ICCJ. Decizia nr. 2099/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2099/2014
Dosar nr. 2863/108/2008
Şedinţa publică din 1 iulie 2014
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 iulie 2008, reclamanta F.V. a formulat acţiune în contradictoriu cu pârâta SC Z. SA, solicitând anularea Dispoziţiei din data de 25 iunie 2008 a directorului general al pârâtei, să se constate preluarea fără titlu de către Statul Român a imobilului ce face obiect al notificării din 2001, intravilan în suprafaţă de 3.654 mp, identificată în C.F. Arad, situată în Arad, să fie obligată pârâta la restituirea imobilului respectiv şi îndrumat Biroul de C.F. al O.C.P.I. Arad să efectueze cuvenitele menţiuni, după rămânerea definitivă a hotărârii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 25-28, art. 48 din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 202007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. art. 34 din Legea nr. 7/1996 şi art. 274 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 462 din 16 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2863/108/2008, Tribunalul Arad a respins acţiunea formulată de reclamanta F.V. împotriva pârâtei SC Z. SA şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 800 lei, reprezentând cheltuielile de judecată.
Prima instanţă a reţinut că imobilul înscris în C.F. Arad, a fost proprietatea lui F.L., iar în baza Decretului de expropriere nr. 143/1979, imobilul a fost dezmembrat în două parcele, intravilan cu casă în suprafaţă de 1.412 mp, în suprafaţa de 4.082 mp, care a trecut în proprietatea statului.
La data de 14 martie 1996, în baza adeverinţei din 1996, emisă de Consiliul Local al Municipiului Arad, s-a notat suprafaţa terenului total de 5.494 mp, după care întregul imobil a fost transmis, în baza contractului de întreţinere, în favoarea soţilor F. iar la data de 13 martie 1997, prin încheierea de C.F. a fost intabulată dezmembrarea imobilului în baza Decretului de expropriere din 1979.
Prin declaraţia autentificată din 2007, reclamanta F.V. a declarat că nu a fost despăgubită, nici ea şi nici antecesorul ei F.L., pentru imobilul revendicat.
Prin dispoziţia din 4 iunie 2008, emisă de primarul Municipiului Arad, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţa de 428 mp, rămânând nerestituită suprafaţa de 3.654 mp.
Pentru identificarea terenului şi a destinaţiei acestuia a fost efectuată în cauză expertiză topografică.
Tribunalul, având în vedere expertiza efectuată, din care rezultă că terenul revendicat este amplasat integral în incinta F.Z. Arad, pe teren fiind amplasat un drum betonat, conducta de gaz natural, un gard de plăci şi stâlp de beton, un şopron metalic, platforma betonată, staţie pompare, cabina comandă, laborator agricol, desnisipator şi estacada, care ocupă integral suprafaţa revendicată, a apreciat că este exclusă restituirea în natură a terenului, deoarece este necesar funcţionării F.Z. Arad.
Prin Decizia civilă nr. 533 din 09 martie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 2863/108/2008, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta F.V. şi, ca lipsit de obiect, apelul declarat de pârâta SC I.W. SA Arad (fostă SC Z. SA Arad), împotriva sentinţei civile nr. 462 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Arad.
Prin Decizia nr. 1578 din data de 7 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul reclamantei F.V., în sensul că a fost casată Decizia civila nr. 533 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara şi trimisă cauza spre rejudecare, în apel, îa aceeaşi instanţă.
În esenţă, critica Înaltei Curţi, pe care s-a fundamentat decizia de casare, s-a referit la lîpsa unei aprofundări a probatoriului din perspectiva art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv la obligaţia instanţei de apel de a verifica dacă imobilul revendicat, în baza legii speciale, a fost expropriat în vederea construirii unei fabrici de zahăr, dar şi mai important, dacă scopul exproprierii a fost îndeplinit şi, respectiv, dacă acest scop mai subzistă şi astăzi.
Cauza a fost trimisă spre rejudecare, fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 2863/108/2008.
Prin Decizia nr 4 din 16 ianuarie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de pârâta SC I.W. SA Arad, împotriva sentinţei civile nr. 462 din 16 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad şi a admis apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de reclamanta F.V., schimbând în tot sentinţa apelată în sensul că a admis acţiunea reclamantei F.V., a dispus anularea Dispoziţiei din 25 iunie 2008 emisă de directorul general al societăţii pârâte, a constatat preluarea nelegală a imobilului format din teren de 3.654 mp din C.F., din Arad, şi a dispus restituirea în natură către reclamantă, condiţionat de plata sumei de 14.000 lei, cuvenită pârâtei, cu titlu de despăgubire, autorizând O.C.P.l. Arad să efectueze cuvenitele menţiuni în cartea funciară.
Cu privire la starea de fapt, curtea a constatat că autorul reclamantei, F.L., a fost proprietarul imobilului înscris în C.F. Arad sub, în suprafaţă de 5.494 mp, iar în baza Decretului nr. 143/1979 a fost expropriată o suprafaţă de 4.082 mp, care a fost dezmembrată din parcela iniţială şi fiind transcrisă în C.F. în favoarea Statului Român, iar parcela intravilan cu casa de 1.412 mp, a rămas în proprietatea lui F.L., în aceeaşi carte funciară.
Prin notificare adresată Primăriei Arad, reclamanta F.V. a solicitat restituirea în natură a terenului de 4.082 mp preluat de stat.
Prin dispoziţia din 27 noiembrie 2007, modificată prin dispoziţia din 4 iunie 2008, i s-a restituit reclamantei suprafaţa de 428 mp din C.F. Arad, cu motivarea că doar această parcelă se află în folosinţa statului, restul de 3.654 mp aflându-se în folosinţa F.Z. Arad.
Pârâta SC Z. SA Arad a emis dispoziţia din 25 iunie 2008 prin care a respins cererea reclamantei F.V. pentru restituirea parcelei, în suprafaţă de 3.654 mp, cu motivarea că terenul respectiv este ocupat de construcţii industriale şi este în proprietatea statului, neflind înregistrat în patrimoniul societăţii comerciale.
Potrivit noii expertize tehnice judiciare efectuată în rejudecarea apelului, faţă de dispoziţiile deciziei de casare, curtea a constatat că pe terenul de 3.654 mp se află construcţii care au avut la origine un caracter definitiv, respectiv drum betonat şi o conductă de gaze naturale (în afara incintei fabricii), un gard din plăci şi stâlpi de beton, un şopron metalic (parcare acoperită), platforma beton, staţie pompare, cabină comandă, laborator agricol, deznisipator şi o estacada, toate aflate în stadiu de ruină, construcţiile fiind demolate, iar rămăşiţele prezintă un real pericol de accidentare.
S-a mai stabilit, prin expertiză, că faţă de stadiul de degradare, este exclusă o repornire sau o reconversie a fostei F.Z. Arad, care în prezent se află în proprietatea unei societăţi de dezvoltare imobiliară, pârâta-apelantă SC I.W. SA.
Expertul a concluzionat că toate construcţiile sunt demolate şi în ruină, motiv pentru care nu mai au valoare comercială, ci doar una reziduală, contabilă, reprezentată eventual de materialele care ar mai putea fi recuperate, cu valoare de 14.000 lei.
Potrivit aceluiaşi expert, mult mai mari vor fi costurile pe care va trebui să le suporte cel care va trebui să îndepărteze aceste resturi să pregătească terenul în vederea unei întrebuinţări economice.
Faţă de situaţia de fapt, curtea a constatat, într-un mod lipsit de echivoc, că scopul exproprierii nu mai subzistă, deoarece fabrica de zahăr, pentru construirea căreia s-a dispus exproprierea în anul 1979, nu mai există, fiind transformată în ruine, valoarea materialelor de construcţie care ar putea fi eventual recuperate cifrându-se la suma de 14.000 lei, sumă pe care reclamantă-apelantă a declarat că o va plăti pârâtului.
Curtea de apel a constat că sunt aplicabile în drept dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că se restituie în natură terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Împotriva Deciziei civile nr. 4 din data de 16 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs la data de 25 februarie 2014 pârâta SC I.W. SA, întemeiat de dispoziţiile art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii recursului şi respingerii acţiunii reclamantei F.V., cu consecinţa menţinerii soluţiei instanţei de fond şi a dispoziţiei din 25 mai 2008, de respingere a restituirii în natură a imobilului revendicat.
Prin motivele de recurs se invocă caracterul nelegal şi netemeinic al deciziei pronunţate.
Pârâta a arătat că suprafaţa revendicată de 4.082 mp, nu se află numai în parte în incinta F.Z. Arad, motiv pentru care imobilul a fost parcelat în două parcele, în suprafaţă de 428 mp, aflată în afara perimetrului incintei F.Z. Arad, aferentă drumului betonat situat în afara incintei fabricii, cu destinaţia de drum public şi în suprafaţă de 3.654 mp, aflată în incinta unităţii şi pe care sunt edificate construcţii industriale.
A motivat pârâta că expertiza nu a lămurit dacă respectivele construcţii industriale sunt integral edificate în perimetrul imobilului revendicat, pentru a putea fi despăgubite integral sau dacă sunt edificate parţial şi pe alte terenuri situate în intravilan, caz în care despăgubirea ar trebui să acopere doar valoarea construcţiei din intravilanul revendicat. Astfel, şopronul metalic care este de fapt un garaj special pentru utilaje agricole de mare gabarit, iar nu un simplu şopron obişnuit, este edificat pe terenuri cu nr. topo diferite, iar nu numai pe cel revendicat de reclamantă. Expertiza nu a lămurit cât din şopron se află pe terenul revendicat şi cât pe terenurile învecinate.
A mai susţinut recurenta că prin decizia de casare pronunţata se stabileşte că pentru construcţiile autorizate şi edificate pe terenuri revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001 se va achita o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiilor respective.
Or, prin expertiza dispusă din oficiu de Curtea de Apel Timişoara care a precizat o sumă de 14.419 lei drept despăgubiri, nu poate fi vorba despre valoarea de piaţă a construcţiilor deoarece pentru cinci dintre construcţiile industriale situate pe teren, valoarea de piaţă este zero, neexistând bunuri care să nu aibă o valoare economică de piaţă, indiferent de cuantumul acestei valori, fie şi simbolic. Pentru stabilirea valorii de piaţă a construcţiilor respective este necesară stabilirea mărimii acestora în metri cubi şi a materialelor din care sunt construite. în caz contrar, stabilind o valoare zero, sunt încălcate normele de drept material.
Prin întâmpinare formulată la data de 23 aprilie 2014, intimata-pârâtă F.V. a invocat faptul că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ., ci eventual cele ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat deoarece, pe de o parte, nu cuprinde niciun motiv de nelegalitate, iar, pe de altă parte, situaţia de fapt se subsumează dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată, cu caracter prealabil, că motivele de recurs invocate, deşi greşit subsumate dispoziţiilor art. 488 pct. 8 din Noul C. proc. civ., neaplicabil în cauză, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, pot fi încadrate, în parte, în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Se reţine că recurenta invocă, prin recursul promovat, faptul că nu este posibilă restituirea în natură a suprafeţei de teren solicitate, deoarece, pe de o parte suprafaţa de 428 mp se află în afara perimetrului fabricii de zahăr, fiind drum public, iar suprafaţa de 3.654 mp se află în incinta fabricii de zahăr, dar este ocupată de construcţii.
Se observă că instanţa de apel a reţinut faptul că, din probele administrate în cauză, ce nu mai pot fi analizate în faţa instanţei de recurs, rezultă că suprafaţa de 428 mp din C.F. Arad, a fost restituită reclamantei prin dispoziţia din 27 noiembrie 2007, modificată prin dispoziţia din 4 iunie 2008 emisă de primarului municipiului Arad, cu motivarea că doar această parcelă se află în folosinţa statului.
În consecinţă, Înalta Curte constată că este lipsit de interes motivul de recurs privind imposibilitatea de restituire a suprafeţei de 428 mp, ce nu a făcut obiect al deciziei recurate.
Pe de altă parte, în raport de susţinerea privind imposibilitatea de restituire a suprafeţei de 3654 mp, înalta Curte observă că, prin motivele de recurs, nu este formulată nicio critică privitoare la neîegalitatea raportului de expertiză, raportat la concluzia că imobilele edificate pe terenul în litigiu nu mai pot fi folosite scopului pentru care au fost edificate, fiind pe de o parte degradate, iar, pe de altă parte, nu mai sunt de folos persoanei juridice deţinătoare care are un alt obiect de activitate.
Înalta Curte reţine că, din expertiza ce a fost efectuată în cauză, rezultă că imobilele construcţii edificate asupra terenului revendicat nu mai corespund destinaţiei pentru care au fost ridicate, fiind degradate şi lipsite de valoare economică. în consecinţă, instanţa de apel, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr, 10/2001 la situaţia de fapt astfel stabilită, apreciind că, din moment ce asupra terenului revendicate au fost ridicate construcţii autorizate, ce nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, poate fi dispusă restituirea în natură.
În ceea ce priveşte motivele de recurs ce privesc greşita stabilire a cuantumului despăgubirilor ce se cuvin pârâtei, Înalta Curte urmează, de asemenea, să le respingă.
Se reţine, pe de o parte, că recurenta invocă faptul că prin raportul de expertiză nu a fost corect stabilit cuantumul despăgubirilor, deoarece nu s-a stabilit exact care este partea din construcţii edificate în perimetrul imobilului revendicat, pentru a putea fi despăgubite integral sau dacă sunt edificate parţial şi pe alte terenuri situate în intraviian, caz în care despăgubirea ar trebui să acopere doar valoarea construcţiei din intravilanul revendicat. Pe de altă parte, se invocă faptul că a fost stabilită valoarea zero ca valoare de piaţă pentru unele construcţii, aspect pe care îl apreciază ca nelegal.
Cu privire la motivul de recurs invocat, Înalta Curte constată că recurenta nu invocă vreo dispoziţie legală ce ar fi fost încălcat prin modul în care expertiza a concluzionat asupra valorii de piaţă a construcţiilor edificate şi pentru care reclamanta urmează să plărească despăgubiri.
Totodată, este de remarcat că recurenta a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, obiecţiuni ce i-au fost respinse de instanţa de apel şi nu a solicitat efectuarea unei expertize contrarii în cauză.
Înalta Curte concluzionează că expertiza efectuată în cauză a fost administrată cu respectarea cerinţelor legale ale art. 201 şi următoarele C. proc. civ., iar reţinerile sale nu mai pot fi analizate în absenţa unor critici concrete formulate de recurentă, care să se raporteze la norme de drept material pretins a fi încălcate prin modul în care a fost determinat cuantumul despăgubirilor cuvenite pârâtei în temeiul art. 10 alin. (5) teza ultimă din Legea nr. 10/2001.
Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.W. SA.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cere să plătească cheltuieli de judecată şi în raport de înscrisurile depuse, Înalta Curte urmează să oblige pe recurenta pârâtă la plata sumei de 2.186 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă F.V., din care 1.800 lei, onorariu de avocat conform chitanţei nr. 621 din data de 1 aprilie 2014 emisă de Cabinet de avocat G.A.P. şi 386 lei cheltuieli de deplasare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.W. SA prin administrator judiciar S.P.N.I. Ipurl împotriva Deciziei nr. 4 din data de 16 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.186 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă F.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 iulie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2097/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2100/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
