ICCJ. Decizia nr. 1951/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1951/2014
Dosar nr. 49353/3/2012
Şedinţa publică din 18 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din data de 20 decembrie 2012, înregistrată la Tribunalul Bucureşti sub nr. 49353/3/2012, reclamanţii M.I. şi M.I.Z. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să îl oblige pe acesta la restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, compus din (3) camere, hol, bucătărie, cămară, baie, oficiu, vestibul, culoar, WC, debara, cameră serviciu, boxă şi balcon, în suprafaţa utilă totală de 129,82 mp, cota indiviză de 8,45% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi suprafaţa de 10,39 mp teren situat sub construcţie.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanţii au cumpărat imobilul în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2127 din 16 ianuarie 1997, încheiat conform Legii nr. 112/1995 şi că prin Decizia irevocabilă nr. 289 din 31 ianuarie 2009, s-a dat irevocabil câştig de cauză foştilor proprietari care au revendicat imobilul.
Reclamanţii au arătat că deşi contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, efectele acestuia au încetat ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare, astfel că sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului conform art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În vederea stabilirii competenţei, reclamanţii au apreciat valoarea de piaţă a apartamentului ca fiind de aproximativ de 604.503 RON.
Prin Sentinţa civilă nr. 1094 din 28 mai 2013 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată din oficiu de către instanţă, şi a fost respinsă ca fiind prescrisă cererea reclamanţilor.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor conform standardelor internaţionale de evaluare.
Tribunalul a observat că Legea nr. 10/2001 nu stabileşte reguli speciale în materie de prescripţie, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 care stabilesc un termen de prescripţie de 3 ani împlinit în speţă la data de 06 februarie 2012, în condiţiile în care a început să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune şi anume data intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009.
Împotriva sentinţei, au declarat apel reclamanţii.
În motivarea apelului declarat în termen şi scutit de la obligaţia de plată a taxei de timbru, s-a arătat că prin invocarea excepţiei prescripţiei de către instanţă din oficiu, li se îngrădeşte reclamanţilor dreptul de liber acces la justiţie.
Apelanţii au considerat că puteau solicita creanţa doar după ce cunoşteau cuantumul acesteia, or cuantumul nu putea fi cunoscut cu exactitate decât printr-o expertiză judiciară de specialitate.
Apelanţii au susţinut că desele modificări ale legislaţiei în materia proprietăţii a făcut ca principiul previzibilităţii să fie încălcat, mai ales că identificarea exactă a pârâtului care datorează despăgubirile s-a făcut abia prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27/2011 publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012, astfel că, nu puteau introduce acţiunea, cât timp nu ştiau împotriva cărui pârât trebuie valorificat dreptul.
Prin Decizia civilă nr. 9 A din 09 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii M.I. şi M.I.Z., împotriva Sentinţei civile nr. 1094 din 28 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosar nr. 49353/3/2012, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Acţiunea în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 este o acţiune personală, prescriptibilă extinctiv în termenul de prescripţie de 3 ani.
Dreptul reclamanţilor de a obţine despăgubiri la nivelul valorii de piaţă a imobilului s-a născut la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, care printr-o normă suficient de clară şi precisă pentru a produce efecte juridice a stabilit, inclusiv faptul că respectivele despăgubiri se vor plăti de către Ministerul Finanţelor Publice.
Susţinerile apelanţilor conform cărora, nu ar fi cunoscut pârâtul sunt eronate, din moment ce acesta era expres indicat în Legea nr. 1/2009.
Decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu are legătură cu acţiunile de genul celei deduse judecăţii, astfel că nu pot fi reţinute susţinerile apelanţilor conform cărora, ar fi luat cunoştinţă de "pârât", doar la momentul publicării respectivei decizii în Monitorul Oficial. Litigiile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 sau pe dispoziţiile fostei Legi nr. 247/2005 sunt diferite de litigiile întemeiate pe dispoziţiile art. 50 sau 501 din Legea nr. 10/2001 atât din perspectiva cadrului procesual cât şi din perspectiva obiectului pretenţiilor.
Normele metodologice la care a făcut referire apărătorul apelanţilor în cadrul concluziilor pe fond, nu adaugă la lege şi nu conţin elemente lămuritoare suplimentare în privinţa pârâtului din acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Lipsa de previzibilitate a legislaţiei române în materia retrocedării imobilelor preluate abuziv de către stat, a fost reţinută de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privinţa anumitor chestiuni, dar nu poate fi aplicată normelor juridice incidente în speţă (art. 501 Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009) care sunt extrem de clare şi precise în privinţa instituţiei care urmează să plătească despăgubirile reprezentând valoarea de piaţă a imobilelor.
Având în vedere că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie de prescripţie şi ţinând seama de faptul că excepţia prescripţiei poate fi pusă în discuţie din oficiu de către instanţă sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1864, apelul este nefondat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii M.I. şi M.I.Z., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanţele au făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 raportat la dispoziţiile Legii nr. 1/2009, H.G. nr. 923/2010, acţiunea nefiind prescrisă întrucât norma legală nu a prevăzut debitorul obligaţiei de plată.
S-a susţinut că, Legile nr. 112/1995 şi nr. 10/2001 au suferit numeroase modificări şi completări prin care s-a încălcat şi principiul previzibilităţii, şi numai prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a soluţionat problema de drept a calităţii de pârât a Ministerului Finanţelor Publice, şi numai de la acest moment începe să curgă termenul de prescripţie.
Recursul nu este fondat.
Până la modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2000, nu era reglementat legal dreptul foştilor chiriaşi la restituirea preţului de piaţă al apartamentelor, chiriaşii fiind îndreptăţiţi doar la restituirea preţului actualizat al apartamentului, ceea ce înseamnă că, dreptul foştilor chiriaşi la restituirea preţului de piaţă al apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 şi de care au fost deposedaţi de către foştii proprietari s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 .
Acţiunea în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 este o acţiune personală, supusă termenului de prescripţie general de 3 ani.
Legea nr. 1/2000 a prevăzut în mod expres că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauzele fondate pe dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, debitorul obligaţiei fiind identificat în mod expres.
Decizia în interesul legii nr. 27/2011, invocată de către recurenţi, ca argument în susţinerea lipsei de identificate a debitorului obligaţiei de plata, a avut ca obiect alte probleme de drept, care nu au legătură cu prezenta judecată.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.I. şi M.I.Z., împotriva Deciziei nr. 8 A din 09 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1950/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1953/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
