ICCJ. Decizia nr. 1994/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1994/2014
Dosar nr. 615/1/2014
Şedinţa publică din 19 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe roiul Tribunalului Timişoara la 8 februarie 2008, sub nr. 1843/30/2008, astfel cum a fost precizată la data de 2 aprilie 2008, contestatoarea P.C.M.A.M. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara, Managerul Spitalului Clinic de Urgentă Timişoara şi Municipiului Timişoara, prin Consiliul Local Timişoara, să se dispună anularea Deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008 emisă de Managerul Spitalului Clinic de Urgenţă Timişoara şi restituirea în natură a imobilului situat la adresa din Timişoara, Judeţul Timiş, în temeiul art. 9 din Legea 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008, Tribunalul Timiş a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a dispus anularea Deciziei nr. 356 din 11 ianuarie 2008, emisă de Managerul Spitalului Clinic de Urgenţă Timişoara, respingând capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului.
Instanţa a apreciat, ca nelegală, decizia contestată întrucât, deşi prin aceasta s-a reţinut corect imposibilitatea adoptării măsurii restituirii în natură, confirmată de probele administrate în cauză, emitentul deciziei nu a făcut aplicare prevederilor art. 19 alin. (l) din Legea 10/2001 potrivit cărora, respingând cererea de restituire în natură, entitatea notificată va stabili dreptul notificatorului la masuri reparatorii prin echivalent, reclamanta având vocaţia la a obţine măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat, în temeiul art,3 alin. (1) lit. a), raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în calitate de moştenitoare a autorilor săi, de la care a fost preluat imobilul, în temeiul Decretului de expropriere din 1963, în scopul amenajării unui centru de balneo- fizioterapie.
Prin Decizia civilă nr. 10/A din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat hotărârea instanţei de fond, cauza fiind trimisă spre rejudecare ia aceiaşi instanţă, reţinându-se că, prin hotărârea pronunţată, după ce a reţinut imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură a imobilului şi incidenţa dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prima instanţă a dispus anularea deciziei contestate, însă nu şi-a mai continuat raţionamentul logic şi legal necesar justei soluţionări a cauzei, aspect ce echivalează cu necercetarea pricinii pe fond şi lăsarea notificării nesoluţionate.
Prin Decizia nr. 1539 din 22 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 1843/30/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâţii Primăria municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara, a casat decizia instanţei de apel şi a trimisă spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă. S-a reţinut că deficienţele hotărârii primei instanţe nu reprezintă o necercetare a fondului cauzei, ci o greşeală în soluţionare ce putea fi remediată de instanţa de apel în temeiul art. 295 şi următoarele C. proc. civ., în soluţionarea căii devolutive de atac.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 1843/20/2008.
Raportat la obiectul pricinii, Curtea de Apel Timişoara a recalificat calea de atac dedusă judecăţii, din apel, în recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.
Prin Decizia nr. 1286/R din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis recursul declarat de recurentă şi a schimbat, în parte, sentinţa recurată, în sensul că a fost obligat Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara să înainteze dosarul notificării C.C.S.D., potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, fiind menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei civile.
Prin Decizia nr. 1043 din 28 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei curţii de apei, pe care a casat-o, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ca apel.
Înalta Curte a reţinut că instanţa a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, faţă de dispoziţiile art. 26 din acelaşi act normativ, întrucât în cauză, prima instanţă a pronunţat o hotărâre până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, ce îşi producea efectele, astfel că instanţa a recalificat nelegal calea de atac exercitată de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe ca recurs, iar nu ca apel.
Prin Decizia civilă nr. 91/A din 26 iunie 2013, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 3911 din 22 decembrie 2008 a Tribunalului Timiş, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a constatat că reclamanta este persoană îndreptăţită la despăgubiri, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, fiind obligat Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara să înainteze dosarul C.C.S.D. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Faţă de concluziile raportului de expertiză, în sensul că suprafaţa desfăşurată a clădirilor preluate de stat în baza Decretului nr, 225/1963, a fost de 595,85 mp, iar suprafaţa totală de teren ocupată de construcţiile noi, edificate după data exproprierii, din terenul autorilor reclamantei şi din parcelele învecinate, este de 817,51 mp, instanţa a reţinut că a fost corect respinsă de către prima instanţă cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului în litigiu, în raport de dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece clădirilor nou edificate, a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial, constituie, alături de cele iniţiale, un corp comun, destinat funcţionării Secţiei Clinicii de Balneofizioterapie a Spitalului Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara.
A fost apreciată, ca nelegaîă, soluţia primei instanţe deoarece, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, când nu este posibilă restituirea în natură, se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent.
Instanţa de apel a apreciat că invocarea nulităţii titlului municipiului Timişoara este lipsită de interes întrucât, chiar dacă s-ar constata nulitatea acestuia, imobilul s-ar întoarce în proprietatea Statului Român.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Prin Decizia nr. 272 din 29 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.C.M.A.M. împotriva deciziei instanţei de apel.
Înalta Curte a precizat că recursul este o cale extraordinară de atac ce permite exercitarea unui control de legalitate asupra hotărârilor pronunţate de instanţele de apel pentru motivele de recurs limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct 1-9 C. proc. civ., motiv pentru care nu se poate reexamina fondul cauzei sub toate aspectele, după solicitarea recurentei şi nici criticile prin care se pune în discuţie situaţia de fapt a cauzei.
Înalta Curte a apreciat că susţinerea recurentei, de neluare în considerare de instanţa de apel a cauzelor ce au condus la casarea deciziilor anterioare pronunţate de curtea de apei, este nerelevantă sub aspectul legalei dezlegări a cauzei, deoarece au tăcut obiectul cenzurii în instanţa de recurs normele procedurale care reglementau cadrul legal general de soluţionare a litigiului, respectiv dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., precum şi cele ale art. 26 ale Legii nr. 202/2010 şi nu cele de ordin substanţial, cum a pretins recurenta.
Înalta Curte a mai constatat că, deşi a invocat încălcarea art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., recurenta a facut-o în termeni generali şi nu a precizat sub ce aspecte instanţa de apel şi-ar fi încălcat obligaţiile legale ce-i revin sau ce elemente ale situaţiei de fapt au rămas nestabilite şi ce probe s-ar mai fi impus a fi administrate.
De asemenea, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel, menţinând parţial soluţia primei instanţe, şi-a exercitat rolul de instanţă de control judiciar, pronunţând o hotărâre motivată prin care a examinat toate aspectele de fapt şi de drept al cauzei, în temeiul dispoziţiilor legale incidente, respectiv a art. 19 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare a fost reţinută încă din faza administrativă de rezolvare a notificării.
Înalta Curte a considerat că este nefondată critica prin care s-a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 şt greşita soluţionare a cererii de restituirea în natură a imobilului, cu nesocotirea principiului prevalentei măsurii reparatorii a restituirii în natură.
S-a reţinut că instanţele de fond au interpretat corect dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că se aplică în situaţia în care construcţiilor iniţiale preluate de stat li s-au adăugat noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial, indiferent dacă corpurile noi de construcţie sunt extinse pe orizontală doar în perimetrul terenului aferent corpului de proprietate preluat abuziv ori dacă această extindere depăşeşte limitele acestui perimetru şi se situează şi pe terenuri care, la origini, au aparţinut altor corpuri de proprietate, cu număr îopo diferit.
Instanţa de recurs a apreciat că, spre deosebire de ipoteza art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce are în vedere situaţia corpurilor nou edificate de sine stătătoare, cea a art. 19 alin. (1) are în vedere acele situaţii în care corpurile suplimentare nou edificate, indiferent că au fost realizate pe orizontală şi/sau verticală, nu sunt de sine stătătoare în raport cu corpul de construcţie iniţial, formând un ansamblu structural şî/sau funcţional care deserveşte un unic scop.
Cât priveşte înţelesul sintagmei „corpuri suplimentare de sine stătătoare", instanţa de recurs a apreciat că nu vizează atât componenta strictă tehnică cât pe cea funcţională, aspect ce rezultă şi din pct. 19.2 din H.G. nr. 250/2007 ce exemplifică cazurile necircumscrise art. 19 alin. (1) din Lege, iar, în raport de concluziile expertizei administrate, noile edificate nu constituie o construcţie de sine stătătoare faţă de imobilul a cărui restituire s-a solicitat, ci extinderi funcţionale ale clădirii iniţiale.
Înalta Curte a mai reţinut că ipoteza dezmembrării şi apartamentării, pe care recurenta a susţinut-o pe parcursul litigiului său, contravine dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi nu se poate reţine critica de încălcare a dreptului reclamantei la apărare ori la un proces echitabil, prin faptul că nu ar fi fost supusă dezbaterii contradictorii.
Înalta Curte a respins critîcile privind aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, deoarece instanţele nu au refuzat restituirea în natură a bunului notificat, motivat de împrejurarea că acesta este destinat unei activităţi de interes public ori că aparţine domeniului public al Municipiului Timişoara, ci pe tărâmul dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ce consacră o soluţie de excepţie de la regula măsurii reparatorii a restituirii în natură.
Înalta Curte a reţinut că nu poate fi primită susţinerea că restituirea în natură se impune deoarece imobilul notificat nu a fost niciodată modificat ori extins în mod legal, deoarece ipoteza art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/200 care exceptează restituirea în natură pe motivul existenţei construcţiilor nou edificate, vizează construcţiile ridicate după 1 ianuarie 1990, în speţă nou edificatele datând din perioada 1963 - 1985, potrivit expertizei construcţii.
Instanţa de recurs nu a reţinut nici incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, cu referire la corpul D de construcţie, care nu poate fi considerată o lucrare abandonată pentru că nu a fost finalizată, ori cu referire la corpul E, care nu poate fi considerat inutil unităţii deţinătoare, iar pentru aplicarea ipotezei legale a art. 10 alin. (5) îi lipseşte condiţia acordului părţilor şi plăţii de către notificator a valorii de piaţă a bunului în litigiu.
A mai apreciat Înalta Curte că adoptarea unei alte soluţii de primire a cererii reclamantei nu ar putea fi justificată nici pe tărâmul art. 14 din C.E.D.O., nici a paragrafului 116 din Hotărârea pronunţată în cauza M. Atanasiu ş.a. contra României sau a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în varianta iniţială a legii, text neincident cauzei.
La data de 12 februarie 2014, recurenta P.C.M.A.M. a promovat contestaţie în anulare împotriva Deciziei civile nr. 272/R din data de 29 ianuarie 2014, invocând, în temeiul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., că decizia pronunţată este rezultatul unei greşeli materiale iar, pe de altă parte, că instanţa a omis, din greşeală, să cerceteze toate motivele invocate prin cererea de recurs, realizând denegare de dreptate şi fraudă la lege.
A invocat că instanţa de apel nu a supus dezbaterii şi nu s-a pronunţat asupra chestiunilor procesuale privind modul de partajare a construcţiilor nou edificate, deşi şi-a manifestat disponibilitatea să parcurgă, în faţa instanţei de judecată, procedura prevăzută de art. 1 alin. (2)-(4), art. 10 şi art. 19 din Legea nr. 10/2001 şi art. 9.3, lit. a), art. 10.1 şi art. 10.2 din Normele metodologice, iar instanţa nu şi-a exercitat rolul activ, potrivit art. 129 C. proc. civ.
Au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, respectiv dreptul la un proces echitabil ce, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului este efectiv (cauza Burza contra României) dacă apărările părţilor sunt analizate de instanţă, iar argumentele acestora sunt reflectate în decizia pronunţată.
Instanţa de recurs a omis să cerceteze toate motivele invocate, detaliate în decizia nr. 1539/2011, încălcând propriile îndrumări.
Prin motivele depuse la data de 21 martie 2014, contestatoarea a dezvoltata cererea iniţială invocând că este admisibilă contestaţia în anulare, faţă de prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 4 din Legea nr. 165/2013, de practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce vizează interpretarea art. 1 alin. (2)-(4) şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi ordinea acordării măsurilor reparatorii, precum şi de dispoziţiile sentinţei nr. 3911/2008, nereformată.
Contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a omis sa se pronunţe asupra motivului de recurs ce derivă din aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 coroborat cu alin. (2) şi (3) ale art. 306 şi art. 312 C. proc. civ.
Instanţa de recurs era obligată să legalizeze titlul executoriu, sentinţa civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008, deoarece nu a modificat Decizia nr. 91/2013 a Curţii de Apel Timişoara ce a reformat sentinţa civilă nr. 3911 din 22 decembrie 2008 şi a obligat pârâtul Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara să înainteze dosarul C.C.S.D., privând partea să obţină un imobil în compensaţie.
A invocat că, faţă de motivul de recurs subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu au fost analizate efectele procesului-verbal privind situaţia imobilului din 13 iunie 2005, respectiv dacă scopul exproprierii a fost realizat, dacă actul de expropriere este valabil, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în funcţie de care se determina dacă restituirea se realizează în natură sau în echivalent şi dacă exproprierea a fost realizată conform art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Contestatoarea a mai invocat că instanţa de recurs nu a analizat dacă construcţiile menţionate în procesul-verbal mai deservesc o utilitate publică.
A mai susţinut că, deoarece instanţa de apel s-a substituit entităţii investite cu soluţionarea notificării potrivit Legii nr. 10/2001, în considerarea Legea nr. 20/2007, avea obligaţia de a proba imposibilitatea restituirii în natură şi a analiza, astfel cum obligă dispoziţiile art. 10/2001, respectiv Legea nr. 165/2013, valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului. Numai în urma reţinerii imposibilităţii restituirii în natură sau prin echivalent, pe un alt amplasament, era posibilă acordarea de despăgubiri, în caz contrar fiind încălcate prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi îngrădit accesul la justiţie în sensul art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Instanţa de recurs a omis să cerceteze toate motivele de recurs deoarece trebuia să răspundă tuturor motivelor printr-un considerent comun care să argumenteze soluţia adoptată cu privire la omiterea aplicării dispoziţiilor ce vizează soluţionarea cererii în sensul atribuirii de bunuri în compensare.
S-a mai susţinut că dezlegarea dată în recurs este rezultatul unei greşeli. materiale deoarece instanţa a omis, din greşeală, să cerceteze motivele de invocate de cererea de recurs, prin confundarea unor elemente importante sau detalii tehnice, apreciindu-se că imobilul revendicat în perimetrul său ar fi fost extins cu peste 100% din aria iniţială, deşi la dosar există dovada perimetrului iniţial, iar instanţa a luat în considerare şi suprafaţa altei proprietăţi imobiliare.
A precizat că, în ceea ce priveşte probele, nu invocă o greşită apreciere a acestora, ci omiterea aprecierii acestora, respectiv a procesului-verbal din data de 13 iunie 2005, a înscrisurilor aflate la filele 38-43 şi respectiv 88-93 în dosarul Curţii de Apel Timişoara, ce conţin precizări ale datelor tehnice ale cauzei. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivelor din cererea de recurs referitoare la aplicarea greşită a art. 1 alin. (2)-(4) şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 165/2013 şi la efectele încheierii de la fila 192 din dosarul tribunalului Timiş.
Contestatoarea a invocat admisibilitatea contestaţiei în anulare prin aplicarea directă a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, justificată de prevederile art. 20 alin. (2) şi art. 148 din Constituţia României şi incompatibilitatea art. 318 teza a II-a C. proc. civ. cu dreptul la un proces echitabil.
Susţine contestatoarea că a fost încălcat dreptul un proces echitabil deoarece, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., din perspectiva „egalităţii", fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei în condiţii egale cu partea adversă, iar instanţa era obligată de a examina efectiv toate argumentele şi elementele de probă ale părţilor.
A mai precizat că, deşi instanţa europeană, (în cauza Mitrea contra România) a reţinut că nu se poate admite o cale extraordinară de atac în absenţa unui defect fundamental, recomandă redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie când procedurile derulate în faţa instanţelor nu au respectat cerinţele art. 6.
Totodată, în cauza Reisse contra Elveţiei, curtea a definit principiul contradictorialităţii în sensul ca toate aspectele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiect al unei dezbateri contradictorii.
Contestaţia în anulare este nefondată, în considerarea argumentelor ce succed:
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Pentru a fi incident motivul de contestaţie prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ., invocat de către contestatoare, este necesar ca instanţa de recurs să fi omis a analiza vreunul din motivele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte.
Înalta Curte reţine faptul că, subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., au fost invocate ca motive de recurs, reţinerea eronată a situaţiei de fapt, precum şi a dispoziţiilor de drept aplicabile în cauză, raportat la situaţia reală, precum şi faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat legal asupra tuturor mijloacelor de apărare şi dovezilor administrate înlăturându-le fără un motiv temeinic, deşi dovezile erau covârşitoare pentru dezlegarea pricinii. S-a mai invocat, de asemenea, lipsa rolului activ al instanţei de judecată, în sensul prevederilor art. 129 C. proc. civ.
Referitor la critica invocată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs s-a pronunţat în considerentele deciziei contestate reţinând, pe de o parte, faptul că prin motivele de recurs au fost realizate critici de netemeinicie ale deciziei instanţei de apel, critici ce nu pot fi primite, raportat la dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, că au fost corect aplicate dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, la situaţia de fapt, reţinută de instanţa de apel, ce a condus la soluţionarea, în sensul respingerii, a cererii de restituire în natură, aspect pe larg argumentat de instanţa de recurs.
Totodată, a reţinut instanţa de recurs, nu s-a Indicat, prin motivele de recurs, care sunt aspectele în legătură cu care instanţa de apel nu şi-a rolul activ, respectiv nu a precizat sub ce aspecte şi-ar fi încălcat instanţa de apei obligaţiile legale ce-i revin sau ce elemente ale situaţiei de fapt au rămas nestabilite şi ce probe s-ar mai fi impus a fi administrate.
Înalta Curte observă însă ca, prin motivele contestaţiei in anulare, contestatoarea invocă faptul ca, subsumat dispoziţiilor art, 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra unor argumente care vizează toate motivele recursului declarat, după exprimarea părţii.
Nu poate fi admisă însă contestaţia în anulare dacă prin motivele contestaţiei în anulare se reiterează criticile aduse prin recurs, şi cu privire la care instanţa de recurs a răspuns într-un sens contrar aşteptărilor părţii. Este de observat că asupra unora dintre motivele invocate, contestatoarea nici măcar nu susţine că instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat, ci arată doar că ele au fost soluţionate în mod greşit, fără a fi fost analizate toate argumentele şi reiterează, în fapt, apărări de fond care, faţă de configuraţia art. 318 C. proc. civ., nu pot fi analizate ca atare în cadrul contestaţiei în anulare întrucât exced ipotezelor restrictiv reglementate de textul legal anterior citat.
Înalta Curte constată faptul că este coerentă cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene, concluzia că pe calea contestaţiei în anulare nu se poate ajunge la o rejudecare a cauzei, pentru că s-ar aduce atingere prezumţiei de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti irevocabile si principiului securităţii raporturilor juridice (cauzele Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2006)".
De asemenea, s-a reţinut în practica Convenţiei Europene a Drepturilor Omului că unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune ca în cazurile în care instanţele au soluţionat definitiv o problemă, hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării (Brumarescu contra României), iar dreptul de acces la justiţie nu este absolut şi poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat, iar statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu există nici o raţiune ce decurge din dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care să justifice extinderea motivelor contestaţiei în anulare dincolo de prevederile ar. 318 C. proc. civ., prin hotărârea contestată, instanţa de recurs răspunzând tuturor motivelor invocate şi apreciind că, sub toate aspectele de critică invocate, este legală hotărârea pronunţată de instanţa de apel.
Înalta Curte reţine, totodată, că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ., în sensul existenţei unei greşeli materiale în legătură cu dezlegarea dată recursului.
Se reţine că subsumat acestei teze, contestatoarea invocă în realitate aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate şi greşită apreciere a probelor, precum şi nelegalitatea ce derivă din faptul că nu ar fi fost supuse dezbaterii aspectele ce derivă din solicitarea de acordarea unor bunuri în compensare în raport de prevederile art. 1 şi 19 din Legea nr. 10/2001.
Pe de parte, tezelor invocate, instanţa le-a răspuns atunci când a precizat că ipoteza dezmembrării şi apartamentării, pe care recurenta a susţinut-o pe parcursul litigiului său, contravine dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi nu se poate reţine critica de încălcare a dreptului reclamantei la apărare ori la un proces echitabil, prin faptul că nu ar fi fost supusă dezbaterii contradictorii.
Pe de altă parte, greşelile materiale ce pot fi invocate în cazul contestaţiei în anulare, în conformitate cu prevederile art, 318 C. proc. civ., nu se referă la greşeli de judecată în legătură cu aprecierea situaţiei de fapt şi a normelor legale considerate ca fiind incidente, ci la greşelile de fapt, neintenţionate, produse prin confundarea unor elemente sau a unor date semnificative aflate la dosarul cauzei.
Fiind legată de aspectele formale ale judecării recursului, „greşeala materială" nu este de natură să conducă la o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, referindu-se, printre altele, la neobservarea de către instanţă a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea P.C.M.A.M. împotriva Deciziei civile nr. 272 din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 3.580,45 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi â 9 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1991/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2060/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
