pârâta având posesia autoturismelor, beneficiind de folosinţa acestora şi nu a depus notificări adresate reclamantei în vederea predării facturilor.
În raport de aceste considerente s-a constatat că pretenţiile din cererea reconvenţională sunt nefondate fiind respinse ca atare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă s-a criticat sub aspectul nesoluţionării cererii de recuzare, a greşitei admiteri a excepţiei de prescripţie a dreptului material la acţiune, raportat la dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, excepţie care nu a fost pusă în discuţia părţilor, ceea ce echivalează cu o necercetarea fondului cererii reconvenţionale.
Reclamanta a depus întâmpinare prin care a combătut apelul.
Prin Decizia civilă nr. 37/Ap din 10 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei tribunalului, pe care a anulat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Primul motiv vizând cererea de recuzare, instanţa de apel l-a înlăturat, întrucât nu s-a respectat termenul procedural de depunere a cererii prevăzut de art. 29 C. proc. civ., cererea fiind depusă după închiderea dezbaterilor.
Referitor la motivul vizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune raportat la dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel le-a apreciat ca fiind fondate, deoarece tribunalul a admis excepţia de prescripţie a dreptului material la acţiune prin preluarea mecanică a dispoziţiilor cu caracter general înscrise în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fără a analiza dacă predarea autoturismelor şi facturarea cu întârziere se circumscrie termenelor contractuale, iar dacă contractul a expirat, nu reprezintă un ilicit extracontractual în răspunderea civilă delictuală, ştiut fiind că acolo unde se termină contractul, persistenţa în ilicit se încadrează în normele răspunderii delictuale.
Ilicitul poate să-şi aibă izvorul şi în contract, respectiv în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale, caz în care, ca şi în cazul răspunderii delictuale, ar fi incidente dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 şi în consecinţă trebuie cercetate cerinţele textului, respectiv păgubitul să cunoască întreaga pagubă cât şi pe cel care răspunde de ea.
Referitor la termenul de prescripţie, instanţa de apel a apreciat că pretenţiile pârâtei-apelante depăşesc anul 2003 şi se întind până în anul 2006, iar potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, incident în cauză, prevede numai termenul general, nu şi data de la care începe să curgă, care de data formulării cererii reconvenţionale, pretenţiile pârâtei nu sunt prescrise.
Instanţa de apel a constatat că, din modul de formulare al dispozitivului hotărârii, nu rezultă perioada pentru care s-a considerat că pretenţiile pârâtei ar fi prescrise, considerentele primei instanţe sub ascet aspect fiind confuze.
Astfel, după ce se reţine iniţial că cererea reconvenţională este nefondată, se consideră totodată şi nedovedită, termeni care sunt ireconciliabili, întrucât o cerere poate fi respinsă ca nefondată numai în condiţiile au fost administrate probele necesare, or în cauză raportul de expertiză a fost incomplet şi neconvingător, fiind întregit în apel, iar înscrisurile de care instanţa face vorbire nu puteau fi în posesia pârâtei, ci a reclamantei şi deci, în virtutea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., trebuia să se dispună prezentarea lor.
În atare condiţii, concluzionează instanţa de apel că nu a avut loc o cercetare a fondului, atât prin prisma soluţiei de admitere a excepţiei de prescripţie a dreptului material la acţiune cât şi a soluţiei de respingere ca nedovedită (considerentele vizează această soluţie chiar dacă în dispozitiv s-a inserat soluţia "ca nefondată"), încât în baza art. 297 alin. (2) C. proc. civ., văzând şi cererea expresă a apelantei, sentinţa a fost anulată iar cauza trimisă spre rejudecare.
Instanţa de apel a statuat pentru tribunal, ca în rejudecare, să se administreze probele necesare pe fondul ambelor cereri, de chemare în judecată şi reconvenţională, cu precădere înscrisurile de care s-a făcut vorbire în considerentele sentinţei anulate, urmând să stabilească ambele elemente cerute de art. 7 din Decretul nr. 167/1958, va cerceta atât pretenţiile reclamantei dar şi apărările pârâtei privind executarea contractului înainte de termen, precum şi pretenţiile din cererea reconvenţională privind predarea şi facturarea cu întârziere a autoturismelor.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanta a declarat recurs.
Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se referă la faptul că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut sau mai mult decât s-a cerut, în sensul că, deşi apelanta nu a formulat critici cu privire la cererea principală - privind obligarea pârâtei SC S.C. SRL la plata sumei de 153.599,80 RON reprezentând contravaloare marfă neachitată şi a sumei de 26.149,43 RON precum şi la plata cheltuielilor de judecată - instanţa de apel s-a pronunţat asupra acesteia. Practic, apelanta a formulat critici numai asupra cererii reconvenţionale sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, dar nu şi sub aspectul admiterii cererii principale având ca obiect pretenţii. Simpla enunţare a apelantei a unei părţi din cuprinsul considerentelor hotărârii apelate de către SC S.C. SRL redată sub formă de citat din sentinţa atacată nu este suficient pentru a fi considerat un motiv de apel, astfel că instanţa de apel şi-a depăşit învestirea, pronunţând o decizie extra petita. în acelaşi sens, recurenta mai arată că apelanta-intimata din prezenta cauză - a formulat ca motive de apel numai cu privire la cererea de recuzare, fără să îndeplinească prevederile legale aplicabile în materie, deoarece aceasta a fost depusă după dezbaterile publice, precum şi cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958. Cu privire la cel din urmă motiv de apel, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit contractul care a stat la baza predării celor două autoturisme, contractul de comodat încheiat de între cele două societăţi - părţile din prezentul litigiu - care nu conţine nicio prevedere legată de obligaţiile societăţii reclamante în ceea ce priveşte predarea cu întârziere a celor două autoturisme către intimată. Astfel, aprecierea instanţei de apel în sensul, că trebuia analizat dacă predarea autoturismelor şi facturarea lor cu întârziere, se circumscrie termenelor contractuale, iar dacă contractul a expirat nu reprezintă un ilicit extracontractual încadrabil în răspunderea civilă delictuală, conform căreia, unde se termină contractul existenţa ilicitului se încadrează în răspunderea delictuală, este eronată, având în vedere faptul că instanţa de apel trebuia să analizeze contractul de comodat dintre cele două părţi şi să constate că "izvorul obligaţiilor" este în contractul de comodat şi respectiv să facă aplicarea sancţiunilor prevăzute în cuprinsul acestuia şi să interpreteze prevederile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
De asemenea, recurenta menţionează cu privire la cele două autoturisme că au fost predate de către recurentă intimatei ca mijloc de stimulare a relaţiilor contractuale în baza discounturilor oferite la cumpărarea de medicamente şi dispozitive medicale şi astfel, valoarea facturilor aferente celor două autoturisme este zero şi deci, nu se poate constata existenţa unui prejudiciu prin facturarea cu întârziere.
În continuare, recurenta solicită, în raport de dispoziţiile art. 4 din contractul părţilor, să se aprecieze data de la care dreptul material la acţiune al recurentei a început să curgă în raport de data la care autoturismele au fost ridicate de către societatea reclamantă de la vânzătoarea SC M.I. SRL şi, raportat la această dată să se aprecieze intervenirea dispoziţiilor legale privind prescripţia dreptului material la acţiune.
Referitor la capătul de cerere al intimatei din cererea reconvenţională privind obligarea societăţii reclamante la repararea prejudiciului cauzat prin predarea cu întârziere a autoturismelor faţă de momentul ridicării lor de la vânzător, recurenta solicită să se aibă în vedere că pentru ambele autoturisme predate în urma încheierii contractului de leasing cu vânzătoarea SC M.I. SRL, termenul de prescripţie de 3 ani conform dispoziţiilor art. 3 raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958 este cu mult depăşit faţă de data formulării şi depunerii la instanţa de judecată a cererii reconvenţionale din 9 ianuarie 2008.
În continuare, recurenta arată că perioada pentru care partea adversă solicită "repararea prejudiciului cauzat prin nepredarea la termen a celor două autoturisme" respectiv la momentul ridicării celor două autoturisme de la vânzător, este cuprinsă între data semnării contractului cadru de distribuţie, ce conţine prevederi referitoare la targetul valoric - parţial îndeplinit de către intimată - respectiv 28 ianuarie 2003 şi data predării efective a celor două autoturisme, respectiv 27 iulie 2003 pentru autoturismul cu nr. a.
Faţă de datele la care cele două autoturisme au fost primite de către intimată, instanţa de judecată poate aprecia, în mod concret, faptul că dreptul material la acţiune s-a născut la data încheierii contractelor de leasing şi a ridicării celor două autoturisme, conform prevederilor contractuale agreate de părţi, aşa încât se constată că termenul de prescripţie este împlinit pentru ambele autoturisme, la art. 4 din contractul cadru din data de 28 ianuarie 2003.
Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta menţionează că, instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile asumate de părţi în contractul cadru de distribuţie şi stabilire target valoric lunar încheiat la data de 28 ianuarie 2003, în care erau stipulate obligaţiile părţilor contractante, astfel că instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, temeiul de drept al faptei ilicite şi nu a avut în vedere că a intervenit prescripţia dreptului la acţiune, astfel cum s-a arătat în motivarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ., expusă mai sus.
Recurenta reiterează probele avute în vedere de prima instanţă, după care precizează că intimata nu a adus critici referitoare la pretenţiile reclamantei, motive în raport de care apreciază că decizia recurată este nelegală şi pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, soluţia din apel excede motivelor de apel formulate de intimata.
Cu privire la stabilirea valorii prejudiciului cauzat de societatea reclamantă, recurenta susţine că instanţa de apel trebuia să se pronunţe, mai întâi, asupra intervenirii sau nu a prescripţiei dreptului material la acţiune al intimatei împotriva sa, apoi să ţină cont de aspectele menţionate expres la cererea de recurs, structurate de la pct. 1 la 9 inclusiv, vizând predarea autoturismelor, obligaţiile pârâtei, modul în care intimata şi-a respectat obligaţiile asumate prin contractul părţilor, precum şi existenţa sau inexistenţa prejudiciului. Iar, la pct. 9, recurenta solicită instanţei să constate că partea adversă nu are niciun temei pentru a pretinde un prejudiciu prin cererea reconvenţională nefiind dovedită existenţa unui fapt ilicit - care să constea în executarea cu întârziere a unei obligaţii contractuale asumate de părţi, existenţa unui prejudiciu patrimonial concretizat în această executare cu întârziere a unei/unor obligaţii.
Recursul este fondat potrivit considerentelor ce se succed:
De precizat că art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vizează situaţiile plus petita şi ultra petita, şi nu extra petita cum a denumit-o recurenta; delimitare ce trebuie făcută, întrucât vechiul C. proc. civ., în vigoare la data soluţionării prezentei cauze, prevede că partea interesată poate exercita şi revizuirea, conform art. 322 pct. 2 C. proc. civ., atunci când instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut - minus petita şi extra petita - consecinţa acestei duble reglementări este aceea că partea are dreptul de a opta între recurs şi revizuire.
Art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este o aplicare a principiului disponibilităţii şi vizează inadvertenţele dintre ceea ce s-a cerut şi ceea ce instanţa a pronunţat.
Faţă de dispoziţiile art. 129 alin. final judecătorii nu pot depăşi limitele obiectului, fără deosebire după cum este formulat printr-o cerere principală, accesorie sau incidentală. Pe de altă parte, ei sunt obligaţi să se pronunţe asupra tuturor cererilor din proces.
Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 297 C. proc. civ., atunci când a anulat sentinţa tribunalului şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. Aceasta întrucât textul menţionat prevede că această măsură poate fi dispusă de instanţa de apel doar în situaţia în care în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Instanţa nu cercetează fondul atunci când pronunţă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale, omite să se pronunţe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut.
Or, în speţă, tribunalul, nu numai că nu a soluţionat procesul în temeiul unei excepţii procesuale ci, aşa cum se poate observa din considerentele sentinţei tribunalului, tribunalul s-a pronunţat asupra tuturor capetelor cererii reclamantei pe care le-a admis şi totodată, a respins motivat în fapt şi în drept, cererea reconvenţională formulată de pârâtă.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, hotărârea primei instanţe este motivată în fapt şi în drept, iar eventualele lacune sau inadvertenţe ale motivării puteau fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, aşa încât cauza nu putea fi trimisă spre rejudecare la tribunal, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 297 C. proc. civ.
În acelaşi context, trebuie menţionat că, ipoteza avută în vedere de legiuitor vizează două situaţii stricte prevăzute limitativ, care nu se regăsesc în speţă, Curtea de Apel Braşov având obligaţia legală de a verifica stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi totodată facultatea de a încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă.
Prin urmare, în mod greşit s-a anulat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare.
Pe de altă parte, revenind la incidenţa art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel trebuia să analizeze pricina numai în limitele criticilor formulate prin motivele de apel.
Or, în speţă, aşa cum rezultă din examinarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, ultra petita, respectiv apelanta nu a formulat critici cu privire la cererea principală - privind obligarea pârâtei SC S.C. SRL la plata sumei de 153.599,80 RON reprezentând contravaloare marfă neachitată şi a sumei de 26.149,43 RON precum şi la plata cheltuielilor de judecată - instanţa de apel s-a pronunţat asupra acesteia.
Rezultă că apelanta a formulat critici numai asupra cererii reconvenţionale sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, dar nu şi sub aspectul admiterii cererii principale având ca obiect pretenţii.
Prin urmare, în raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte va admite apelul reclamantei, va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În rejudecare, instanţa de apel va examina celelalte critici ale recurentei inserate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., întrucât acestea nu pot fi supuse controlului judiciar din perspectiva motivelor de nelegalitate atâta timp cât, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ., iar soluţia pronunţată în apel echivalează cu o necercetare a fondului, iar soluţia dată în recurs, în atare condiţii, nu poate fi decât casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare a pricinii, în limitele învestirii instanţei de apel, conform celor arătate mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC M.E. SRL Mogoşoaia împotriva Deciziei civile nr. 37/Ap din 10 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2131/2013. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 2147/2013. Civil → |
|---|
