ICCJ. Decizia nr. 1969/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1969/2014
Dosar nr. 20352/63/2007
Şedinţa publică din 18 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Dolj, prin sentinţa civilă nr. 61 din 31 ianuarie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 3579/CIV/2006, a respins capătul de cerere pentru obligaţia de a face formulată de reclamantele I.M.A. şi B.V. împotriva pârâţilor Primăria mun. Craiova, Statul Român prin M.F.P. Bucureşti şi CN C.F. SA Regionala C.F. Craiova - Bucureşti.
S-a respins capătul de cerere pentru revendicare formulat de aceleaşi reclamante.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Dolj a reţinut că, în ceea ce priveşte obligaţia de a face, operează autoritatea de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 423 din 7 octombrie 2003, iar acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 48o C. civ. este inadmisibilă, căci se referă la un imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe civile, în termen legal, au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate.
Au susţinut că, în mod eronat, prima instanţă a respins capătul de cerere în revendicare, formulat în temeiul art. 480 C. civ., ca fiind inadmisibil, câtă vreme aşa cum rezultă şi din conţinutul dispoziţiei de respingere a notificării reiese că imobilul a cărui restituire se solicită a fost preluat abuziv de stat,anterior perioadei de referinţă instituită de Legea nr. 10/2001, respectiv în anul 1941, iar obligaţia de a face a fost soluţionată în mod eronat în temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Au solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 395 din 16 mai 2006, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul 1233/CIV/2006 a fost admis apelul formulat de reclamantele I.M.A. şi B.V. împotriva sentinţei civile nr. 61 din 31 ianuarie 2006, pronunţată Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3579/2005, în contradictoriu cu intimaţii Primăria Craiova, Statul Român prin M.F.P. şi CN C.F.R. SA, Regionala C.F.R. Craiova.
A fost desfiinţată sentinţa civilă şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele considerente:
Reclamantele au investit Tribunalul Dolj cu soluţionarea a două capete de cerere, respectiv cu o obligaţie de a face, şi o cerere în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ.
Prima instanţă a reţinut,în ceea ce priveşte ambele cereri, incidenţa excepţiilor autorităţii de lucru judecat şi, respectiv, a inadmisibilităţii.
Cât priveşte cererea având ca obiect obligarea pârâtei CN C.F.R. SA Craiova să răspundă notificării adresate, în baza Legii nr. 10/2001, s-a reţinut corect că aceeaşi cerere a fost anterior soluţionată irevocabil, prin sentinţa civilă nr. 423 octombrie 2003, pronunţată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3918/2003, în sensul respingerii ca rămasă fără obiect.
În mod eronat, însă, s-a apreciat că există autoritate de lucru judecat, în raport de această hotărâre, căci, pentru a opera această excepţie de fond, peremptorie, este necesar ca prin hotărârea irevocabilă invocată să se fi tranşat fondul litigiului.
Or, soluţionarea cererii din Dosarul nr. 3918/2003 s-a făcut în baza excepţiei lipsei de obiect, fără a se antama fondul raportului juridic.
Ca atare, neexistând autoritate de lucru judecat, în sensul art. 1201 C. civ. şi 166 C. proc. Civ., se impunea ca tribunalul să examineze cererea privind obligaţia de a face, ţinând cont şi de decizia emisă de intimata CN C.F.R. SA, depusă la dosarul cauzei.
Acţiunea în revendicare formulă de reclamante a fost, de asemenea în mod greşit respinsă în temeiul excepţiei inadmisibilităţii.
Tribunalul a pornit de la o premisă eronată, aceea că imobilul în legătură cu care s-au solicitat măsuri reparatorii face obiectul Legii nr. 10/2001, şi ca atare, în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a apreciat că nerespectarea procedurii speciale instituită prin acest act normativ atrage decăderea din dreptul de a obţine satisfacerea pretenţiilor deduse judecăţii.
Din cuprinsul deciziei de respingere a notificării din 03 octombrie 2003, emisă de CN C.F.R. SA reiese că terenul în litigiu a fost preluat abuziv, prin expropriere, prin Decretul - Lege nr. 452/1941 şi Decretul-Lege nr. 832/1941, anterior deci perioadei de referinţă ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, cuprinsă în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singura excepţie admisă fiind rechiziţiile efectuate în temeiul Legii 139/1940.
Prin urmare, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cererii de restituire formulată de reclamante, acestea având posibilitatea să se adreseze instanţei, în condiţiile dreptului comun potrivit art. 480 şi urm. C. civ.
Constatând că prima instanţă a soluţionat în mod eronat cauza, în temeiul unor excepţii, fără a se intra în cercetarea fondului, instanţa a admis apelul, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. Civ. şi a desfiinţat hotărârea atacată, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, tribunalul urmând a analiza, în fond, cererea de revendicare potrivit art. 480 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata pârâtă, invocând generic dispoziţiile art. 304 C.pr.civ. şi arătând că hotărârea atacată este nelegală.
S-a susţinut că în cauză sunt întrunite elementele caracteristice ale puterii de lucru judecat, astfel încât tribunalul a soluţionat cauza în mod corect.
Reclamantele intimate au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Prin Decizia nr. 2830 din 30 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 11388/1/2006 a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta CN C.F. C.F.R. SA Craiova - Sucursala Regională C.F.R. Craiova, împotriva Deciziei nr. 395 din 16 mai 2006 a Curţii de Apel Craiova-Secţia Civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că sentinţa civilă nr. 423 din 7 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 3918/2003, invocată de recurentă, nu se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât, pe lângă faptul că nu s-a soluţionat cauza pe fond, nu s-a pronunţat între aceleaşi părţi.
În rejudecare, la data de 17 martie 2009, reclamantele I.M.A. şi B.V. au formulat precizare faţă de acţiunea principală, în sensul că au solicitat instanţei, în temeiul art. 480 C. civ., să fie obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 21.899, 37 mp
Reclamantele au arătat că prin Decizia nr. 595 din 16 mai 2006 pronunţată de către Curtea de Apel Craiova s-a apreciat că în speţa de faţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având posibilitatea să se adreseze instanţei, în condiţiile dreptului comun potrivit art. 480 C. civ.
Instanţa de apel a apreciat că terenul în suprafaţa de 21.899,37 mp a fost preluat abuziv, dar nu în perioada de referinţă ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 putând fi astfel aplicabile dispoziţiile art. 480 C. civ., îndrumând astfel instanţa de fond sa analizeze în fond cererea de revendicare formulată de către reclamante.
Având în vedere faptul că acţiunea în revendicarea imobiliară este imprescriptibilă, acest aspect fiind consacrat cu valoare de principiu în dreptul intern român, nu poate fi refuzat accesul la justiţie al cetăţenilor, cu argumentul că datorită intervenţiei unor legi speciale de reparaţie, în speţă Legea nr. 10/2001, accesul la justiţie nu mai poate fi permis.
Acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 din C. civ., este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a putea cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane ce nu are calitate de proprietar.
Acesta este motivul pentru care, în cadrul unei acţiuni în revendicare imobiliară, atât reclamantul cât şi paratul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate, arătând titlul în baza căruia a dobândit calitatea de proprietar. In ceea ce o priveşte pe pârâta CN C.F.R. SA Regionala C.F.R. Craiova, aceasta s-a prevalat de două decrete de expropriere, respectiv Decretul nr. 452/1941 şi nr. 832/1941, dar nu a făcut dovada existenţei acestor decrete, ceea ce le îndreptăţeşte pe reclamante să afirme că terenul ce face obiectul prezentei cauza a fost preluat în mod abuziv, fără titlu valabil.
Prin urmare, se află în situaţia în care dreptul de proprietate, actual şi necontestat, se bucură de protecţia oferită de dispoziţiile art. 480 şi art. 480 C. civ.
Pârâta D.G.F.P. a Judeţului Dolj, pentru Statul Român prin M.E.F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de către reclamanta I.M.A. împotriva Statului Roman prin M.F.P. ca fiind introdusa împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv ca inadmisibilă, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, iar pe fond, ca neîntemeiată.
Pârâta CN C.F. C.F.R. SA a depus la data de 07 aprilie 2009 întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor şi a arătat că a dobândit terenul revendicat cu titlu perfect valabil. A mai arătat ca terenul revendicat este ocupat în totalitate de linii de cale ferată, instalații C.F.R., clădiri, precum şi alte elemente de infrastructură feroviară.
Prin încheierea din 14 aprilie 2009, instanţa a pus în vedere apărătorului reclamantelor să precizeze care este titlul de proprietate invocat de acestea şi să depună actul de vânzare-cumpărare din anul 1920, fiind încuviinţată efectuarea unei expertize topo pentru identificarea suprafeţelor, stabilirea persoanei sau persoanelor care ocupă în fapt şi în baza cărui titlu, dacă suprafaţa respectivă e afectată de construcţii de utilitate publică sau privată, să se identifice dacă ar fi o suprafaţă liberă ce s-a putea restitui în natură şi de asemenea evaluarea suprafeţei revendicate.
La data de 22 martie 2010, a fost depus raportul de expertiză de către expert N.C., iar la data de 19 aprilie 2010 au fost depuse obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică de către pârâta CN C.F. C.F.R. SA încuviințate de instanță la termenul din data de 03 mai 2010.
Prin sentinţa civilă nr. 109 din 11 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 20352/63/2007, s-a admis excepţia lipsei capacitaţii de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Craiova, invocată din oficiu.
S-a dispus anularea cererii formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa capacitaţii de folosinţa a pârâtei Primăria Municipiului Craiova, cu sediul în Craiova, judeţul Dolj.
S-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtul Statul Roman prin M.F.P.
S-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantele I.M.A. şi B.V. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M.F.P. Bucureşti şi CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova.
S-a dispus obligarea pârâţilor Statul Roman prin M.F.P. şi CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova să lase în deplină proprietate şi liniştita posesie reclamantelor suprafaţa de 5432 mp astfel cum este identificată în schiţa anexa raportului de expertiză întocmit în cauză de dl expert P.M. (suprafaţa în tentă mov) şi care face parte integrantă din hotărâre.
A fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamante a sumei de 1.169.868 lei reprezentând despăgubiri (contravaloarea terenului în suprafaţă de 15 393 mp situat în Craiova, str. Bariera Vâlcii, aflat în administrarea CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova).
S-a dispus obligarea pârâţilor Statul Roman prin M.F.P. şi CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova la plata către reclamante a sumei de 1.675 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorarii expert).
În ceea ce privește excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Craiova, invocată de instanță din oficiu, s-a reținut că prin capacitate civilă, în cazul persoanelor juridice, este desemnată aptitudinea de a avea drepturi subiective civile şi obligații civile (capacitate civilă de folosință), precum şi aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligații civile, prin încheierea de acte juridice de către organele de conducere (capacitate civilă de exercițiu).
Totodată, instanța a avut în vedere şi prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale potrivit cărora unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, în justiție unitățile administrativ-teritoriale fiind reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean prin raportare la art. 20 din același act normativ conform cărora comunele, orașele, municipiile şi județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcționează autorități ale administrației publice locale.
Așa cum a rezultat din prevederile legale susmenționate, primăria nu se încadrează în rândul unităților administrativ teritoriale cu capacitate juridică deplină, aceasta nefiind altceva decât o structură funcțională cu activitate permanentă care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale, conform art. 77 din Legea nr. 215/2001.
Pe cale de consecință, instanța a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului Craiova, dispunând anularea cererii formulată de reclamantă împotriva acestei parate.
Pe cale de consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte, invocată la termenul de judecată din data de 04 octombrie 2005 a rămas fără obiect, dată fiind ordinea logică de soluționare a acestor excepții.
În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive şi inadmisibilității acțiunii invocate de Statul Român prin M.F.P., instanța le-a respins ca neîntemeiate, dat fiind faptul că acțiunea a fost formulată pe dreptul comun, în virtutea art. 480 C. civ., nefiind în prezenţa unei proceduri administrative declanșate în baza legislației speciale a restituirii imobilelor, pentru a fi aplicabilă şi decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație şi Justiție, așadar despăgubirile au fost solicitate de reclamante în subsidiar, pentru situația imposibilității restituirii în natură a bunului, însă tot pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, iar nu în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Acest lucru l-a statuat de altfel şi Curtea de Apel Craiova în Decizia nr. 395 din 16 mai 2006, menținută prin Decizia nr. 2830 din 30 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație şi Justiție.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., instanța a apreciat că şi aceasta este nefondată, atât timp cât calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identități între pârâtul din cauză şi subiectul obligat în raportul juridic dedus judecății.
Or, în prezenta cauză se revendică de către reclamantele I.M.A. şi B.V. un teren ce se pretinde a fi fost preluat de către Statul Român fără titlu în anul 1941 de la autorul reclamantelor S.V., așa încât pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Pe fondul cauzei, acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. (dat fiind că prin Decizia nr. 395 din 16 mai 2006 a Curții de Apel Craiova menținută prin Decizia nr. 2830 din 30 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație şi Justiție s-a stabilit că aceasta este calea pe care trebuie să o urmeze reclamantele, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nefiind aplicabile în speţă, bunul fiind expropriat anterior perioadei de referinţă a acestui act normativ) este acea acțiune reala prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie întrucât tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantului. În ceea ce priveşte condițiile de exercitare a acțiunii în revendicare, aceasta poate fi intentată de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă, în sensul că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat (actori incumbit probatio), precum şi dovada posesiei de către pârât a bunului revendicat.
Prin indicarea pretenției sale, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează această pretenție, reclamantul trebuie să justifice îndreptățirea pe care o are de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.
Pentru că instanța este interesată în pronunțarea unei soluții legale şi temeinice, este datoare să verifice atât calitatea procesuală activă ca şi calitatea procesuală pasivă. În privința reclamantului trebuie să se constate că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății ori că se poate prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea justiției.
În privința pârâtului trebuie verificat, pornind de la același raport juridic, supus cercetării instanței, dacă el este obligat în acel raport.
Aplicând aceste principii de ordin teoretic la situaţia dedusă judecăţii, instanța a reţinut că dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat a ieşit din patrimoniul autorului reclamantelor prin expropriere (definită a fi actul de putere publică prin care se realizează dobândirea forţată a proprietăţilor private asupra imobilelor necesare executării lucrărilor de utilitate publică), prin Decretele Lege nr. 452 din 25 februarie 1941 şi nr. 832 din 27 martie 1941
Astfel, prin Decretul Lege nr. 832 din 27 martie 1941 a fost declarată utilitatea publică a lucrărilor de construcţie a liniei ferate Bucureşti - Videle - Roşiori - Caracal - Craiova, iar prin Decretul - Lege nr. 452 din 25 februarie 1941 a fost autorizata RA C.F.R. SA să înceapă lucrările în acest sens.
Totodată, prin Jurnalul din 15 mai 1946 al Curţii de Apel Craiova s-a ordonat trimiterea RA C.F.R. SA în stăpânirea imediată a terenurilor situate pe teritoriul Comunei Bariera Vâlcii.
Prin același jurnal s-au stabilit sumele cu care urmau a fi despăgubiți proprietarii terenurilor expropriate, autorul reclamantelor V.S. urmând a primi suma de 93 018 lei pentru suprafața de 10 335,37 mp, conform recipisei, care se coroborează cu borderoul aflat la fila 47 din dosar.
Instanța a reținut însă că autorului reclamantelor V.S. i-a fost expropriată o suprafață mai mare decât cea pentru care fusese propus la despăgubiri, respectiv suprafața de 18 827,49 mp aflată în parcelele din Craiova, comuna suburbană Bariera Vâlcii, judeţ Dolj, așa cum rezultă din tabelul aflat la fila 49 din dosar coroborat cu planul de exproprieri definitive şi tabela parcelară de expropriere (filele 55-59), precum şi procesul verbal al Serviciului de Construcții din Craiova aflat la fila 197.
În atare condiții, instanța a apreciat că în urma acestor decrete, la nivelul anului 1946, a operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorului reclamantelor în cel al expropriatorului.
Totodată, instanța a constatat că autorul V.S. nu a beneficiat de despăgubiri pentru suprafaţa expropriată. Astfel, pe lângă faptul că, așa cum s-a arătat, acesta fusese propus pentru despăgubiri pentru suprafața de 10 335,37 mp, deși i-a fost expropriată o suprafață de 18 827,49 mp, în cauză nu s-a făcut dovada că cel puțin această sumă ce i s-ar fi cuvenit autorului pentru una din parcelele expropriate a fost achitată către autorul expropriat, fapt atestat şi de procesul verbal din data de 27 ianuarie 1949 întocmit de C.F.R.
Astfel, în acest proces verbal aflat la fila 225 din dosarul de fond s-a arătat că până în anul 1949 autorul V.S. nu fusese încă despăgubit pentru parcelele 5 şi 6 expropriate din comuna suburbană Bariera Vâlcii.
Mai mult decât atât, în adresa din 2001 (fila 35 din primul dosar de fond), Regionala C.F.R. Craiova a recunoscut că autorul reclamantelor V.S. nu a fost despăgubit cel puțin până în anul 1960, iar după această perioadă nu există nicio dovadă în sensul acordării acestor despăgubiri către autorul expropriat.
În prezent, conform concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de dl. expert P.M. suprafața expropriată de la autorul reclamantelor măsoară 20 825 mp (diferența rezultând din erorile de măsurare în timp) din care 2.652 mp se află în domeniul public al statului, suprafața fiind concesionată către CN C.F. C.F.R. SA, pentru suprafața de 5.487 mp fiind eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru CN C.F. C.F.R. SA (fila 16 din vol. II al dosarului), restul suprafeței aflându-se tot în proprietatea statului în baza celor două decrete de expropriere.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, potrivit art. 6 alin. (3) din același act normativ.
Mergând mai departe, instanța a reținut că potrivit art. 17 din Constituția României din anul 1923, în vigoare la data exproprierii autorului reclamantelor, proprietatea de orice natură precum şi creanțele asupra statului sunt garantate.
Autoritatea publică, pe baza unei legi, este în drept a se folosi, în scop de lucrări de interes obștesc, de subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligațiunea de a desdăuna pagubele aduse suprafeței, clădirilor şi lucrărilor existente. În lipsa de învoială despăgubirea se va fixa de justiție. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreapta şi prealabilă despăgubire stabilită de justiție.
Autorul reclamantelor V.S. nu a fost însă despăgubit pentru suprafața de teren expropriată în baza Decretelor - Lege nr. 832 din 27 martie 1941 şi nr. 452 din 25 februarie 1941. Ca atare, bunul proprietatea acestuia, terenul în suprafață de 18 827,49 mp (20 825 mp conform măsurătorilor actuale mai performante) a trecut în proprietatea statului fără o justă şi prealabilă despăgubire, cu încălcarea Constituției României în vigoare la acel moment.
În atare condiții, titlul opus de stat, respectiv cele două decrete anterior menționate, precum şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 23 noiembrie 2004 exhibat de paratul CN C.F.R. SA nu pot reprezenta un titlu valabil de preluare în sensul dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Instanţele judecătoreşti, de altfel, sunt competente să stabilească valabilitatea titlului chiar şi în cadrul unei acţiuni în revendicare, deşi nu au fost sesizate în mod expres cu acest capăt de cerere.
Reţinând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, raportându-se la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța a constatat că reclamantele I.M.A. şi B.V. deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest context, faptul că autorul reclamantelor V.S. a fost privat de dreptul de proprietate asupra bunului său, combinat cu absenţa unei juste despăgubiri l-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibila cu dreptul la respectarea bunului garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Din înscrisurile din dosar (adresa aflata la fila 35 din primul dosar de fond, procesul verbal aflat la fila 225) a rezultat că nici până în momentul de faţă, la 12 ani de la momentul declanșării procedurii administrative a recuperării bunului în anul 2001, reclamantele nu au primit despăgubiri pentru imobilul teren expropriat de la autorul acestora fără o prealabilă despăgubire, notificarea acestora formulată în anul 2001 în baza Legii nr. 10/2001 fiind respinsă prin Decizia nr. 1/4387 din 03 octombrie 2003 pe motiv că imobilul solicitat nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
S-a subliniat că, prin statuarea de către instanţa supremă în cadrul Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei acţiuni, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă şi care constituie garanţia dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În continuarea raţionamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare a reclamantelor, prin prisma Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, care are natura unei decizii interpretative a legislaţiei interne aplicabile în cauză, instanța a apreciat, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se realizează prin raportare la normele europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (dat fiind faptul că în speță s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul preluat de stat de la autorul reclamantelor nu face obiectul Legii nr. 10/20001, așa încât singura opțiune a reclamantelor nu este decât acțiunea în revendicare de drept comun, ceea ce exclude concursul dintre legea specială şi dreptul comun), însă câteva statuări ale instanței supreme în cadrul acestei decizii în interesul legii pot fi transpuse în speța de faţă, după cum urmează:
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum şi de la cea a menţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, titlul exhibat în cauză de paratul CN C.F.R. SA pentru o parte din teren şi nedesfiinţat până în prezent, instanța a făcut următoarele consideraţii:
Cauzele T. şi alţii contra România, Păduraru contra României şi Porţeanu contra României, menţionate şi în Decizia nr. 33/2003 reprezintă „cauze pilot" în jurisprudenţa Curţii Europene şi sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanţele naţionale în sensul că prin aceste trei cazuri, s-a creat un raţionament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudenţa ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat din categoria cărora face parte şi terenul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat în fiecare speţă în parte respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condiţiilor impuse de art. 1 din Protocolul 1. Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerinţă, privind existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţele naţionale, a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând "bunuri actuale", „valori sau interese patrimoniale " sau "speranța legitimă " de redobândire a bunului în natură.
Este esenţial, aşadar, ca reclamantele să facă dovada că deţin un „bun” în sensul Convenţiei, noţiune explicitată şi dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cauzele împotriva României şi, mai ales, în cauza Maria Atanasiu ş.a., din 15 octombrie 2010.
După cum rezultă din această jurisprudenţă, aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Dacă în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza Străin, cauza Porţeanu, cauza Andreescu Murăreţ şi alţii, etc.), în cauza Maria Atanasiu s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, sub condiția îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu a putut fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Proprietarul care nu deţine un „bun actual” în accepţiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obţine mai mult decât despăgubiri.
Prin urmare, C.E.D.O. a dus mai departe raţionamentul în ceea ce priveşte existenţa unui "bun actual" şi a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
Cât priveşte "valoarea patrimonială", C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Şi sub acest aspect C.E.D.O. a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
Prin prisma acestor aprecieri, s-a constatat că, în speţă, reclamantele I.M.A. şi B.V. deţin doar un "interes patrimonial", în sensul Convenției în condiţiile în care se recunoaşte de către această instanţă nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoaşterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestora, în calitate de moștenitoare ale autorului expropriat fără despăgubire V.S., drept de proprietate ce nu ar fi ieşit din patrimoniul lor, deci a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat. Aşadar, reclamantele justifică, nu doar din perspectiva materială, dar şi din perspectivă procedurală, un interes legitim, personal, născut şi actual de a formula o cerere prin care să tindă la restituire bunului imobil în litigiu, ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii în revendicare.
În ceea ce priveşte îndeplinirea celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, instanța a reținut că în sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinţei de legalitate, dar şi ca dreptul intern să răspundă exigenţelor de accesibilitate şi previzibilitate şi interpretarea dată de instanţe să nu fie arbitrară (cauza T., parag. 49).
În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţionala.
Aşadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care accepta să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru, paragraf 92).
Prin urmare, în concursul dintre reclamante ca moștenitoare ale autorului V.S. şi pârâții Statul Român şi CN C.F.R. SA instanța a observat că cele dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu reconfirmat acestora, cu efect retroactiv pe calea prezentei acțiuni în revendicare, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, atât timp cât autorul a fost expropriat fără niciun fel de despăgubire; implicit, se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul reclamantelor.
Astfel, întrucât părţile litigante deţin fiecare un titlu de proprietate (titlul statului fiind reprezentat chiar de către cele două decrete de expropriere, iar CN C.F.R. SA dispunând de certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru o parte din suprafața de teren în litigiu ), recunoscut ca valabil şi au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, instanţa va recunoaște dreptul reclamantelor de a li se restitui bunul imobil preluat de stat fără o justă şi prealabilă despăgubire, așadar fără titlu valabil, cu încălcarea art. 17 din Constituția României din anul 1923, în vigoare la momentul preluării.
Instanța a reținut însă din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de dl. expert P.M. că din întreaga suprafață de teren expropriată de 20 825 mp, aflată în administrarea CN CFR S.A.-Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova doar suprafața de 5.432 mp se poate restitui în natură reclamantelor, diferența fiind ocupată de liniile ferate, respectiv de elemente concrete ale infrastructurii feroviare publice sau reprezentând zona de siguranță a infrastructurii feroviare publice, conform H.G. nr. 581 din 15 septembrie 1998 şi O.U.G. nr. 12/1998.
Ca atare, cu privire la această suprafață de teren de 5432 mp, instanța a dispus obligarea pârâților Statul Român prin M.F.P. şi CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova să lase în deplină proprietate şi liniștită posesie reclamantelor suprafața de 5.432 mp astfel cum este identificată în schița anexă raportului de expertiză întocmit în cauza de dl. expert P.M. (suprafața în tentă mov).
În aceste condiții, cum potrivit dispoziţiilor art. 481 C. civ. „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire” şi cum în cauză nu s-a făcut dovada achitării vreunei despăgubiri către reclamante sau către autorul acestora, instanţa a admis în parte acţiunea astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din data de 05 februarie 2013 şi a obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. (acesta fiind cel ce a expropriat nelegal autorul reclamantelor) la plata către reclamante a sumei de 1 169 868 lei, reprezentând despăgubiri (contravaloarea diferenței de teren ce nu a fost restituită în natură, respectiv suprafaţă de 15.393 mp situat în Craiova, aflat în administrarea CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova), valoare stabilită de expertul N.C. în dosar (76 lei/mp-fila 171) şi necontestată la acel moment de niciuna din părțile litigante.
Totodată, faţă de prevederile art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâții Statul Român prin M.F.P. şi CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R. Craiova la plata către reclamante a sumei de 1.675 lei cu titlu de cheltuieli de judecata - onorarii expert conform chitanțelor depuse la dosar la filele 71, 75, 308 din vol. I şi 42 din vol. II).
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel CN C.F. C.F.R. SA şi Statul Român, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
CN C.F. C.F.R. SA, a invocat următoarele:
Instanţa de fond nu a pus în vedere reclamantelor să timbreze acţiunea conform Legea nr. 146/1994 la valoarea pretenţiilor solicitate respectiv 12.000.000.000 lei.
În mod eronat s-a apreciat de instanţa de fond că autorul reclamantelor nu a fost despăgubit pentru întreaga suprafaţă de teren, iar despăgubirea acordată prin această sentinţă reprezintă o îmbogăţire fără just temei a moştenitorilor autorului V.S. zis F.
Instanţa de fond a calculat şi acordat greşit despăgubirea în valoare de 1.169.968 lei, conform suplimentului la Raportul de Expertiză Tehnică efectuat în luna martie 2011 ce a stabilit valoarea terenului pe metru pătrat ca fiind de 76 lei, neţinându-se cont de faptul că valoarea terenurilor pe piaţa imobiliară, în prezent a scăzut.
Instanţa de fond trebuia să ţină cont de suma încasată de autorul reclamantelor ca despăgubire pentru terenul expropriat, sumă ce trebuia actualizată cu dobânda legală şi rata inflaţiei.
Instanţa de fond a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 5.432 mp, precum şi acordarea de despăgubiri băneşti în valoare de 1.169.968 lei către moştenitoarele autorului V.S. zis F., deşi în dosar se aflau înscrisuri din care rezulta că autorul reclamantelor a fost despăgubit în mod corect la justa valoare pentru întregul teren expropriat.
A solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii reclamantelor ca netemeinică şi nelegală.
Statul Român prin M.F.P. - prin D.G.R.F.P. Craiova a invocat următoarele:
Reclamantele nu au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, precizând că acest lucru nu ar fi posibil, astfel că acţiunea nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 republicată şi ca atare nu este scutită de timbru, iar instanţa de fond trebuia să pună în vedere reclamantelor să timbreze acest capăt de cerere în raport de valoarea precizată.
De asemenea, s-a mai invocat tardivitatea formulării cererii de acordare a despăgubirilor băneşti, având în vedere faptul că aceasta a fost formulată în etapa de administrare a probatoriului, fiind tardivă.
S-a arătat că cererea formulată de reclamante, prin care acestea au precizat că înţeleg să solicite despăgubiri în ipoteza în care terenul nu poate fi restituit în natură a fost formulată după depunerea raportului de expertiză efectuat în cauză, lucru învederat pe parcursul judecării cauzei cât şi prin concluziile scrise depuse la dosar, instanţa nefiind investită cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii.
Pe fondul cauzei s-a arătat că prin încheierea din 14 aprilie 2009 instanţa a pus în vedere apărătorului reclamantelor să precizeze care este titlul de proprietate invocat de acestea şi să depună actul de vânzare cumpărare din anul 1920, obligaţie neîndeplinită de reclamante.
Având în vedere că unul din capetele de cerere este revendicarea ar fi trebuit ca expertul nu doar să identifice terenul în litigiu ci să verifice care este titlul de proprietate al reclamantelor, ce suprafaţă a fost expropriată autorului, deoarece între suprafaţa expropriată şi suprafaţa pentru care statul a fost obligat la despăgubiri exista diferenţe iar la dosar nu există înscrisuri care să justifice acest aspect, iar potrivit principiului de drept - actori incumbit probatio - reclamantul este cel care trebuia să facă dovada pozitivă, în sensul că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat dar şi dovada posesiei.
S-a reţinut greşit că autorul reclamantelor nu a fost despăgubit pentru suprafaţa de teren expropriată în baza Decretului-Lege nr. 832/1941 şi nr. 452/1941 şi că bunul proprietatea acestuia, terenul în suprafaţă de 18,827,49 mp (20.825 mp conform măsurilor actuale mai performante), a trecut în proprietatea statului fără o justă şi prealabilă despăgubire.
De asemenea a invocat art. 35 din Legea nr. 33/1994 care prevede că „ dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001, în speţă, nu a condus la naşterea dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat în persoana moştenitorilor fostului proprietar ci a dat doar dreptul acestor moştenitori la reconstituirea unui drept de proprietate, fie prin restituirea în natură a acestui imobil, dacă acest lucru este posibil, fie la acordarea unor despăgubiri, reclamantele nedeţinând un titlu valabil care să ateste dreptul de proprietate.
În speţă, ca efect al exproprierii, reclamantele nu mai sunt titularele dreptului subiectiv civil pretins a fi încălcat - dreptul real de proprietate, astfel că în raport de inexistenţa dreptului nu poate exista nici fapta ilicită şi deci nici răspundere civilă delictuală.
În motivul doi de apel s-a criticat hotărârea instanţei de fond care a dispus obligarea pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri pentru suprafaţa de teren de 15.390 mp ce nu poate fi restituită în natură, reţinându-se de instanţă împrejurarea că terenul în litigiu a fost preluat abuziv în anul 1941, deci anterior perioadei de referinţă ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Instanţa a dispus ca obiectiv al expertizei efectuate în cauză să se stabilească de către expert dacă întreg terenul în suprafaţă de 20.968 mp este necesar exploatării structurii feroviare CN C.F.R. SA - SC R.E.I.R. SA Craiova sau o parte din acest teren care reprezintă domeniu privat al CN C.F.R. SA Craiova se poate restitui în natură reclamantelor.
Valoarea stabilită - 1.169.968 lei - nu corespunde valorii reale a terenului în funcţie de preţurile practicate pe piaţa liberă, valoarea fiind cu mult mai mică decât cea stabilită de expert în anul 2011, ţinând cont că piaţa imobiliară a scăzut.
În acest sens s-a arătat că valoarea de piaţă presupune selectarea unor proprietăţi similare care au fost vândute la o dată apropiată de data evaluării proprietăţii în cauză sau a unor proprietăţi acceptate, similare oferite spre vânzare.
Al treilea motiv de apel a vizat faptul că instanţa nu a avut în vedere faptul că autorul reclamantelor a primit despăgubiri la data când terenul a fost expropriat potrivit Decretului-Lege nr. 452/1941 şi Decretul nr. 832/1941, acestea fiind în sumă de 93.018 lei potrivit chitanţei depusă la dosarul de fond.
Prin Jurnalul din 15 mai 1946 al Curţii de Apel Craiova s-a ordonat trimiterea RA C.F.R. SA în stăpânirea imediată a terenurilor situate pe teritoriul comunei Bariera Vîlcii . Prin acelaşi jurnal s-au stabilit sumele cu care urmau să fie despăgubiţi proprietarii terenurilor expropriate, autorul reclamantelor urmând a primi suma de 93.018 lei, conform recipisei care se coroborează cu borderoul sume depuse şi chitanţele emise de Administraţia Financiară pe numele locuitorilor expropriaţi din Com. Bariera Vâlcii.
S-a invocat art. 1501 C. civ. care prevede prezumţia executării prestaţiei accesorii, iar chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale, face să se prezume până la proba contrară, executarea prestaţiilor.
Instanţa a reţinut prin considerentele hotărârii atacate faptul că „ în cauză nu s-a făcut dovada că suma ce s-ar fi cuvenit autorului reclamantelor a şi fost achitată către autorul expropriat deşi această obligaţie a fost îndeplinită, fapt ce conduce la o dublă despăgubire în favoarea reclamantelor.
Ultimul motiv de apel s-a referit la faptul că în mod netemeinic şi nelegal a fost obligat pârâtul Staul Român prin M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată.
S-a criticat sub acest aspect hotărârea atacată deoarece cheltuielile de judecată reprezintă o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărâre judecătorească.
Aşa cum a statuat în acest sens C.E.D.O. în jurisprudenţă, se poate afirma că şi în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli - în temeiul art. 274 C. proc. civ., decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil, astfel că pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar şi suficient a se reţine culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi a căzut astfel în pretenţii.
Cheltuielile de judecată reprezintă pierderea efectiv suferită, sumele efectiv cheltuite (damnum emergens) în susţinerea procesului respectiv ori pentru apărare.
S-a invocat art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Prin Decizia civilă nr. 258 din 8 noiembrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a anulat ca netimbrat apelul formulat de CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R., împotriva sentinţei civile nr. 109 din 11 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 20352/63/2007, în contradictoriu cu intimatele-reclamante I.M.A., şi B.V., precum şi cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului Craiova - Instituţia primarului.
A respins ca nefondat apelul formulat de Statul Român prin M.F.P. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi la plata în solidar a taxei judiciare de timbru aferente cererii de chemare în judecată, în cuantum de 18.833 lei.
Dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu, urmând a fi comunicat către organele de executare ale unităţilor teritoriale subordonate M.F.P. în a căror raze teritorială îşi au domiciliu debitorii.
A obligat apelanţii la plata către intimatele-reclamante a sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată efectuate în apel.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Având în vedere dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, apelul formulat de CN C.F. C.F.R. SA - Sucursala C.R.E.Î.R., este supus taxei de timbru iar această parte nu şi-a executat această obligaţie, sancţiunea fiind anularea căii de atac.
Potrivit Deciziei cu nr. 395 din 16 mai 2006, pronunţată de Curtea de Apel Craiova s-a statuat în mod irevocabil că terenul în litigiu a fost preluat abuziv anterior perioadei de referinţă ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, cuprinsă în intervalul 6 martie 1945-22 decembire 1989.
Prin urmare nu sunt incidente dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora sunt scutite de taxe judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la: „ cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente.”
Cum cererea introductivă de chemare în judecată este supusă timbrării, pe cale de consecinţă şi cererile pentru exercitarea căilor de atac au acelaşi regim juridic.
Apelul formulat de Statul Român prin M.F.P. este nefondat.
Primul motiv de apel vizează netimbrarea cererii introductive de chemare în judecată, dar o asemenea neregularitate poate fi acoperită pe calea procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 şi care vor fi aplicate în cauză.
Cu privire la excepţia tardivităţii formulării cererii de acordare a despăgubirilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., în cauză este incident cazul de excepţie prevăzut la pct 3 al alin. (2) din art. 132 C. proc. civ., care statuează că:
„Cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă: .3. când se cere valoarea obiectului pierdut sau pierit.”
Atunci când bunul supus revendicării nu mai poate fi restituit în natură, deoarece este afectat de un caz de inalienabilitate, atunci bunul în speţă poate fi asimilat unui „obiect pierdut”, de vreme ce restituirea sa în natură a devenit imposibilă.
Pe de altă parte, declaraţia verbală a reclamantei B. în sensul de a solicita acordarea de despăgubiri în cazul în care restituirea nu mai poate avea loc în natură a fost consemnată în încheierea de şedinţă de la data de 05 februarie 2013, iar la acel moment, cu toate că ambii pârâţi aveau reprezentanţii prezenţi la acel termen, niciunul din aceştia nu formulat vreo opoziţie.
Motivul de apel care vizează inexistenţa la dosar a actului primordial de proprietate al autorului reclamantelor, este nefondat întrucât reclamantele au depus la dosar un astfel de act, la filele nr. 80-81 din dosarul de fond şi consemnat şi în încheierea de şedinţă de la data de 07 iulie 2009, act comunicat de altfel şi reprezentantului M.F.P.
În consecinţă, dacă expertul nu a identificat terenul supus judecăţii şi în raport de acest act, limitându-se numai la actele şi planurile de expropriere, această împrejurare este imputabilă chiar apelantului, pentru că nu a formulat obiecţiuni la expertiză în acest sens, nici obiecţiuni la raportul de expertiză depus la dosar şi nici nu a solicitat o nouă expertiză în apel, cu toate că avea o astfel de posibilitate într-o cale de atac devolutivă.
Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu pot constitui temei juridic al prezentei acţiuni, deoarece nu este incident un caz reglementat de acest text legal, respectiv neutilizarea bunurilor potrivit scopului pentru care au fost preluate sau neefectuarea unei noi declaraţii de utilitate publică.
Pe de altă parte, producerea consecinţelor exproprierii nu acoperă neregularităţile actului de expropriere, în speţă absenţa plăţii unei juste şi prealabile despăgubiri, situaţie care este de natură a afecta titlul statului, în cazul unei comparări cu titlul proprietarilor expropriaţi, pe calea unei acţiuni în revendicare de drept comun.
Cum chiar apelantul recunoaşte că „exproprierea efectuată prin decretul de expropriere constituie o măsură abuzivă”- verso fila 7, parag. 6 din motivele de apel -, atunci opinia statului potrivit căruia o măsură abuzivă reprezintă o preluare cu titlu este inacceptabilă.
Astfel, potrivit dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
(3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.”
Prin urmare, chiar dacă interpretarea legală de mai sus se referă în mod expres la bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul nu poate oferi pentru identitate de cauză, o altă interpretare cu privire la bunurile dobândite de stat anterior anului 1945.
O astfel de interpretare are la bază de altfel caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare.
Problema prescripției acțiunii în revendicare a fost dezbătută atât de literatura de specialitate, cât şi de practica judiciară, în mod unanim ajungându-se la concluzia că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă.
În acest sens, instanța supremă a decis că, "oricât ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este decăzut din dreptul de revendicare, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 de ani fără a-l exercita".
Dispozițiile art. 1890 C. civ. nu sunt aplicabile acțiunii în revendicare a imobilelor, deoarece dreptul de proprietate pe care se bazează şi de care este indivizibil legată acțiunea în revendicare nu se stinge prin neuz, oricât de îndelungată ar fi starea de pasivitate a titularului sau. Aceasta înseamnă că titularul dreptului de proprietate poate introduce oricând acțiunea în revendicare şi poate solicita compararea titlului său cu cel al posesorului actual.
Regula se întemeiază pe caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare putându-se stinge doar odată cu stingerea însuşi a dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, deși imprescriptibilă extinctiv, acțiunea în revendicare a imobilelor poate fi paralizată atunci când posesorul actual a dobândit proprietatea prin uzucapiune, în condițiile legii.
O acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. are ca e fect principal, în caz de admitere a acţiunii, obligarea pârâtului la restituirea bunului către proprietarul - reclamant.
Pe de altă parte, alin. (1) al art. 566 din noul C. civ. recunoaşte expres şi posibilitatea reclamantului de a solicita obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, numai dacă fie bunul a pierit din culpa sa, fie a fost înstrăinat.
Ori, este adevărat că această soluţie legislativă nu are aplicare directă în litigiul pendinte, dar nu reprezintă decât o consacrare legală a teoriilor vehiculate în literatura de specialitate şi în jurisprudenţă, atunci când erau analizate efectele acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864.
Cu alte cuvinte, nu este necesară a fi formulată în caz de imposibilitate de restituire a bunului, o acţiune în răspundere delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., ci reclamantul are posibilitatea de a solicita obligarea pârâtului şi la plata de despăgubiri, dacă bunul nu mai poate fi restituit din culpa sa, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864.
Pe de altă parte, reclamanţii au solicitat în principal restituirea în natură a bunului, iar numai în cazul în care această restituire ar fi imposibil de efectuat, plata unor despăgubiri echivalente cu valoarea bunului pierdut.
Critica din apel care vizează valoarea stabilită pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, considerându-se că nu corespunde valorii reale a terenului în funcţie de preţurile practicate pe piaţa liberă, este nefondată.
Evaluarea terenului a fost efectuată potrivit opiniei de specialitate a unui expert tehnic judiciar, care a explicat în conţinutul raportului de expertiză modul de calcul în urma căruia a ajuns la valoarea respectivă, iar apelantul critică această evaluare pe considerente proprii, fără a avea la bază o probă de aceeaşi valoare.
Chiar dacă apelantul ar avea propuneri pertinente cu privire la modul în care trebuie stabilită valoarea de piaţă a unui teren, acesta trebuia să conteste evaluarea în speţă prin intermediul unor probe concrete şi obiective, de genul unei noi expertize, care era admisibil a fi efectuată în faza procesuală a apelului.
Cum însă apelantul, cu toate că a fost interpelat cu privire la posibilitatea de a administra probe noi în această cale de atac devolutivă, a ales să nu solicite alte probe, ci să se raporteze la probele administrate în prima fază procesuală, atunci instanţa de apel se găseşte în situaţia de a constata că nu are probe pertinente, concludente sau utile de natură a combate opinia de specialitate a unui expert în materie de evaluare terenuri, astfel încât soluţia primei instanţe de omologare a evaluării efectuate de acest expert este corectă.
Cu privire la motivul de apel prin care s-a invocat că s-ar fi efectuat plata unei despăgubiri pentru terenul supus exproprierii, acesta este nefondat.
Prin Jurnalul pronunţat de Curtea de Apel Craiova în Camera de Consiliu din data de 15 mai 1946 se atestă tabloul de sume ce se cuvin expropriaţilor, sume ce urmau a fi consemnate pe numele foştilor proprietari, în care apare o referire şi la o chitanţă cu o sumă depusă pe numele autorului reclamanţilor.
Ori, toate aceste acte fac referire la sume de bani care „urmează a fi consemnate”, deci care vor fi plătite în viitor pe numele expropriaţilor, fără a dovedi existenţa efectivă a unei plăţi.
De altfel, chitanţa respectivă nici nu există la dosar pentru a se putea aplica o prezumţie de plată a despăgubirilor, astfel cum se invocă, emiterea acesteia având mai degrabă un rol formal pentru a se putea constata că ar fi îndeplinite condiţiile de expropriere.
Pe de altă parte, prin referatul întocmit de Regionala C.F. Craiova - Oficiul Juridic - filele nr. 209-212 dosar fond - se recunoaşte că în conformitate cu referatul din data de 27 ianuarie 1949, autorul reclamantelor a fost propus să nu fie despăgubit deoarece „avea o situaţie economică bună”, iar până în anul 1960 acesta nu a primit despăgubiri.
Prin acel referat s-a propus acordarea de despăgubiri băneşti sau măsuri alternative de despăgubire, propunere ce nu i s-a mai dat curs.
În referatul depus la fila nr. 246 din dosarul de fond, B.C.R. C.F. Craiova atestă aceeaşi situaţie juridică: până în anul 1960, autorul reclamantelor nu a fost despăgubit, iar după acest an nu mai există alte acte referitoare la plata despăgubirilor pentru terenul în cauză.
Reclamantele au depus la dosar la filele nr. 242-243 declaraţii autentificate în care au declarat pe propria răspundere că nu au primit despăgubiri pentru terenul preluat de Depoul C.F.R.
Apelantul consideră că incertitudinea stării de fapt potrivit căreia suma a fost achitată sau nu către autor este favorabilă pârâtului, de vreme ce reclamantele trebuiau a face dovada că autorul lor nu a primit despăgubiri.
Ori, este evident că faptele negative nu pot fi dovedite, decât eventual prin dovedirea faptelor pozitive contrare.
Cum nu se putea dovedi o faptă negativă de genul „nu a primit despăgubiri”, fapta pozitivă contrară era dovada primirii despăgubirilor, dar o astfel de dovadă ar fi trebuit a fi administrată de cel căruia îi era favorabilă o astfel de probă, adică de pârâţi.
Ori, inexistenţa unei dovezi clare a plăţii despăgubirilor, coroborată cu înscrisuri care atestă că autorul reclamanţilor a fost propus a nu fi despăgubit, avându-se în vedere situaţia economică a acestuia şi climatul politic care s-a instaurat la momentul la care ar fi trebuit a se face plata despăgubirilor, toate acestea creează o prezumţie simplă că plata despăgubirilor nu a fost efectuată, iar o astfel de prezumţie putea fi înlăturată numai printr-o dovadă concretă a unei plăţi primite de către autorul reclamanţilor, probă care nu se regăseşte la dosar.
În ceea ce priveşte excepţia privind nemotivarea sentinţei, se constată că hotărârea contestată cuprinde argumentele şi raţionamentele juridice care au format convingerea instanţei.
Pe de altă parte, motivarea instanţei de fond a fost suplinită în raport de criticile aduse prin apelul formulat în cauză, care limitează efectul devolutiv al acestei căi de atac.
Cu privire la criticile privind acordarea cheltuielilor de judecată, aceasta urmează a fi considerate ca fiind nefondate, de vreme ce apelantul a fost partea care a căzut în pretenţii, iar cheltuielile de judecată au constat în plata unor onorarii de experţi, iar nu de avocat, pentru a se putea eventual pune în discuţie reducerea cuantumului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., partea care a câştigat procesul va putea obţine restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea dar şi caracterul rezonabil al acestora.
Ori, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în speţă îndeplineşte toate aceste criterii, fiind nu numai reale şi necesare, dar, în raport de gradul dificil al problemelor de drept expuse sunt şi mai mult decât rezonabile.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin M.F.P. - D.G.R.F.P. Craiova, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea primului motiv de recurs s-a susţinut că deşi în faţa instanţei de apel s-a invocat excepţia de netimbrare a acţiunii, aceasta nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii, ci doar a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.
2. Al doilea motiv de recurs vizează greşita interpretare a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., în sensul că cererea formulată de reclamante prin care au solicitat despăgubiri pentru terenul care nu poate fi restituit în natură, a fost formulată tardiv, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., iar prin această precizare de acţiune a avut loc o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată din acţiune în revendicare în acţiune în pretenţii.
Mai mult, modificarea acţiunii a avut loc în rejudecarea cauzei, cu încălcarea astfel şi a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
3. Al treilea motiv de recurs reprezintă o reproducere exactă a primului motiv de apel formulat pe fondul cauzei şi prin care s-a susţinut în principal că reclamantele nu au făcut dovada existenței titlului de proprietate al autorului lor asupra terenului în litigiu; că există diferenţe între suprafaţa de teren menţionată ca fiind expropriată şi cea reţinută ca fiind preluată în urma exproprierii şi care nu se justifică; că s-a făcut dovada achitării despăgubirilor; că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 18/1991, fiind incidente şi dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994; că, urmarea exproprierii dreptul de proprietate al autorului reclamantelor a încetat astfel că în raport de inexistenţa dreptului nu poate exista nici faptă ilicită şi nici răspundere civilă delictuală.
4. Al patrulea motiv de recurs vizează greşita reţinere a valorii terenului ce nu poate fi restituit în natură, în baza unui raport de expertiză efectuat în anul 2011, respectiv a suplimentului la raportul de expertiză din 31 martie 2011 iar această valoare nu mai este de actualitate având în vedere scăderea, de notorietate, a pieţei imobiliare.
În susţinerea acestui motiv de recurs recurentul a preluat ad literamm cele susţinute în apel, fără să critice în vreun fel raţionamentul instanţei de apel.
S-a susţinut că nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză motivat de faptul că la data efectuării raportului de expertiză nu se formulase în faţa instanţei cerere de acordare de despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură iar instanţa de apel în baza rolului activ avea obligaţia de a ordona administrarea de noi probe pe care le considera necesare pentru stabilirea exactă a faptelor şi aplicarea corectă a legii, respectiv pentru evaluarea terenului.
5. Motivul cinci de recurs reproduce motivul de apel prin care s-a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada că autorul reclamanților a primit despăgubirea şi că hotărârea instanţei de fond nu a fost motivată sub acest aspect.
6. Ultimul motiv de recurs reprezintă de asemenea o reproducere ad literamm a criticii invocată în apel privind greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, şi prin care s-a susţinut că nu datora taxa judiciară de timbru şi că suma acordată cu acest titlu este prea mare.
Recursul formulat de pârâtul Statul Român este fondat şi va fi admis în limitele ce se vor arăta.
Critica privind nepronunţarea instanţei de apel pe excepţia netimbrării acţiunii la instanţa de fond este nefondată.
Se constată că instanţa de apel a reţinut caracterul fondat al acestei excepţii în sensul că în raport de obiectul judecăţii acţiunea este supusă taxei de timbru.
Raportat însă la dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, sancţiunea netimbrării în faza procesuală anterioară nu este anularea sau respingerea acţiunii, ci obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, fapt care s-a realizat prin dispozitivul hotărârii, care constituie titlu executoriu.
De altfel, dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 au fost declarate constituţionale prin Decizia nr. 144/2013 a Curţii Constituţionale care a statuat că sunt constituţionale dispoziţiile care instituie posibilitatea instanţelor de control judiciar de a obliga la plata taxelor de timbru aferente, atunci când constată că în fazele procesuale anterioare taxa de timbru nu a fost achitată, deşi era datorată.
Nefondată este şi critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 132 şi 315 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. nu au un caracter imperativ, pârâtul putând accepta, expres sau tacit, o modificare a acţiunii, ulterioară primei zile de înfățișare.
Dacă pârâtul nu s-a opus la modificarea cererii de chemare în judecată, deşi aceasta a fost făcută după prima zi de înfăţişare, iar la acel termen era prezent în instanţă, personal sau prin reprezentant, atunci el nu mai poate ulterior să invoce tardivitatea modificării cererii de chemare în judecată.
Raportat la aceste considerente şi la faptul că pârâta nu a făcut opoziţie la modificarea cererii de chemare în judecată, în mod legal s-a reţinut că nu a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.
În mod legal a reținut instanța că în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 132 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât modificarea acţiunii a fost determinată de stabilirea faptului că o parte din imobil este imposibil de restituit în natură, raportat la legea specială, şi care poate fi asimilat unui „obiect pierdut sau pierit”.
Coroborând dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 3 şi procedând la interpretarea acestora este evident că cele două mijloace procesuale puse la dispoziţia părţii au în vedere situaţia dispariţiei bunului cert şi determinat, indiferent de cauzele ce au produs dispariţia acestuia.
Atitudinea procesuală a reclamantului a fost generată şi de concluziile raportului de expertiză care concluziona că o parte din teren nu mai poate fi restituit în natură.
Faptul că terenul nu ar mai putea fi restituit în natură echivalează cu „pieirea” obiectului, pe care o reglementează art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., atunci când îngăduie ca şi după prima zi de înfăţişare, să se ceară valoarea obiectului pierdut sau pierit, fără ca aceasta să echivaleze cu o modificare de cerere.
În cauză nu se constată nici o încălcare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Este adevărat că modificarea acţiunii nu poate avea loc la instanţa care rejudecă fondul după casare cu trimitere.
Însă, această soluţie de principiu nu trebuie absolutizată.
În cazul în care instanțele de control judiciar au statuat că instanța de fond a soluţionat în mod nelegal cauza în temeiul excepţiilor autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii, fără a analiza, în fond, cererea de revendicare potrivit art. 480 C. civ., iar cu ocazia rejudecării şi potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare, reclamantul a modificat cadrul juridic al acţiunii iniţiale, în condiţiile art. 132 C. proc. civ., nu se poate reţine că instanţa ar fi încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., referitoare la limitele casării şi caracterul obligatoriu al dezlegărilor date de instanţa de recurs.
Criticile prin care se susţine că reclamantele nu au făcut dovada existenţei titlului de proprietate al autorului lor asupra terenului în litigiu; că există diferențe între suprafeţele de teren menţionate ca fiind expropriate şi cele reţinute de instanţă şi care nu se justifică; că s-a făcut dovada achitării despăgubirilor la data exproprierii; că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nr. 18/1991 şi nr. 33/1994; greşita obligare la plată a cheltuielilor de judecată, au fost formulate în mod formal întrucât acestea reprezintă o reproducere ad literamm a celor invocate în apel, fără să constituie veritabile critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar şi care să poată constitui obiect de analiză în recurs.
Aceste critici nu se constituie în veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nu arată în ce constă nelegalitatea deciziei, prin raportare la soluţia adoptată ori la argumentele arătate de instanţă în motivarea hotărârii.
Prin aceste critici nu se contestă în nici un fel raţionamentul instanței de apel.
Recurenta avea obligaţia să argumenteze raţiunea pentru care consideră că hotărârea este lipsită de temei legal şi să indice în mod expres care sunt dispoziţiile legale încălcate sau aplicate în mod greşit, având în vedere şi faptul că în calea de atac a recursului, care are natura unei căi de atac de reformare, nu are loc o devoluare a fondului.
Situaţia de fapt reţinută pe baza probatoriului administrat şi analizat, nu mai poate fi supusă controlului, decât în condiţiile art. 305 C. proc. civ., prin folosirea unor înscrisuri noi, care tind la schimbarea stării de fapt, şi de care recurenta nu a uzat.
Astfel, recurenta, deşi a fost asistată de consilier juridic, nu a făcut un raţionament juridic, întemeiat pe dispoziţii legale, prin care să răstoarne argumentele de drept ale instanţei, ci invocă, în esenţă, o interpretare greşită a probelor administrate în cauză, ce constituie o chestiune de fapt care excede controlului de legalitate.
Reluarea motivelor de apel în conţinutul motivelor de recurs, fără formularea unor critici la adresa deciziei care expune într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele de fapt şi de drept ce au stat la pronunţarea hotărârii, nu se subscrie noţiunii obligatorii de motivare a criticilor invocate prin cererea de recurs.
În aceste circumstanţe, susţinerile pârâtului din cuprinsul cererii de recurs nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să vizeze soluţia pronunţată în apel, chiar dacă în mod formal au fost indicate ca temei de drept dispoziţiile înscrise în art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
În cauză este fondată însă critica care priveşte greşita calificare a cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată şi prin care s-a solicitat contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură.
Ambele instanţe de fond au considerat că pârâtului îi revine obligaţia de dezdăunare, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, dat fiind că restituirea în natură nu mai este posibilă.
Acest raţionament juridic subzistă, însă, doar în cazul în care bunurile existau în materialitatea lor, în posesia pârâtului, la data formulării cererii de chemare în judecată, întrucât numai în acest caz este viabilă finalitatea urmărită prin cererea în revendicare, anume redobândirea posesiei, ca stare de fapt. Doar dacă restituirea în natură era posibilă la momentul cererii introductive, dar nu mai era posibilă la data soluţionării cauzei, se poate vorbi despre înlocuirea obligaţiei de restituire în natură printr-o obligaţie de dezdăunare.
Aşadar, obligaţia de dezdăunare poate reprezenta un efect al admiterii acţiunii în revendicare numai atunci când reclamantul ar fi putut obţine restituirea în natură - evident, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile legale, la data formulării acţiunii.
Această constatare relevă că pretenţia de dezdăunare decurge din acţiuni diferite în funcţie de împrejurarea arătată, anume starea bunurilor la momentul sesizării instanţei şi este justificată de necesitatea ca cerinţele de exerciţiu ale acţiunii să fie întrunite la momentul formulării cererii de chemare în judecată.
Astfel, în cazul în care bunul în discuţie exista în materialitatea sa, în posesia pârâtului, la acel moment (dar bunul a pierit până la data soluţionării cauzei), acordarea de despăgubiri constând în echivalentul valoric al bunului derivă din chiar acţiunea în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deţinerea abuzivă a bunului. În caz contrar, dezdăunarea decurge dintr-o acţiune în pretenţii, ce are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul posesor, care subzista încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.
Altfel spus, în acest ultim caz, obligaţia de dezdăunare reprezintă o pretenţie de sine - stătătoare, independentă de restituirea în natură, din moment ce nu reprezintă un efect al admiterii acţiunii în revendicare, fără a avea relevanţă dacă reclamantul a formulat şi o pretenţie de restituire în natură, care, oricum, nu poate fi admisă.
Astfel, obligaţia de dezdăunare trebuie analizată distinct de obligaţia de restituire în natură, atunci când reclamantul le-a invocat pe ambele, din perspectiva atât a elementelor cererii (părţi, obiect, cauză), cât şi a condiţiilor ce interesează exerciţiul dreptului la acţiune (drept, interes, calitate şi capacitate procesuală), iar prescripţia dreptului material la acţiune ar trebui analizată chiar în raport de cererea în pretenţii, respectiv de obligare a Statului Român la plata contravalorii bunurilor care nu mai pot fi restituite la data formulării cererii.
O asemenea cerere în pretenţii se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, instituţie juridică ce este guvernată de dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., deoarece presupune, fapta culpabilă a pârâtului care, la data cererii introductive, nu poate restitui bunul în materialitatea sa, dată fiind situaţia existentă chiar la data sesizării instanţei. Chiar şi în condiţiile art. 566 Noul C. civ., acţiunea în dezdăunare are drept cauză fapta culpabilă a pârâtului.
In condiţiile în care cererea în pretenţii se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, acţiunea prin care se valorifică dreptul subiectiv pretins are natura unei acţiuni personale, pentru că se invocă un drept de creanţă.
Chiar dacă reclamantul se adresează instanţei şi cu o cerere în revendicare, temeiul juridic al cererii în pretenţii este unul distinct de cel al cererii în revendicare.
Faţă de cele expuse, în mod nelegal instanţa a analizat temeinicia pretenţiilor prin raportare la dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ. fără să le analizeze în baza dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., cu toate consecinţele care decurg din aplicarea instituţiei răspunderii civile delictuale.
Or, în condiţiile în care s-a constatat că restituirea în natură nu este posibilă, stare de drept şi de fapt existentă chiar din momentul introducerii acţiuni, acţiunea în pretenţii, acţiune personală, trebuia soluţionată având ca temei juridic dispoziţiilor art. 998-999 C. civ.
Având în vedere că instanţa a analizat cauza din perspectiva unei greşite calificări a cererii în pretenţii şi prin aplicarea unei alte norme juridice, deşi aceasta nu era incidentă în cauză, se impune admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare numai în ce priveşte acţiunea în pretenţii, respectiv pentru cererea privind obligarea la plata contravalorii suprafeţei de teren, imposibil de restituit în natură.
Cu ocazia rejudecării, se va analiza dacă sunt realizate condiţiile angajării răspunderii civile delictuale şi în raport de cele statuate se va analiza şi necesitatea unei noi evaluări a terenului în raport de argumentele invocate de pârât.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul, a se casa decizia şi a se trimite cauza spre rejudecare în limitele arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin M.F.P. - D.G.R.F.P. Craiova împotriva Deciziei nr. 258 din 8 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza, aceleiaşi instanţe, spre rejudecarea apelului declarat de apelantul-pârât Statul Român prin M.F.P. - D.G.R.F.P. Craiova împotriva sentinţei nr. 109 din 11 iunie 2013 a Tribunalului Dolj, secţia I civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1960/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1991/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
