ICCJ. Decizia nr. 2097/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2097/2014
Dosar nr. 65704/3/2011
Şedinţa publică din 1 iulie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 55/A din data de 14 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
- a admis apelul declarat de reclamanta F.M.C. împotriva sentinţei civile nr. 865 din 12 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta SC A.I.I. SRL.
- a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis acţiunea şi,
- a obligat pe pârâtă să înceteze importul în vederea comercializării a produselor purtând semne identice cu mărcile comunitare „F.”, înregistrate de reclamantă, de la societăţi din afara spaţiului comunitar, fără autorizarea timbrului de marcă;
- a interzis comercializarea de către pârâtă a celor 791 de piese auto, reţinute conform Deciziei vamale nr. 14832/3CI din 22 iunie 2011, purtând semne identice cu mărcile înregistrate de reclamantă;
- a obligat pe pârâtă să înceteze de îndată exportul, vânzarea, distribuţia, precum şi orice altă formă de folosire în activitatea comercială a produselor purtând semne identice cu mărcile comunitare „Ford” ale reclamantei, provenind din afara spaţiului comunitar, fără autorizarea titularului de marcă;
- a obligat pe pârâtă să distrugă pe propria cheltuială cele 791 de piese de schimb şi/sau părţi de autoturism care poartă semne identice cu mărcile comunitare F. ale reclamantei, şi,
- a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.467,10 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 10 octombrie 2011, reclamanta F.M.C. (F.) a formulat pretenţiile soluţionate prin decizia de apel, justificate pe calitatea de titulară a drepturilor de proprietate intelectuală conferite de înregistrarea mărcilor verbale comunitare „F.” din 25 septembrie 2008, „F.” din 01 aprilie 2008, precum şi a mărcii figurative comunitare din 2009, arătând următoarele:
Pârâta SC A.I.I. SRL este o societate comercială al cărei principal obiect de activitate este "Comerţ cu ridicata de piese si accesorii pentru autovehicule", fiind astfel prezentă pe aceeaşi piaţă auto ca şi compania FORD.
Prin Decizia nr. 14832/3CI din 22 iunie 2011, autorităţile vamale au reţinut de la societatea pârâtă, ce avea calitatea de importator din Turcia (expeditor fiind societatea turcă B.O.Y.P.S.), un număr de 791 piese auto purtând fără drept semne identice cu mărcile comunitare ce aparţin reclamantei.
Produsele au fost puse iniţial pe piaţă cu acordul său, dar doar în Turcia, nu şi pe teritoriul ţărilor din Comunitatea Europeană, situaţie în care trebuia să se obţină consimţământul său, deoarece dreptul la marcă nu s-a epuizat în condițiile art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 89/104/CEL din 21 decembrie 1988, prima comercializare realizându-se în afara spaţiului comunitar.
Regulamentul nr. 40/1994 privind marca comunitară prevede expres, în art. 13, interzicerea introducerii pe piaţa comunitară, fără acordul titularului de marcă, a bunurilor ce au fost deja puse în comerţ în afara spaţiului comunitar.
Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice conferă titularului, prin art. 36, drepturi exclusive asupra unei mărci de la momentul înregistrării ei, drepturi care îi permit să interzică terţilor folosirea acesteia în activitatea lor comercială, fără acordul său.
Pârâta profită de renumele şi notorietatea mărcilor reclamantei pentru obţinerea unui profit injust, în condiţiile în care titularul de marcă nu şi-a dat acordul pentru importul produselor în cauză pe teritoriul spaţiului comunitar, aducând acestuia şi prejudicii de imagine în situaţia în care cumpărătorii observă o calitate mai puţin bună a serviciilor de distribuţie/ambalare/transport a acestora.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, art. 10 din Directiva nr. 48/2004/EC din 29 aprilie 2004, Directiva nr. 89/104 din 21 decembrie 2008 C.E.E., Regulamentul nr. 40/1994 privind marca comunitară, Acordul T.R.I.P.S.
Prin sentinţa civilă nr. 865 din 12 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, precum şi acţiunea, ca neîntemeiate, dispunând obligarea reclamantei la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
În motivarea sentinţei primei instanţe s-au reţinut următoarele:
Excepţia lipsei de interes este neîntemeiată, întrucât reclamanta, în calitatea sa de titulară a mărcilor „F.”, are drepturi care îi permit să solicite să le fie interzisă terţilor folosirea acestora în activitatea lor comercială, fără acordul său, conform prevederilor art. 36 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, republicată.
Cele 791 produse reprezentând piese auto de schimb, pe care pârâta le-a importat din Turcia de la societatea B.O.Y.P.S., au fost iniţial reţinute de autorităţile vamale, iar apoi i-au fost eliberate, reprezentantul titularului de marcă declarând că aceste piese sunt originale, dar nu trebuia să facă obiectul importului în România, respectiv pe teritoriul comunitar, întrucât titularul mărcii a aprobat doar comercializarea pe teritoriul Turciei, adică în afara comunităţii europene, importul în România reprezentând import paralel, care nu este permis.
Susţinerile reclamantei în sensul că produsele inscripţionate cu semnele identice cu mărcile înregistrate „F.” creează risc de confuzie între produsele puse pe piaţă cu acordul şi controlul titularului de marcă şi determină pierderea posibilităţii acestuia de a controla reţeaua de distribuţie a propriilor sale produse până la consumatorul final, sunt neîntemeiate, având în vedere că produsele importate sunt originale, aşa încât nu există niciun fel de risc de confuzie cu mărcile protejate şi nu poate fi invocată pierderea credibilităţii consumatorilor fideli, ori prejudicierea consumatorilor sau publicitate negativă, ori alt prejudiciu al titularului mărcii.
Faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 344/2005, privind unele măsuri pentru respectarea drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, importurile paralele de produse originale, cum sunt şi piesele de schimb auto importate de pârâtă de la furnizorul din Turcia, sunt legale şi permise.
De asemenea, prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. c) din Directiva nr. 2008/95/CE de apropiere a statelor membre cu privire la mărci s-a prevăzut limitarea dreptului conferit de marcă titularului, în sensul că nu permite titularului său să interzică unui terţ utilizarea în cadrul comerţului a mărcii, atunci când aceasta se impune pentru indicarea destinaţiei unui produs sau unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detaşate. Această dispoziţie se regăseşte şi în Legea nr. 84/1998 republicată, în art. 39 alin. (1) lit. c), conform căruia titularul unei mărci nu poate să interzică unui terţ să folosească în activitatea sa comercială marca, dacă aceasta este necesară pentru a indica destinaţia produsului sau a serviciului, în special pentru accesorii sau piese detaşabile.
Dispoziţiile invocate de reclamantă, respectiv art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005, art. 36 alin. (2) lit. a din Legea nr. 84/1998 şi art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 89/104/CEE din 21 decembrie 1988 nu operează, ţinând cont de faptul că operaţiunea de import de piese de schimb de origine marca „F.” efectuată de pârâta nu încalcă drepturile titularului acestei mărci şi nu produce nici un fel de pagubă reclamantei, că produsele importate de pârâtă sunt detaşabile/demontabile ale produsului complex-autovehicul, având marca aplicată pe piesa de schimb auto, cu rolul de a informa consumatorul despre destinaţia produsului, în scopul de a nu crea confuzie cu alte produse similare ale altor mărci de autovehicule, precum şi de faptul că măsurile solicitate de reclamantă sunt interzise de legislaţia comunitară şi românească, întrucât constituie practici anticoncurenţiale, monopoliste, care împiedică şi denaturează concurenţa pe piaţa românească a pieselor de schimb auto, afectând drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor.
Analizând apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea a constatat caracterul fondat al acestuia.
Aşa cum susţine apelanta, întrucât se urmăreşte protejarea drepturilor sale decurgând din mărcile comunitare al cărei titular este, dispoziţiile legale ce trebuie aplicate sunt cele ale Regulamentului C.E. al Consiliului nr. 207/2009 privind marca comunitară. Aceasta, dat fiind caracterul direct, obligatoriu şi aplicabilităţii generale a regulamentului, ca izvor de drept comunitar, ce trebuie respectat de cei cărora li se adresează (persoane private, state membre ori instituţii ale U.E.). Aplicarea directă a prevederilor Regulamentului în domeniul mărcilor comunitare, potrivit regulii enunţate, rezultă o dată în plus şi din justificarea necesităţii unei astfel de reglementări, arătate la pct. 4 din preambulul Regulamentului, în care se arată că pentru a permite întreprinderilor să exercite fără nici o piedică o activitate economică în cadrul întregii pieţe interne, sunt necesare mărci reglementate de un drept comunitar unic, care să se aplice direct în statele membre.
Critica în sensul interpretării şi aplicării greşite a prevederilor art. 12 lit. c) din Regulamentul privind marca comunitară, potrivit cu care situaţia de fapt nu se încadrează în sfera de reglementare a dispoziţiilor invocate, este întemeiată.
Prevederile invocate sunt similare cu cele cuprinse în Directiva nr. 2008/95/CE (art. 6 alin. (1) lit. c), transpuse în dreptul intern prin art. 39 din Legea nr. 84/1998), iar acestea reglementează una dintre situaţiile de limitare a efectelor mărcii, anume aceea în care se permite unui terţ să folosească în comerţ marca, atunci când se impune pentru indicarea destinaţiei unui produs sau a unui serviciu, în special când produsul este accesoriu sau piesă detaşabilă, titularul mărcii, în virtutea drepturilor conferite de aceasta neputând să obţină interzicerea acestei utilizări, atâta timp cât aceasta se face conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.
Situaţia astfel reglementată este, potrivit redactării suficient de clare a textului, aceea în care marca este folosită numai în scop informativ, de a arăta destinaţia produsului (de exemplu, o anumită piesă auto de schimb este produsă de un comerciant-evident altul decât titularul mărcii, pentru a fi folosită numai pentru anumită/anumite mărci de automobile, fiind deci compatibilă numai cu aceasta).
Or, câtă vreme, astfel cum rezultă din susţinerile ambelor părţi şi din probele administrate în faţa primei instanţe, produsele importate de intimată purtau marca apelantei nu în scop de informare (de indicare a destinaţiei), ci în scopul în care în mod uzual acest lucru se realizează, pentru indicarea originii produselor, a diferenţierii acestora de alte produse similare (având aceeaşi destinaţie, utilizare) aparţinând unui alt producător.
De altfel, însăşi intimata recunoaşte implicit faptul că marca a fost folosită cât priveşte piesele auto importate în scopul de a-şi îndeplini funcţia sa uzuală de a diferenţia produsele (şi de a arăta astfel originea acestora), afirmând în cuprinsul întâmpinării că bunurile în cauză sunt bunuri de origine, marca fiind aplicată chiar de către titularul acesteia ori cu acordul acestuia.
Şi critica potrivit cu care prima instanţă a reţinut în mod greşit efectul Legii nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire este întemeiată.
Astfel, deşi porneşte de la ipoteza foarte clar reglementată de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 344/2005, prevederi ce reiau fidel dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul C.E. nr. 1383/2003 privind intervenţia autorităţilor vamale împotriva mărfurilor suspectate de a aduce atingere anumitor drepturi de proprietate intelectuală şi care (dispoziţii) sunt direct aplicabile, concluzia instanţei este una greşită.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Regulament, prevederile acestuia nu se aplică mărfurilor pe care a fost aplicată o marcă comercială cu consimţământul titularului mărcii şi care au fost fabricate cu consimţământul titularului, dar care se află, fără consimţământul acestuia din urmă, într-una dintre situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1).
Aşadar, cum mărfurile ce fac obiectul prezentei cauze (produse originale, dar care au fost introduse în spaţiul economic european fără acordul titularului, ce autorizase comercializarea numai în afara acestuia, provenite deci din importuri paralele) se încadrează în categoria descrisă la art. 3 alin. (1) din Regulament, singura concluzie ce rezultă pe baza prevederilor menţionate este aceea că acestea nu se încadrează în sfera de reglementare a Regulamentului, altfel spus că autorităţile vamale nu au competenţa să dispună măsurile prevăzute de acesta.
În niciun caz, pe baza acestui raţionament nu se poate reţine, astfel cum greşit a stabilit prima instanţă, că excluderea din sfera de aplicare a Legii nr. 344/2005 (respectiv a Regulamentului) echivalează cu faptul că sunt legale şi permise importurile paralele cu produse originale, cum sunt piesele de schimb auto importate de pârâtă din Turcia.
Cu alte cuvinte, prevederile menţionate nu îl pot împiedica pe titularul mărcii în cazul bunurilor aflate în situaţiile menţionate la art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 1383/2003 să acţioneze pentru apărarea drepturilor sale exclusive asupra mărcii, printr-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 9 din Regulamentului C.E. nr. 207/2009 ori ale Legii nr. 84/1998, aşa cum aceleaşi prevederi nu pot constitui temei pentru ca o astfel de acţiune să fie considerată neîntemeiată.
Susţinerea apelantei, potrivit cu care în mod greşit s-a înlăturat de către tribunal existenţa unui risc de confuzie cu mărcile protejate, este fondată.
Aceasta, întrucât acţiunea apelantei este una întemeiată pe dispoziţiile art. 9 din Regulamentul C.E. nr. 207/2009 (art. 5 din Directiva nr. 2008/95/CE, art. 36 din Legea nr. 84/1998), care pentru situaţia de la lit. a) (semne identice cu marca pentru produse identice cu cele pentru care este înregistrată) nu prevăd condiţia existenţei riscului de confuzie.
Dreptul titularului mărcii de a cere, în temeiul art. 9 lit. a) din Regulament, interzicerea operaţiunilor prevăzute în cuprinsul acestuia (printre care şi importul) de către terţi, nu poate fi considerat, în cauză, a fi supus limitării prevăzute de art. 13 din acelaşi regulament (dispoziţii ce reglementează epuizarea dreptului conferit de marca comunitară), câtă vreme punerea pe piaţă a produselor purtând marca sa nu s-a făcut de către titular ori cu acordul său decât pentru un stat/state din afara U.E.
Sub aspectul epuizării dreptului la marcă, s-a invocat de către apelantă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin referirea la Hotărârea din 16 iulie 1998 pronunţată în Cauza C-355/96, Silhouette v. Hartlauer, în special la răspunsul dat de C.E. la prima întrebare ce i-a fost adresată. La rândul său, intimata consideră că prevederile art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 şi ale art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 nu pot fi interpretate în sensul invocat de apelantă şi că dreptul la marcă al acesteia s-a epuizat prin introducerea produselor pe piaţă, în Turcia, în afara spaţiului economic european (S.E.E.) cu acordul său, invocând însă răspunsul dat de Curte celei de-a doua întrebări.
Cât priveşte hotărârea invocată de cele două părţi, se constată că prin răspunsul dat primei întrebări adresate de Oberster Gerichtshof (Austria), Curtea de Justiţie a statuat că art. 7 alin. (1) din Prima Directivă nr. 89/104/CEE a Consiliului din 21decembrie 1988 de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind mărcile, astfel cum a fost modificată prin Acordul privind S.E.E. din 2 mai 1992, se opune unor norme naţionale care prevăd epuizarea dreptului conferit de o marcă pentru produsele introduse pe piaţă în afara S.E.E., sub această marcă, de către titular sau cu consimţământul acestuia. S-a apreciat că directiva nu poate fi interpretată în sensul că ar oferi statelor membre posibilitatea de a prevedea în dreptul lor naţional epuizarea drepturilor conferite de marcă pentru produsele introduse pe piaţă în ţările terţe.
Or, este de observat că în cauza prezentă apelanta îşi apără dreptul conferit de marca al cărei titular este susţinând că dreptul său nu s-a epuizat, câtă vreme punerea pe piaţă a produselor nu s-a făcut cu acordul său decât în afara spaţiului comunitar (în Turcia), situaţie în care jurisprudenţa europeană invocată susţine teza acesteia.
Cât priveşte cea de-a doua întrebare, Curtea de Justiţie a răspuns că a rt. 7 alin. (1) din Directiva 89/104 nu poate să fie interpretat în sensul că, numai pe baza acestei dispoziţii, titularul unei mărci este îndreptăţit să obţină un ordin prin care să interzică unei ţări terţe să utilizeze marca sa pentru produsele introduse pe piaţă în afara S.E.E., sub această marcă, de către titular sau cu consimţământul acestuia.
Considerentele pe baza cărora instanţa europeană a formulat, în contextul prezentat de instanţa solicitantă, un astfel de răspuns conduc, însă, la concluzia că în nici un caz apărarea intimatei potrivit cu care dreptul conferit de marcă apelantei este epuizat pe teritoriul Uniunii, potrivit art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009, nu se poate întemeia pe jurisprudenţa invocată.
Cea de-a doua întrebare a fost adresată întrucât dreptul austriac nu conţinea o prevedere similară art. 5 alin. (1) din Directiva nr. 89/104/CEE (echivalentă celei din art. 9 al Regulamentului nr. 207/2009 şi care reglementează dreptul conferit de marcă), astfel că în cazul unei atingeri aduse mărcii, un ordin judecătoresc de interzicere nu ar fi putut fi solicitat decât în cazul în care ar fi existat, în acelaşi timp, o încălcare ce ar fi presupus un risc de confuzie, caz ce nu se aplică produselor originale ale titularului mărcii. În aceste condiţii, trebuia stabilit dacă art. 7 alin. (1) din directivă prevede un astfel de drept de a solicita un ordin judecătoresc de interzicere şi dacă titularul mărcii poate solicita, numai pe baza acestei dispoziţii, ca terţul să nu mai utilizeze marca pentru produsele care au fost introduse pe piaţă, sub această marcă, în afara S.E.E., răspunsul Curţii de Justiţie fiind cel arătat anterior.
Date fiind aceste aspecte referitoare la contextul legislativ diferit, este în mod evident fără relevanţă în cauză, din punctul de vedere al chestiunii cu privire la care părţile erau în divergenţă, respectiv interpretarea şi aplicarea în cauză a prevederilor art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009, modul în care instanţa europeană a răspuns la cea de-a doua întrebare.
Aşadar, întrucât, potrivit celor reţinute mai sus, pentru U.E. epuizarea dreptului conferit de marcă nu s-a produs, titularul mărcii îşi poate exercita deplin drepturile exclusive, valorificându-le în sfera reglementată de art. 9 din Regulament, desigur cu singurele limitări prevăzute de art. 12, care însă, astfel cum s-a arătat anterior, nu îşi găsesc aplicarea (sub aspectul cazului prevăzut de lit. c), invocat).
Este întemeiată şi critica privind aprecierea pe care prima instanţă a făcut-o cât priveşte caracterul anticoncurenţial şi monopolist al măsurilor solicitate de apelanta reclamantă, întrucât, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a U.E. a reţinut existenţa unor situaţii în care restricţiile la import într-un stat membru al U.E. nu sunt contrare principiilor concurenţiale şi liberei circulaţii a mărfurilor, în condiţiile în care respectarea regulilor de protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală impun aceasta. Or, câtă vreme, pe de o parte, limitările legale la care s-a făcut referire anterior nu sunt aplicabile drepturilor la marcă al apelantei, iar, pe de altă parte, situaţia de fapt nu se încadrează în ipoteza art. 5 lit. b) din Regulamentul U.E. nr. 461/2010 al Comisiei (nefiind în discuţie nici o restricţie convenită între un furnizor de piese de schimb şi un producător de autovehicule), nu pot fi reţinute încălcări de natura celor interzise prin art. 101 şi art. 102 din T.F.U.E. şi prin art. 5, 6 şi 9 din Legea nr. 21/1996.
În consecinţă, ţinând seama de cele arătate, ce demonstrează că cererea reclamantei este întemeiată, Curtea a apreciat că apelul este fondat, motiv pentru care, în temeiul art. 297 C. proc. civ., l-a admis şi a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul admiterii acţiunii.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC A.I.I. SRL, prin care a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, formulând următoarele critici:
1. S-au încălcat dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.
Cu toate că prin întâmpinare a arătat că reclamanta nu a invocat prin acţiunea sa Regulamentul C.E. nr. 207/2009, iar noile aspecte nu au fost avute în vedere la judecarea fondului, instanţa de apel nu a ţinut cont de aceste apărări.
Acţiunea reclamantei s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 84/1998, art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005, Directiva nr. 48/2004/EC, Directiva nr. 89/104/2008, art. 13 din Regulamentul nr. 40/1994, Acordul T.R.I.P.S., nefiind invocate prevederile Regulamentului C.E. nr. 207/2009.
2. Decizia încalcă dispoziţiile art. 101 şi art. 102 din Tratatul privind Funcţionarea U.E., precum şi cele ale art. 5, art. 6 şi art. 9 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată.
Potrivit acestor dispoziţii legale, sunt considerate incompatibile cu piaţa şi interzise orice decizii sau măsuri ale instituţiilor şi autorităţilor, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, prin care se urmăreşte:(i) limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi libertatea exercitării concurenţei de către alte întreprinderi; (ii) limitarea sau controlul producţiei, comercializării, dezvoltării tehnice sau a investiţiilor; (iii) stabilirea condiţiilor de tranzacţionare; (iv) împărţirea pieţelor; (v) înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumite întreprinderi fără o justificare rezonabilă.
Consiliul Concurenţei a constatat, după finalizarea investigaţiei pentru cunoaşterea pieţei pieselor de schimb pentru automobile, „că există situaţii de monopol al constructorilor auto pe segmentul reprezentat de piesele de schimb de origine".
Instanţa a ignorat această realitate, iar prin dispoziţiile date se împiedică accesul pe piaţa de piese auto, îngrădind libertatea exercitării concurenţei şi încălcând astfel prevederile mai sus menţionate.
De asemenea, dispoziţiile instanţei încalcă Tratatul de Funcţionarea al U.E., privind libera circulaţie a mărfurilor.
3. Instanţa de apel a făcut, în mod nelegal, aplicarea prevederilor art. 9 din Regulamentul C.E. nr. 207/2009, art. 5 din Directiva nr. 2008/95/CE, art. 36 din Legea nr. 84/1998, întrucât, faţă de caracteristicile produselor ce fac obiectul litigiului, erau aplicabile alte dispoziţii legale şi anume acelea privind limitarea efectelor mărcii comunitare, prevăzute de art. 39 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 republicată, art. 6 lit. c) din Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 şi art. 12 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului.
Având în vedere că produsele purtând marca „F.”, ce fac obiectul cererilor reclamantei, nu sunt produse cu caracteristici de utilizare şi funcţionare de sine stătătoare (cum sunt autovehiculele, televizoarele, telefoanele, aparate foto, etc.), ci sunt piese de schimb auto demontabile, care prezintă pe deplin caracteristicile de produs detaşabil, pentru care funcţia mărcii este aceea de a indica pentru ce tip de automobil sunt destinate aceste piese de schimb, legiuitorul român şi comunitar a prevăzut ca pentru aceste situaţii, pe care le-a calificat ca fiind speciale, să limiteze efectele mărcii şi să prevadă că titularul nu poate cere terţilor interzicerea folosirii mărcii.
Prevederile legale menționate ilustrează cât se poate de clar că în cazul produselor şi accesoriilor demontabile/detaşabile, cum sunt şi piesele de schimb auto, funcţia mărcii este aceea de a indica că piesele respective sunt destinate unei anumite mărci de autovehicule.
Aplicarea mărcii „F.” pe piesele de schimb auto ce fac obiectul cauzei a fost realizată de către fabricant în scopul de a indica că acestea sunt destinate numai pentru autovehiculele F., astfel încât pe traseul comercial de la producător până la consumator să se poată cunoaşte destinaţia acestor piese, atât de către comercianţi cât şi de către consumatori, în scopul de a se evita confuzia cu alte produse similare ale altor mărci, care ar fi de natură să prejudicieze deţinătorii de autovehicule F., cât şi siguranţa circulaţiei, legiuitorii naţional şi comunitar reglementând dreptul terţilor de utilizare a mărcii „în special când produsul este accesoriu sau piesă detaşată".
Lipsa mărcii de pe o piesă de schimb auto ar face imposibilă distribuţia acestor produse către consumatorii deţinători de autovehicule marca F., întrucât nu există niciun semn distinctiv care să indice că o anumită piesă de schimb este cea potrivită pentru a fi montată pe un anumit autovehicul.
Indiferent că piesele de schimb auto sunt de origine sau sunt fabricate de alţi producători, funcţia principală a mărcii în cazul produselor cu caracteristici detaşabile/demontabile/înlocuibile este aceea de a indica destinaţia acestor produse, care prevalează funcţiei privind originea produsului, întrucât în industria auto marea majoritate a pieselor ce compun un automobil sunt fabricate de alţi producători decât cel ce construieşte automobilul care şi este titularul mărcii.
Originea unei piese auto este dată de numele producătorului său (Ex. Valeo care fabrică alternatoare auto pentru constructorii de autovehicule), iar marca are funcţia de a indica pentru ce autovehicul a fost fabricată.
4. Decizia este contrară jurisprudenței Curţii Europene de Justiţie.
Instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, că hotărârea din data de 16 iulie 1998 pronunţată în cazul C-355/1996 - Silhouette v Hartlauer de Curtea Europeană de Justiţie, prin răspunsul la a doua întrebare, nu poate fi invocată întrucât reclamanta şi-a dat acordul ca produsele să fie puse pe piaţă în Turcia, în afara Spaţiului European, reţinând că pentru Uniunea Europeană nu s-a produs epuizarea dreptului conferit de marcă, titularul mărcii putându-şi exercita drepturile exclusive, valorificându-le în sfera reglementată de art. 9 din Regulament (pe care reclamanta nu l-a invocat ca temei legal în acţiunea sa).
De asemenea, prin hotărârile pronunţate în cauza Windsurfing Chiemsee şi cauza Adam Opel s-a statuat că un terţ poate să invoce limitarea efectelor mărcii, prevăzută la art. 6 din Directivă, şi să se prevaleze în acest context de cerinţa disponibilităţii care stă la baza acestei dispoziţii, dacă indicaţia utilizată de acesta priveşte una dintre caracteristicile produsului comercializat de terţul respectiv.
5. În cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii nr. 344/2005.
Conform art. 1, dispoziţiile acestei legi se aplică „mărfurilor care sunt susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, care:
a) intră sau ies de pe teritoriul României, inclusiv în/din zone libere sau antrepozite libere (...)".
Or, cererea reclamantei are ca obiect piese de schimb originale purtând marca autentică „F.”, intrate pe teritoriul României prin importul pe care l-a efectuat la data de 22 iunie 2011 de la furnizorul extern din Turcia, care au fost reţinute în vamă (ulterior fiind eliberate) tocmai urmare a cererii de intervenţie formulată de aceasta, în temeiul prevederilor cap. II din Legea nr. 344/2005.
Legea nr. 344/2005 şi Regulamentul nr. 1383/2003 sunt acte normative care reglementează asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, în categoria cărora este inclus şi dreptul asupra mărcilor, a cărui protecţie a fost solicitată de chiar reclamantă atât la autoritatea vamală cât şi la instanţa de judecată, prevederile acestora fiind aplicabile pe deplin în prezenta cauză, având ca materie juridică „proprietate intelectuală".
Instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 344/2005, constatând că aceste prevederi coroborate cu cele de la art. 1 din acelaşi act normativ sunt aplicabile în materia drepturilor de proprietate intelectuală ce face obiectul cauzei, iar pe baza acestor dispoziţii a stabilit că importurile de produse originale, cum sunt şi piesele de schimb importate de la furnizorul din Turcia, sunt legale şi permise.
În cauză s-a formulat întâmpinare de către reclamanta-intimată, prin care s-au contestat criticile formulate, susţinându-se legalitatea deciziei de apel.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, în considerarea argumentelor ce succed:
1. Dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că „părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare" nu au fost încălcate în speţă, pentru a fi atrasă incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Regulamentul Consiliului (C.E.) nr. 40/94 din 20 decembrie 1993 privind marca comunită, indicat ca fiind invocat în acțiune, este fostul regulament comunitar în materie, ale cărui dispoziții se regăsesc în cel actual avut în vedere la soluționarea cauzei, în vigoare la data săvârşirii faptei reclamată - dispoziţiile vizate fiind aceleaşi.
Normele acestui regulament sunt similare cu cele din Directiva comunitară în vigoare, avută în vedere de prima instanţă în justificarea legalităţii activităţii desfăşurată de către intimata pârâtă.
Aşa cum a reţinut instanţa de apel, analiza cererii, astfel cum a fost justificată de reclamantă, nu putea fi făcută decât cu reţinerea cadrului juridic comunitar aferent, atât timp cât s-a solicitat protecţia drepturilor conferite de marca comunitară.
2. S-a subliniat în jurisprudența Curții de Justiție a U.E. că prin limitarea efectelor drepturilor pe care titularul unei mărci le are în temeiul art. 5 din Directivă, art. 6 alin. (1) din aceeaşi Directivă urmăreşte concilierea intereselor fundamentale ale protecţiei drepturilor conferite de marcă cu cele ale liberei circulaţii a mărfurilor, precum şi ale liberei prestări a serviciilor în cadrul pieţei comune (Hotărârea din 23 februarie 1999, BMW, C-63/97, pct. 62, Hotărârea din 17 martie 2005, Gillette Company și Gillette Group Finland, C-228/03, pct. 29, Hotărârea 10 aprilie 2008 Adidas și Adidas Benelux, C-102/07, pct. 45, Hotărârea din 8 iulie 2010, Portakabin Ltd,Portakabin BV,Primakabin BV, C-558/08, pct. 57) - jurisprudenţă ce înlătură integral critica a doua de recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
3. Litigiul de față este generat de modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor privind epuizarea şi limitările drepturilor titularului de marcă.
Potrivit art. 13 alin. (1) din Regulamentul C.E. nr. 107/2009, similar art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 2008/95/CE - transpuse în art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, dreptul conferit de marca comunitară nu permite titularului să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piață în Comunitate sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său.
Cum în mod corect s-a reținut, nu se pune problema în speţă a epuizării dreptului la marcă atât timp cât produsele nu au fost introduse pe piaţa comunitară de către reclamanta-intimată sau cu acordul său, ci dintr-un stat din afara U.E., pe teritoriul căruia opera acordul titularului - interpretare a normei susţinută de jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a U.E., reţinută de instanţa de apel şi la care se va face referire în cele ce urmează.
Articolul 12 din Regulament, similar art. 6 din Directivă - transpus în art. 39 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, limitează efectele mărcilor comunitare, în sensul că
„Dreptul conferit de o marcă comunitară nu permite titularului său să interzică terților utilizarea în comerț:
(a) a numelui sau adresei sale;
(b) a indicațiilor privind tipul, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, proveniența geografică, perioada producerii produsului sau prestării serviciului sau a altor caracteristici ale acestora;
(c) a mărcii, atunci când se impune indicarea destinației unui produs sau a unui serviciu, în special când este accesoriu sau piesă detașată, atât timp cât această utilizare se face conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.”
Recurenta-pârâtă a susţinut recursul pe sublinierea literei c a acestei norme - apărările sale fiind bazate pe caracteristica pieselor de schimb de a fi detaşabile/demontabile, ceea ce face ca marca aplicată pe acestea să aibă funcţia de indicare, informare a publicului asupra destinaţiei - ce a şi fost avută în vedere de instanța de apel în soluționarea cauzei - normă ce conține elemente de analiză distincte de cele avute în vedere la lit. b, la care se face referire prin coroborare cu lit. c) - sub aspectul caracteristicilor pieselor de schimb, cu referire şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a U.E. relevantă.
Ipoteza vizată prin norma invocată de către recurenta-pârâtă se referă la o modalitate diferită de utilizare a mărcii decât cea dedusă judecăţii în dosarul de faţă, respectiv folosirea de către terţ a mărcii în legătură cu activitatea de comerţ pe care o desfăşoară, respectiv cu privire la propriile produse şi servicii, cum în mod corect s-a reţinut de către instanța de apel.
Această interpretare a normelor comunitare este susținută de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în care s-a subliniat că,
„(….) 64. Situațiile care intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alin. (1) lit. (c) menționat trebuie totuși limitate la cele care corespund obiectivului acestei dispoziții. Or, aşa cum au arătat în mod întemeiat Portakabin şi Comisia, obiectivul articolului 6 alin. (1) lit. (c) din Directiva nr. 89/104 este de a permite furnizorilor de produse sau de servicii care sunt complementare unor produse sau servicii oferite de titularul unei mărci să utilizeze această marcă pentru a informa publicul cu privire la legătura utilitară care există între produsele sau serviciile acestora și cele ale titularului mărcii (….)” - Hotărârea Portakabin Ltd,Portakabin BV,Primakabin BV, citată anterior, cu referire la Hotărârea Gillette Company și Gillette Group Finland, pct. 33 și 34, (s.n).
În cauza Gillette Company și Gillette Group Finland, Curtea de Justiţie a U.E. a reţinut că
„1. (….) Utilizarea mărcii de către o parte terţă care nu este titularul acesteia este necesară pentru a indica destinaţia produsului comercializat de această terţă parte în măsura în care utilizarea constituie în practică singurul mijloc de informare a publicului cu informaţii inteligibile şi complete privind această destinaţie, cu scopul de a menţine un sistem de concurenţă nedenaturat pe piaţa acestui produs (….).
2. (….) Utilizarea mărcii nu este în concordanţă cu practicile oneste în domeniul industrial sau comercial dacă, de exemplu: (….) atunci când terţa parte îşi prezintă produsul ca o imitaţie sau o replică a produsului purtând marca al cărui titular nu este (….).
33. (….) Curtea a stabilit deja că utilizarea unei mărci pentru informarea publicului că persoana căreia îi aparţine reclama este specializată în vânzarea, repararea sau întreţinerea produselor care poartă această marcă, comercializate sub marca respectivă de către titular sau cu acordul a acestuia, constituie o utilizare care indică destinaţia unui produs,în sensul art. 6 alin. (1) lit. c) al Directivei nr. 89/104 (a se vedea BMW, parag. 54 şi 58-63). Această informaţie este necesară pentru menţinerea sistemului de concurenţă denaturată pe piaţa acestui produs sau a acestui serviciu.
34. Este aceeaşi situaţie ca şi în acţiunea principală, mărcile al căror titular este Gilette Company fiind utilizate de un terţ pentru a oferi publicului o informaţie intelegibilă şi completă cu privire la destinaţia produsului comercializat, cu alte cuvinte compatibilitatea cu cel care poartă mărcile respective.(….)” (s.n).
În cauza Bayerische Motorenwerke AG (BMW) and BMW Nederland BV împotriva Ronald Karel Deenik, citată anterior, s-a reţinut că,
„(….) 61. În cele din urmă, condiţia privind utilizarea mărcii în conformitate cu practicile oneste în domeniul industrial şi comercial trebuie privită constituind, în substanţă, expresia unei obligaţii de loialitate faţă de interesele legitime ale titularului mărcii, similară cu cea a revânzătorului care utilizează marca altcuiva pentru anunţarea revânzării produselor purtând această marcă. (….).
63. În consecinţă, (….) utilizarea mărcii altcuiva pentru informarea publicului despre repararea şi întreţinerea de produse purtând această marcă este autorizată în aceleaşi condiţii în care marca este utilizată pentru informarea publicului despre revânzarea bunurilor purtând această marcă (….)”. (s.n)
Inclusiv din perspectiva limitării prevăzută de art. 6 alin. (1) lit. b) din Regulament - ce presupune alte elemente decât cele valorificate în prezentul litigiu, pentru ca un terţ să o poată invoca, trebuie ca indicația utilizată de acesta să privească una dintre caracteristicile produsului comercializat sau a serviciului furnizat de terțul respectiv (Hotărârea din 4 mai 1999,Windsurfing Chiemsee, Cauzele reunite C-108/97 şi C- 109/97, pct. 28, Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Adam Opel, C-48/05, pct. 42-44, Hotărârea 10 aprilie 2008 Adidas și Adidas Benelux, citată anterior, pct. 47).
În ceea ce privește sfera de aplicare a normelor comunitare reținute a fi incidente, confirmate prin prezenta decizie, relevantă este Ordonanţa Curţii din data de 28 octombrie 2010, C-449/09, Canon Kabushiki Kaisha împotriva I.P.N. Bulgaria O.O.D., pronunţată conform articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură - care permite această modalitate de soluţionare a unei sesizări atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență.
Întrebată fiind de instanța de trimitere dacă art. 5 din Directiva nr. 89/104 trebuie interpretat în sensul că titularul unei mărci se poate opune primei introduceri pe piață în S.E.E., fără consimțământul său, a unor produse originale care poartă această marcă, respectiv cartușe de cerneală care poartă marca „C.” (semn înregistrat ca marcă comunitară și, în numeroase state membre, inclusiv în țara unde s-a făcut confiscarea, ca marcă națională), Curtea a constatat că din mai multe hotărâri ale sale reiese un răspuns afirmativ, astfel:
„(….) 22. Curtea a considerat, la punctul 26 din Hotărârea din 16 iulie 1998, Silhouette International Schmied (C-355/96, Rec., p. I-4799), că Directiva nr. 89/104 nu poate fi interpretată în sensul că ar lăsa statelor membre posibilitatea de a prevedea în legislația lor națională epuizarea drepturilor conferite de marcă pentru produse introduse pe piață în state terțe.
23. În hotărâri ulterioare, Curtea a precizat că, având în vedere Hotărârea Silhouette International Schmied, citată anterior, efectul Directivei nr. 89/104 este de a limita epuizarea dreptului conferit titularului mărcii numai la cazurile în care produsele au fost introduse pe piață în S.E.E. și de a permite astfel acestui titular să controleze prima introducere pe piață în S.E.E. a produselor care poartă marca sa (Hotărârea din 20 noiembrie 2001, Zino Davidoff și Levi Strauss, C-414/99-C-416/99, Rec., p. I-8691, punctul 33, Hotărârea din 8 aprilie 2003, Van Doren + Q, C-244/00, Rec., p. I-3051, punctul 26, precum și Hotărârea din 30 noiembrie 2004, Peak Holding, C-16/03, Rec., p. I-11313, punctul 36).
24. Rezultă că, în cazul în care produsele care poartă o marcă nu au fost introduse anterior pe piață în S.E.E. de titularul acestei mărci sau cu consimțământul său, articolul 5 din Directiva nr. 89/104 conferă titularului menționat un drept exclusiv care îi permite să interzică oricărui terț, între altele, să importe produsele în cauză, să le ofere spre vânzare, să le introducă pe piață sau să le dețină în aceste scopuri (a se vedea Hotărârea Peak Holding, citată anterior, punctul 34). (….).
26. Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 5 din Directiva nr. 89/104 trebuie interpretat în sensul că titularul unei mărci se poate opune primei introduceri pe piață în SEE, fără consimțământul său, a unor produse originale care poartă această marcă.(….)” (s.n).
În considerarea celor mai sus arătate, Înalta Curte constată că utilizarea mărcii, astfel cum a fost dedusă judecăţii în cazul în speţă, nu intră sub protecţia normei de care se prevalează recurenta-pârâtă, ci se află printre interdicţiile care pot fi solicitate de către titularul mărcii, în virtutea drepturilor exclusive conferite de aceasta, potrivit art. 9 alin. (2) lit. c) din Regulamentul C.E. nr. 207/2009, art. 5 alin. (3) lit. c) din Directiva nr. 2008/95/CE cu corespondent în art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv „importul sau exportul de produse sub acest semn” de către terţi.
Reclamanta-intimată a invocat şi faptul că importul produselor în spaţiul comunitar nu a fost autorizat de către titularul de marcă, susţinere de natură a intra sub protecţia textelor legale mai sus subliniate chiar dacă acestea nu au fost indicate expres ca temei în susţinerea cererii, pretenţiile reclamantei nefiind susţinute exclusiv pe dispoziţiile comunitare referitoare la epuizarea dreptului la marcă.
3. Făcând aplicarea art. 2 alin. (1) din Legea nr. 344/2005, ce exclude aplicarea acestei legi în anumite situaţii particulare, prima instanţă a apreciat că importurile paralele de produse originale sunt legale şi permise.
Cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, raţionamentul primei instanţe nu poate conduce la înlăturarea caracterului ilicit al operaţiunii dedusă judecăţii în dosarul de faţă atât timp cât există norme interne şi comunitare în contextul cărora aceasta poate fi reclamată.
Constatând, pentru argumentele mai sus arătate, că nu sunt fondate criticile de recurs formulate, în cauză făcându-se o corectă aplicare şi interpretare a normelor privind cadrul procedural în căile de atac şi a dispoziţiilor legale incidente (incluzându-se în acestea şi normelor comunitare alături de jurisprudenţa relevantă), din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună în consecinţă.
Va fi obligată recurenta pârâtă la plata sumei de 2.033,33 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, aferente dosarului de recurs, cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.I.I. SRL împotriva Deciziei nr. 55/A din data de 14 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenta pârâtă SC A.I.I. SRL la plata sumei de 2.033,33 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă F.M.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2066/2014. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 2099/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
