ICCJ. Decizia nr. 1996/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1996/2014
Dosar nr. 1388/2/2009*
Şedinţa publică din 24 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 24 martie 1999, reclamantul B.C. a solicitat, în calitate de unic moştenitor al defunctului C.B.Z. şi proprietar al terenului situat în Bucureşti, str. P., sector 2 (fostă str. M.B. nr. 60), în suprafaţă de 6 ha, să fie obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, să lase în deplină posesie şi proprietate terenul evaluat la 500.000.000 RON.
În motivarea acţiunii s-a arătat că în anul 1935 reclamantul B.C. a devenit proprietarul exclusiv al terenului în litigiu, teren pe care a construit o fabrică de cărămidă care astăzi nu mai există, utilajele fiind transferate la alte unităţi de către autorităţile comuniste iar construcţia a fost demolată.
În anul 1949 prin Decizia nr. 777 din 14 martie 1949, Ministerul Industriilor a dispus rechiziţionarea fabricii, dar nu a fost afectat dreptul de proprietate ci, doar, s-a instituit o detenţie precară în favoarea beneficiarului.
Prin adresa nr. 56 din 24 aprilie 1994, Primăria Sectorului 2 Bucureşti a învederat ca nu deţine acte privind modalitatea în care suprafaţa de 6 ha, aferentă fabricii, ar fi trecut în proprietatea statului, iar prin adresa nr. 31348/9215/828 din 10 decembrie 1999, eliberată de Primăria Capitalei - Departamentul Patrimoniu imobiliar, se face cunoscut că suprafaţa de 6 ha se află în folosinţa şi posesia Administraţiei Domeniului Public Sector 2 şi R.G.A.B. S-a mai arătat că, începând cu anul 1991, a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991, dar cererea a fost respinsă pentru că s-a considerat că terenul face parte din categoria de folosinţă parcuri ce aparţine domeniului public, fiind scos din circuitul civil.
Reclamantul a invocat că terenul a fost preluat de stat fără titlu, astfel că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 poate fi revendicat şi că, în speţă, nu poate fi vorba nici de domeniul public şi nici de cel privat al statului, pentru că intimaţii nu au depus nici un act din care să rezulte constituirea în mod legal a domeniului public privitor la terenul revendicat.
De asemenea, s-a arătat că art. 1 pct. 6 din Legea nr. 213/1998 se referă la categoria de folosinţă parcuri naţionale şi că în cauză, rezultă că nu există parc, ci numai o groapă de gunoi. Se mai arată că adresa nr. 31348/9215/828 din 10 decembrie 1999 nu poate constitui titlu de proprietate al statului şi că chiar dacă terenul face parte din domeniul public, trecerea lui nu s-a constituit în temeiul legii.
Prin Sentinţa civilă nr. 29 din 15 ianuarie 2001, Tribunalul Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de reclamantul B.C.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20 din 24 iulie 1925, C.B.Z. a dobândit dreptul de proprietate asupra a 60.000 mp teren, situat în comuna C., judeţul Ilfov, făcând parte din vatra Mănăstirii P. Reclamantul a devenit unicul proprietar al terenului după decesul tatălui său, prin cumpărarea celor două cote de 1/3 de la surorile sale.
Referitor la situaţia juridică actuală a terenului s-a reţinut, din probele administrate că, în prezent, terenul este cuprins în categoria parcuri care fac parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998, ce nu permite retrocedarea unui astfel de imobil, astfel încât acţiunea reclamantului este neîntemeiată.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul B.C., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că instanţa a interpretat greşit probele şi a aplicat greşit legea incidentă cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 220 din 23 aprilie 2002 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că din probele administrate, respectiv adresa nr. 31348/9215/828 din 3 decembrie 1990 a Municipiului Bucureşti şi expertiza tehnică întocmită de expert B.N., rezultă că terenul este afectat de amenajarea locului P., o parte se află în zona împrejmuita a Mănăstirii P., iar pe terenul rămas liber nu se află nicio construcţie, fiind depozitat pe el gunoi.
Sentinţa de fond este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art 3 pct. 2 din Legea nr. 213/1998 şi anexa 1 pct. 3 şi 6, terenul fiind bun public, aşa cum reiese din evidenţele cadastrale întocmite în anul 1986, fiind înregistrat la categoria "parcuri" . Administraţia Domeniului Public Sector 2 se află în posesia acestuia, iar alte părţi ale terenului sunt acoperite de lacuri şi bălţi, fiind în posesia întreprinderii de Canal Apă Bucureşti.
Împotriva deciziei a formulat recurs reclamantul C.B.Z., criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 3943 din 11 noiembrie 2002 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. 220 din 23 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, corect au statuat că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenul în suprafaţă de 6 ha, pe care l-a posedat până în anul 1949, când prin Decizia nr. 777/1949 a Ministerului Industriei s-a dispus rechiziţionarea fabricii de cărămidă construită pe teren.
De asemenea, s-a reţinut că este lipsită de fundament legal concluzia instanţelor de fond şi de apel potrivit căreia, în urma rechiziţionării fabricii, imobilul a trecut în proprietatea statului.
S-a arătat că statul a intrat în posesia imobilului în baza unui act administrativ de rechiziţie care a conferit statului numai o detenţie precară şi temporară, până la expirarea termenului pentru care se dispusese rechiziţia dată de la care imobilul trebuia restituit. Nerestituindu-se imobilul rechiziţionat, statul a devenit un posesor de rea-credinţă pentru că a cunoscut că nu are nici un titlu pentru a-l deţine.
De asemenea, s-a reţinut că este fondată critica din recurs privind motivarea eronată a instanţelor în sensul că imobilul revendicat ar aparţine domeniului public al statului. în consecinţă, reclamantul şi-a păstrat dreptul de proprietate asupra terenului, pe care nu l-a pierdut niciodată.
Deşi prin expertiză şi suplimentul la expertiză s-a stabilit configuraţia şi amplasarea terenului în zonă, fiind identificate şi vecinătăţile, potrivit actului de proprietate nu s-a stabilit pe deplin utilizarea în prezent a suprafeţei de teren rămasă după amenajarea lacului P. Pentru a se înlătura orice dubii cu privire la destinaţia şi folosinţa reală dată terenului după dezafectarea fabricii de cărămidă, se impune administrarea şi a altor probe, inclusiv o cercetare locală, pentru a verifica, în mod nemijlocit, consemnările din raportul de expertiză.
Prin Decizia civilă nr. 504 din 19 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că s-a efectuat o cercetare locală la 12 mai 2003, la locul indicat de apelantul reclamant, iar în urma administrării acestei probe, s-a constatat că: terenul este împrejmuit cu gard din metal; pe teren se află plantaţi copaci ornamentali; există alei asfaltate şi bănci din lemn amplasate pe marginea aleilor. La data efectuării cercetării locale s-a constatat că nu exista distincţie între Parcul P. şi terenul solicitat de reclamant şi de asemenea, s-a constatat că terenul era curăţat de gunoaie. Instanţa a mai reţinut că raportul de expertiză efectuat în anul 1999 nu corespunde situaţiei reale constatate cu ocazia efectuării cercetării locale.
La termenul din 17 septembrie 2003 s-a dispus introducerea în cauză a numiţilor B.T., H.A.M. şi C.R.E., în calitate de succesoare ale reclamantului, decedat la 24 iulie 2003.
Instanţa de apel a reţinut că la momentul rechiziţionării terenul revendicat avea categoria de folosinţă "agricol", iar după anul 1948 a avut regimuri juridice diferite, cum ar fi cele reglementate de Legea nr. 58 şi 59/1974. Aşa fiind, nu se putea dispune restituirea în natură, deoarece terenul făcea parte integrată din Parcul P. şi avea regimul juridic de domeniul public, reglementat de Legea nr. 213/1998.
Împotriva deciziei au formulat recurs reclamantele B.T., H.A.M. şi C.R.E., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 2725 din 18 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare, cu motivarea că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi nu a respectat îndrumările date de instanţa de recurs, în ciclul procesual anterior, îndrumări referitoare la administrarea probelor în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 339 din 15 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Administraţia Domeniului Public Sector 2 să lase reclamanţilor în deplină proprietate suprafaţa de 37.097,93 mp, teren situat în Bucureşti, str. P., sector 2, identificat ca amplasament, laturi şi vecinătăţi prin raportul de expertiză efectuat de experţii A.M., A.N. şi A.I.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că pentru terenul de 37.097,93 mp nu s-a făcut dovada destinaţiei de parc a acestuia, pentru a fi aplicabil regimul juridic de domeniul public; că terenul este acoperit cu iarbă, copacii şi arbuştii nefiind plantaţi pe un anumit aliniament, ci în mod sporadic, pe teren nu sunt alei amenajate sau bănci.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Administraţia Domeniului Public Sector 2.
Prin Decizia civilă nr. 6684 din 5 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în urma probelor administrate, că autorul reclamantelor a cumpărat numai terenul, nu şi fabrica de cărămidă în privinţa căreia i s-a transmis doar dreptul de folosinţă.
S-a dispus ca pe baza a două schiţe de plan, una întocmită cu ocazia vânzării terenului de 14 ha şi a celor două fabrici către numita M.S. şi a doua, întocmită cu ocazia vânzării terenului de 6 ha către autorul autorului reclamanţilor, ambele terenuri iniţial reprezentând un singur corp, să se stabilească amplasamentul terenului revendicat.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 515 A din 14 septembrie 2010 a respins apelul ca nefondat, a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca lipsită de interes; a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de S.D.G.; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de F.E.C., în favoarea intimatei pârâte Administraţia Domeniului Public - Sector 2.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că terenul de 41610 mp face parte din suprafaţa mai mare de 60.000 mp şi a fost proprietatea autorului reclamantelor. Terenul de 41.610 mp este afectat pe o suprafaţă de 3500 mp, de alei pietonale; 750 mp loc de joacă pentru copii; 970 mp reţele electrice şi 405 mp conductă de apă subterană, restul terenului având destinaţia de parc.
Acest teren a făcut obiectul exproprierii prin Decretul-lege nr. 2670 din 28 octombrie 1943 şi figurează înscris în anexa cu suprafaţa totală de 60.838 mp. Din prevederile art. 1 din Decretul-lege nr. 2670/1943 rezultă că terenul a fost declarat de utilitate publică, fiind destinat înfiinţării Parcului Naţional M.I.A..
S-a mai reţinut că, deşi reclamanţii au susţinut că exproprierea nu s-a finalizat şi despăgubirile nu s-au achitat nu au produs dovezi în acest sens. Faptul că, ulterior exproprierii, autorul reclamanţilor ar fi achitat impozitul pe proprietatea sa, conform chitanţelor ataşate la dosar, nu certifică neincluderea terenului în domeniul public al statului. Din actele dosarului rezultă că în perimetrul acestuia existau case de locuit şi alte construcţii, iar autorul reclamanţi lor a donat în baza Deciziilor nr. 4041 din 13 decembrie 1963 şi 70 din 7 februarie 1964, suprafaţa de 500 mp, teren viran situat în str. M.B. nr. 56.
Aşa fiind, Deciziile civile nr. 3943 din 11 noiembrie 2002 şi nr. 39012/2005 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că reclamanţii şi-au păstrat dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu, nu instituie în favoarea reclamanţilor un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că reclamanţii îşi pierduseră dreptul de proprietate asupra terenului, anterior în baza Decretului-lege nr. 2670 din 28 octombrie 1943, în urma exproprierii pentru utilitate publică.
Prin efectul legii, dar şi prin destinaţie parcurile publice fac parte din domeniul public, conform art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998. La pct. III-2 din anexa la Legea nr. 213/1998 sunt indicate şi parcurile publice, iar parcul P. face parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti.
Referitor la calitatea procesual pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că este necesară citarea în cauză, pentru opozabilitate, în raport de pretenţia reclamantelor de a se constata că au rămas proprietare ale terenului.
Drept consecinţă a menţinerii soluţiei instanţei de fond, instanţa a respins cererea de intervenţie în interesul reclamantelor, formulată de intervenientul S.D.G., ca neîntemeiată. A admis, însă, cererea de intervenţie formulată de F.E.C. în favoarea Administraţiei Domeniului Public Sector 2 şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti,
Împotriva Deciziei civile nr. 515 A din 14 septembrie 2010 au formulat recurs reclamantele B.T., C.R.E. şi H.A.M., criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 2755 din 25 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. 515 A din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că au fost pronunţate mai multe decizii de casare; nr. 3943 din 11 noiembrie 2003; 275 din 18 noiembrie 2005 şi 6684 din 5 noiembrie 2008 de către instanţa supremă, însă aspectele şi statuările obligatorii, reţinute în aceste decizii de casare, nu se regăsesc în examinarea efectivă a instanţei de apei, în rejudecare.
Din această perspectivă erau incidente dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. cu atât mai mult cu cât prin deciziile de casare sunt evidenţiate aspecte ce ţin de fondul cauzei, de situaţia reală faptică, dar şi de regimul juridic al imobilului, în raport de succesiunea în timp a actelor juridice efectuate cu privire la terenul din litigiu.
S-a mai arătat că problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare şi cum în cauză situaţia reală a terenului solicitat nu a fost clarificată, în condiţiile în care se susţine existenţa unei porţiuni libere şi susceptibile de o eventuală restituire se impunea administrarea unei expertize care să clarifice şi acest aspect raportat la constatările făcute cu ocazia cercetării locale prin procesele-verbale încheiate la 12 mai 2003 şi respectiv 19 octombrie 2006.
În faza rejudecării s-au depus hotărârile Consiliului Local Sector 2 nr. 30 din 18 martie 2010 şi 75 din 13 august 2012 de aprobare, cofinanţare şi susţinere proiect "Parc de agrement - T. - P., iar la termenul din 7 septembrie 2012 s-a încuviinţat efectuarea unei expertize cu obiectivele stabilite prin încheierea din 12 septembrie 2012 copia legilor 351/1945, şi Legea nr. 708/1943 cu schiţa anexă a perimetrului general pe care se va amenaja Parcul Sportiv Naţional M.I.A.
La 18 octombrie 2013, Municipiul Bucureşti a invocat inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 susţinând faptul că reclamantele prin autorul lor au urmat calea specială a Legii nr. 18/1991.
În susţinerea excepţiei s-a depus la dosar procesul verbal din 17 octombrie 1996 a Subcomisiei nr. 2 pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. A mai fost depusă, de asemenea şi adresa nr. 8454 din 01 martie 1995, prin care s-a comunicat lui B.C., Hotărârea nr. 343 din 24 noiembrie 1994 de respingere a contestaţiei acestuia de restituire a terenului, formulată în temeiul Legii nr. 18/1991.
Prin Decizia civilă nr. 315A din 8 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantele-reclamante B.T., C.R.E. şi H.A.M., împotriva Sentinţei civile nr. 29 din 15 ianuarie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Administraţia Domeniului Public Sector 2, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi intimaţii-intervenienţi F.E.C., Primăria Sectorului 2 Bucureşti şi S.D.G.
S-a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul S.D.G. în favoarea apelanţilor, ca nefondată.
A fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta F.E.C. în favoarea intimaţilor ADP Sector 2 şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
În opinie majoritară apelul a fost respins, ca nefondat, pentru următoarele argumente:
În ce priveşte motivele de apel formulate de autorul reclamantelor, din reexaminarea probatoriului, care a fost completat pe parcursul derulării procesului, rezultă că autorul reclamantelor a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 6 ha situat în fosta comună C., judeţul Ilfov prin succesiune o cotă de 1/3 de la tatăl său C.B.Z., prin cumpărarea unei cote de 1/3 de la sora sa E.B. şi prin adjudecarea nr. 13285 din 4 iulie 1935 a cotei de 1/3 a celeilalte surori.
Prin art. 1 din Decretul-lege nr. 708, publicat în M. Of. nr. 253/28.10.1943, au fost declarate de utilitate publică lucrările de interes naţional privitoare la crearea Parcului Naţional Sportiv M.I.A., cuprinzând zona plantaţiilor, zona parcului sportiv cu stadionul, terenurile, toate anexele pentru sport şi satul olimpic precum şi zona Mănăstirii P.
Potrivit art. 2 din acelaşi act normativ: "Terenul pe care se execută aceste lucrări are perimetrul arătat în alăturatul plan, care face parte integrantă din lege", terenul de 6 ha a fost declarat de utilitate publică de interes naţional şi, în consecinţă a trecut în domeniul public al statului. Că este aşa, rezultă din tabelul aflat la filele 53 - 54 unde se menţionează preluarea terenului de 60.838 mp ce a aparţinut autorului reclamantelor B.C.
Din conţinutul art. 6 din Decretul-lege nr. 708/1943 rezultă că terenurile expropriate au trecut în domeniul public al Primăriei Municipiului Bucureşti.
Textul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reglementează posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv prin vicierea consimţământului, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. în prezenta cauză, a rezultat că terenul a fost declarat de utilitate publică prin Decretul-lege nr. 708/1943. În ce priveşte ultima teză a textului, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie se constată că Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu este o lege specială pentru bunul pretins de către reclamante, preluarea făcându-se anterior datei de 6 martie 1945.
Autorul reclamantelor şi reclamantele nu fac parte din categoriile de persoane care să intre sub incidenţa Legii nr. 18/1991, astfel încât terenul revendicat nu li se putea restitui în temeiul acestei legi speciale de reparaţie. în consecinţă, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru exercitarea acţiunii în revendicare au fost greşit invocate.
În cea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe considerentul că reclamantele şi autorul lor au avut la dispoziţie calea legii speciale şi că ar fi incidente dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, acesta este nefondat pentru că, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 18/1991 nu au reprezentat pentru reclamanţi o lege specială ce putea fi urmată.
Instanţa de apel a respectat dispoziţiile deciziilor de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că au fost administrate toate probele indicate. Din probele efectuate rezultă că autorul C.B.Z. a primit la 2 septembrie 1925 autorizarea de a înfiinţa funcţionarea a fabricii de cărămidă, în comuna C. sat P., pe terenul de 6 ha, care era folosit cu destinaţie agricolă. Prin Decizia nr. 777 din 14 martie 1949 Fabrica de cărămidă se "blochează şi recondiţionează" la dispoziţia Ministerului Industriei - Direcţia Industrială a Ceramicii şi Materialelor de Construcţii şi pusă la dispoziţia acestei direcţii.
Părţile nu au produs alte probe contrare privind o altă destinaţie dată terenului, faţă de cea stabilită prin Decretul-lege nr. 708/1943 aceea de parc, destinaţie care se păstrează până în prezent.
Această situaţie de fapt rezultă din procesul-verbal de cercetare la faţa locului din 12 mai 2003 din care reiese că terenul a mai fost îngrădit în anul 1979, iar în 2003 s-a pus un alt gard metalic. Din procesul-verbal de cercetare la faţa locului din 19 octombrie 2006 s-a reţinut că terenul este împrejmuit cu gard ce a fost construit în anul 2003. S-a constatat că terenul era acoperit cu iarbă, pe teren se aflau copaci şi arbuşti, terenul prezenta alei amenajate şi bănci.
Din expertiza şi răspunsul la obiecţiuni întocmite de expert S.T.A. rezultă că pe terenul de 41324 mp se află o platformă asfaltată pentru roleri şi biciclişti pe o suprafaţă de 546 mp, precum şi 5 echipamente rampe metalice, se află alei pietonale pe o suprafaţă de 3420 mp, la coborârea spre lac se afla o scară din beton cu lungimea de 15 m şi lăţimea de 4, terenul este împrejmuit pe latura la vest pe o lungime de 181,5 m, lângă gardul metalic pe o lungime de 181,5 m se afla plantaţi pomi, cu înălţimea de 10 m, pe lângă alei sunt plantaţi mesteceni - la marginea lacului terenul este sprijinit de un zid betonat.
Prin Decizia civilă nr. 2725 R din 18 noiembrie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că probele administrate de instanţe de apel sunt contradictorii şi că cercetarea locală nu şi-a atins scopul. De asemenea, s-a reţinut că nu s-a stabilit care este utilizarea în prezent a suprafeţei de teren.
Din expertiza întocmită în rejudecării apelului rezultă că întregul teren este folosit ca parc, iar din schiţele anexate rezultă că întregul teren pretins de reclamanţi este folosit cu destinaţia de parc.
Prin Decizia civilă nr. 6684 din 5 noiembrie 2008 s-a cerut instanţei de apel să stabilească amplasamentul celor două terenuri ale reclamantelor şi al familiei S., precum şi destinaţia actuală a terenului pretins de reclamanţi, cele două terenuri fiind alăturate.
În ce priveşte destinaţia actuală rezultă că terenul revendicat este folosit ca parc public - rezultând, atât din expertiză, cât şi din planşele foto depuse la dosar.
Prin Decizia civilă nr. 2795 din 25 aprilie 2012 s-a susţinut că situaţia reală a terenului solicitat nu a fost clarificat, în condiţiile în care se susţine existenţa unei porţiuni libere de o eventuală restituire.
În ce priveşte pretinsul teren liber de 37324 mp sau 41.610 mp se observă din schiţa 10 existenţa mai multor suprafeţe de teren aflate între alei, aceste suprafeţe fiind folosite în cadrul parcului P., deoarece pe acestea există spaţiu verde, arbori şi alei pietonale.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantele C.R.E., H.A.M. şi B.T., criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Într-o primă critică, recurentele au arătat că prin Decizia nr. 3943 din 11 februarie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat în mod irevocabil asupra dreptului de proprietate al reclamantelor, astfel încât, din punct de vedere procedural, nu se putea înlătura, pentru prima dată în apel, ceea ce a reţinut instanţa de recurs. De asemenea, instanţa de apel nu se putea abate de la îndrumarea dată de instanţa superioară privind stabilirea situaţiei de fapt, nemaiavând căderea să statueze asupra unor probleme de drept deja dezlegate.
A doua critică vizează fondul cauzei, în sensul că în mod eronat a reţinut instanţa de apei că terenul în litigiu a fost expropriat, deoarece Decretul-lege nr. 2870/1943 nu a avut ca efect trecerea terenului revendicat din proprietatea autorului reclamantelor, în proprietatea statului, întrucât actul normativ respectiv a declarat numai utilitatea publică, fără însă ca prin efectele sale juridice să ducă la expropriere, adică la trecerea în proprietatea statului. În fundamentarea acestei susţineri s-a mai arătat că nu au fost efectuate toate formalităţile procedurale prevăzute de legea de expropriere, în vigoare la acea dată, astfel încât imobilul în litigiu a rămas în patrimoniul autorilor recurenţilor, îndreptăţindu-i pe aceştia să formuleze acţiune în revendicare.
A treia critică se referă la destinaţia de parc public a terenului revendicat, pe care Curtea de Apel Bucureşti a reţinut-o în motivare, deşi preluarea abuzivă a imobilului nu este aptă să creeze un titlu de proprietate în favoarea autorităţilor. Astfel, instanţa a ignorat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Vergu contra României, unde s-a apreciat că destinaţia bunului sau declaraţia legii nu reprezintă un titlu valabil pentru stat, iar destinaţia publică nu creează domeniul public -numai titlul de proprietate are această aptitudine. S-a argumentat că pe parcursul judecării cauzei, instanţa de recurs a dat îndrumări în sensul efectuării de cercetări locale pentru lămurirea deplină a situaţiei de fapt şi s-a constatat, iniţial, prin procesul-verbal din 12 mai 2003, că imobilul avea aspectul unui teren părăsit. Ulterior, pe parcursul judecării cauzei, terenul a fost amenajat ca parc public, fără însă ca această situaţie de fapt să poată schimba regimul juridic al acestuia.
Pe fondul cauzei, s-a mai invocat de reclamanţi că acţiunea a fost formulată la data de 24 martie 1999, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că acţiunea în revendicare este întemeiată pe dreptul comun, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, fiind incidente în speţă, de vreme ce imobilul a fost preluat fără titlu valabil. Pe de altă parte, s-a arătat că dreptul de proprietate asupra terenului este dovedit şi, mai mult, întrucât prin Decizia nr. 3943/11.02,2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a confirmat dreptului de proprietate al reclamantelor, trebuie respectată practica instanţei de la Strasbourg, aşa cum s-a conturat în cauza Străin contra României.
În fine, s-a mai arătat că pentru terenul proprietatea familiei S., aflat într-o situaţie juridică similară, organele administrative locale, respectiv Municipiul Bucureşti a emis o dispoziţie de restituire, astfel încât ar fi discriminatoriu, ca pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie să se procedeze diferit.
Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, s-a susţinut de pârât că instanţa a respins apelul reclamantelor, reţinând netemeinicia acţiunii în revendicare şi înlăturând argumentele Municipiului Bucureşti referitoare ia inadmisibilitatea cererii, faţă de incidenţa legilor speciale de reparaţie, interpretând greşit mai multe dispoziţii legale: art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005 şi art. 480 - 481 C. civ. din 1864. Astfel, inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, în forma în care a fost invocată în apel, nu reprezenta o veritabilă excepţie procesuală, pentru ca soluţia cu privire la aceasta să fie cuprinsă în dispozitivul hotărârii, ci un fine de neprimire legat de neîndeplinirea unei condiţii de admisibilitate a acţiunii, ca urmare a incidenţei cazului de exceptare de la restituire prevăzut de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, raportat la categoria de folosinţă a terenului, respectiv aceea de parc.
Instanţa de apel a unit problema inadmisibilităţii cu fondul apelului şi s-a pronunţat cu privire la aceasta în considerentele deciziei, apreciind că nu sunt incidente dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, ţinând cont de ansamblul probelor administrate în cauză ce atestă cu puterea evidenţei faptul că terenul face parte din domeniul public, fiind afectat de Parcul P., aspect demonstrat cu înscrisuri oficiale emise de Direcţia de Evidenţă a Proprietăţii, situaţia cadastrală a imobilului, dar şi de expertiza efectuată cu prilejul rejudecării apelului, expertiză administrată conform dispoziţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
C.R.E., H.A.M. şi B.T. au formulat întâmpinare la recursul declarat de Municipiul Bucureşti conform art. 115 C. proc. civ., recursul formulat de Municipiul Bucureşti, solicitând în principal, pe cale de excepţie, respingerea ca fiind inadmisibil şi, în subsidiar, nul, iar într-un al doilea subsidiar, ca nefondat.
Administraţia Domeniului Public al sectorului 2 Bucureşti a formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamante, solicitând respingerea acestuia, cu motivarea că instanţa de apel a aplicat corect Legea nr. 213/1998 şi a respectat jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în ceea ce priveşte apărarea dreptului de proprietate.
Recursul declarat de recurentele-reclamante C.R.E., H.A.M. şi B.T. este întemeiat.
Examinând susţinerile părţilor, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct, 9 şi urmează să fie analizate din această perspectivă.
Astfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă că autorul reclamanţilor, C.B.Z. a formulat acţiune în revendicare, la data de 24 martie 1999, arătând că imobilul teren în suprafaţă de 41.324 mp, face parte dintr-un teren mai mare de 60.000 mp care a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 20.585 din 24 iulie 1925 de Tribunalul Ilfov şi transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni sub nr. 8753/1925.
Pe acest teren reclamantul a construit o fabrică de cărămidă, care a fost rechiziţionată la data de 14 martie 1949 prin Decizia nr. 777 a Ministerului Industriei, fiind demolată la o dată ulterioară, astfel încât această construcţie, nu mai există, în prezent.
La momentul formulării acţiunii în instanţă, terenul în suprafaţă de 41.324 mp era folosit pentru depozitarea gunoaielor, restul suprafeţei de până la 60.000 mp, aflându-se sub luciul de apă al lacului P.
C.B.Z. a decedat în cursul litigiului la data de 24 iulie 2003, litigiul fiind continuat de moştenitoarele acestuia: B.T., H.A.M. şi C.R.E.
Pe parcursul judecării litigiului au fost introduşi în cauză pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Administraţia Domeniului Public al sectorului 2 Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria sectorului 2 Bucureşti şi intimaţii-intervenienţi F.E.C. şi S.D.G.
Tribunalul Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 29 din 15 ianuarie 2001 a respins acţiunea, ca nefondată, cu motivarea că terenul revendicat face parte din domeniul public al statului, deoarece constituie parc public, iar dispoziţiile art. 1 pct. 6 din lista anexă la Legea nr. 213/1998 nu permit retrocedarea acestuia. Această hotărâre a fost menţinută prin Decizia nr. 220 din 23 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, care a reţinut aceleaşi considerente ca şi instanţa de fond.
În recurs, Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 3943 din 11 noiembrie 2002, a casat decizia Curţii de Apel Bucureşti, trimiţând cauza spre rejudecare, apreciind că modul în care a fost utilizat terenul revendicat nu a fost deplin stabilit, astfel încât este necesară completarea probatoriului sub acest aspect.
În considerente, instanţa supremă a reţinut că intrarea statului în posesia imobilului a avut loc pe baza unui act administrativ de rechiziţie care, însă, a conferit statului ca titlu numai o detenţie precară şi aceasta numai temporar, până la expirarea termenului pentru care fusese dispusă rechiziţia, dată la care imobilul trebuia restituit proprietarului său. În aceste condiţii, statul a stăpânit un bun asupra căruia cunoştea că nu are niciun titlu pentru a-l deţine.
Dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale, Înalta Curte casând hotărârea instanţei de apel, în esenţă pentru lămurirea situaţiei de fapt şi a individualizării terenului prin loturi şi vecinătăţi, în raport de titlul de proprietate al reclamantelor.
Prin Decizia nr. 315 din 08 noiembrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, cu motivarea că terenul a fost expropriat şi că, trecând în proprietatea statului nu mai poate fi restituit.
Este întemeiată critica recurentelor reclamante împotriva acestei ultime decizii în ceea ce priveşte aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, referitoare, atât la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, cât şi ale legii de expropriere în vigoare la data emiterii Decretului-lege nr. 2870 din 27 octombrie 1943.
Astfel, în raport de data formulării acţiunii, 24 martie 1999 este evident că terenul revendicat nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece aceasta nu se poate aplica retroactiv, iar în ceea ce priveşte aplicarea Legii nr. 18/1991, autorul reclamanţilor a obţinut o dispoziţie de respingere a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, cu motivarea că imobilul nu face obiectul legii de reparaţie menţionate.
În acest context, devin aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi 3 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora:."Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului."
Aşadar, regimul juridic al cererii formulate este acela al unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, în baza prevederilor art. 480 - 481 C. civ. din 1864, în cadrul căreia reclamantele trebuie să dovedească faptul că sunt proprietarele terenului revendicat şi că pârâţii îl deţin abuziv.
Or, din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că autorul reclamanţilor, C.B.Z. a formulat acţiune în revendicare, la data de 24 martie 1999, arătând că imobilul teren în suprafaţă de 41.324 mp, face parte dintr-un teren mai mare e 60.000 mp care a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 20.585 din 24 iulie 1925 de Tribunalul Ilfov şi transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni sub nr. 8753/1925.
La momentul formulării acţiunii în instanţă, terenul în suprafaţă de 41.324 mp era folosit, pentru depozitarea gunoaielor, restul suprafeţei de până la 60.000 mp, aflându-se sub luciul de apă al lacului P.
Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că terenul a fost expropriat şi că trecut în proprietatea statului, astfel încât acesta nu mai poate fi restituit.
Astfel, deşi prin Decretul-lege nr. 2870 din 27 octombrie 1943 a fost declarată utilitatea publică a exproprierii, nu au fost îndeplinite condiţiile procedurale prevăzute de Legea din 20 octombrie 1864 de expropriaţiune pentru utilitate publică, adoptată de Parlamentul României şi modificată prin Legea nr. 390/1937.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din acest act normativ utilitatea publică pentru lucrările de interes general se declară de Puterea Legiuitoare, iar potrivit art. 13, din acelaşi act normativ: "Expropriaţiune a pentru cauză de utilitate publică se face numai prin hotărâre judecătorească. Sub nici un cuvânt şi sub nici un titlu, tribunalele ordinare nu vor putea fi înlocuite prin administraţie sau tribunale administrative, afară de cazurile prevăzute de legi."
Potrivit Decretului-lege nr. 2870 din 27 octombrie 1943, exproprierea urma să se facă potrivit art. 69 din Legea pentru expropriaţiune publică ce prevede măsuri excepţionale, articol modificat prin Legea nr. 390/1937- Actul normativ menţionat reglementează în mod expres, în conformitate cu dispoziţiile art. 20, că numai hotărârea judecătorească pronunţată în cauza de expropriere va transfera dreptul de proprietate din patrimoniul persoanei fizice sau juridice, în cel al statului.
Chiar şi în ceea ce priveşte procedura instituită prin art. 69 şi următoarele din Legea privind expropriaţiunea publică, aceasta rămâne judiciară, deci numai instanţa va dispune exproprierea şi trecerea în proprietatea statului, printr-o procedură urgentă, în care se acorda un termen de cinci zile. Astfel, potrivit art. 75 din lege: "Pricina se va judeca cu precădere, înaintea oricărei alte afaceri de orice natură (...) Dacă părţile nu s-au înţeles prin bună-învoială, Curtea cercetând actele dosarului şi cele produse de părţi va hotărî exproprierea imobilului."
Or, în speţă, decretul de declarare a utilităţii publice nu este suficient pentru a demonstra trecerea bunului imobil în proprietatea statului, prin expropriere, fără a exista o hotărâre judecătorească care să consacre această situaţie, conform legii care reglementează exproprierea.
Această situaţie este confirmată şi de probele aflate la dosar, respectiv faptul că autorul reclamantelor C.B.Z. a figurat înscris la administraţia fiscală şi a plătit impozitele până în 1957, conform certificatelor emise de Sfatul Popular al Raionului 1 Mai.
Mai mult, din certificatul emis de Grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat, rezultă că în anul 1946, în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni apărea ca proprietar autorul reclamantelor, ceea ce înseamnă că procedura de expropriere nu s-a finalizat. Dacă exproprierea ar fi avut loc, atunci potrivit dispoziţiilor art. 76 din Legea pentru expropriaţiune publică, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 390/1937, instanţa, din oficiu ar fi trimis hotărârea la Grefa Curţii pentru a fi înscrisă în registrul special.
Aşadar, statul român a preluat şi a deţinut imobilul fără titlu de proprietate, aspect confirmat şi prin Decizia de rechiziţie nr. 777 din 14 martie 1949, emisă de Ministerul Industriilor, întrucât este evident că, dacă s-ar fi considerat proprietar, nu s-ar mai fi impus măsura rechiziţiei, care, prin ipoteză, se dispune numai în situaţia când Imobilul este bunul altuia.
Această situaţie a fost reţinută şi de Curtea Supremă prin Decizia nr. 3943 din 11 noiembrie 2002, arătându-se că intrarea statului în posesia imobilului a avut loc pe baza unui act administrativ de rechiziţie care, însă, a conferit statului ca titlu numai o detenţie precară şi aceasta numai temporar, până la expirarea termenului pentru care fusese dispusă rechiziţia, dată la care imobilul trebuia restituit proprietarului său. În aceste condiţii, statul a stăpânit un bun asupra căruia cunoştea că nu are niciun titlu pentru a-l deţine.
Aşadar, concluzia că imobilul a rămas în patrimoniul proprietarului iniţial se impune cu putere de lucru judecat, în raport de hotărârea menţionată, ceea ce conferă reclamanţilor calitate procesuală activă în acţiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun.
Faptul că, ulterior, printr-o serie de măsuri administrative şi prin modificări factuale s-a schimbat destinaţia terenului, nu poate modifica regimul juridic ale acestuia şi nu poate crea un titlu valabil de proprietate pentru stat, aspect confirmat şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Vergu contra României. în paragraful 51 din hotărârea arătată se menţionează: "(...) această ocupare nu a avut ca temei juridic niciunul din modurile de transfer ale bunurilor în domeniul public prevăzute de Legea nr. 213/1998 şi anume donaţia, vânzarea sau exproprierea."
Datorită autorităţii interpretative a hotărârilor pronunţate de Curtea de la Strasbourg, obligatorie pentru statele semnatare ale Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, instanţele trebuie să aibă în vedere că nu este suficientă o declaraţie a legii pentru ca bunul să fie transferat din proprietatea privată în domeniul public, fiind necesar un titlu valabil de preluare a imobilului, deoarece simpla declaraţie a legii sau destinaţia publică nu creează domeniul public, numai titlul de proprietate având această aptitudine.
Cu alte cuvinte, nu este suficient să se invoce dispoziţiile Decretului-lege nr. 2870 din 27 octombrie 1943 sau ale art. 1 pct. 6 din lista anexă la Legea nr. 213/1998 şi să se statueze că terenul în litigiu este parc public, dacă nu există un titlu legal de preluare a imobilului.
Principiile care consacră statul de drept şi ocrotesc siguranţa circuitului juridic civil impun ca orice subiect de drept, mai ales administraţia publică, să procedeze la transferul drepturilor dintr-un patrimoniu în altul, numai pe baza unor proceduri legale, demonstrabile prin succesiunea actelor juridice încheiate, care să menţină un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi cerinţele obligatorii ale respectării drepturilor individuale.
De altfel, din actele şi lucrările dosarului, rezultă că intimatul-pârât Municipiul Bucureşti s-a apărat în sensul că terenul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu şi înscris în evidenţele administrative, încă din anul 1986, cu destinaţie de parc. În acest context, nu este relevant dacă terenul a fost amenajat ca parc public, şi nici când s-a. produs acest lucru, deoarece destinaţia nu este importantă, ci dacă există titlu valabil de proprietate pentru stat, aşa cum s-a menţionat anterior.
Aşa cum s-a statuat în ciclurile procesuale anterioare, din procesele-verbale de cercetare la faţa locului încheiate de instanţe, respectiv din cel de la data de 12 mai 2003 a rezultat că pe terenul revendicat există gunoaie arse, iar gardul ridicat ca împrejmuire avea o vechime de o lună, la acea dată şi cel din 19 octombrie 2006, din cuprinsul căruia a rezultat că terenul era împrejmuit cu gard, acoperit cu iarbă şi nu prezenta alei amenajate sau bănci, iar pe o suprafaţă de 5.000 - 6.000 mp erau depozitate gunoaie.
Prin expertizele administrate în cauză de instanţele de fond s-a urmărit identificarea terenului care poate fi restituit în natură, urmând a fi individualizat prin suprafaţă şi vecinătăţi pentru a se finaliza acţiunea în revendicare, conform îndrumărilor date de instanţa de recurs prin Decizia nr. 2755 din 25 aprilie 2012. În faza apelului a fost efectuată expertiza de specialitate de către expert S.T.A. care a identificat terenul în suprafaţă de 41.324 mp, acesta fiind cei mai bine individualizat în anexa nr. 7, restul suprafeţei până la 6 ha, aflându-se sub luciul de apă al lacului P. De altfel, ca urmare a identificării terenului prin raportul de expertiză, reclamantele au înţeles să-şi precizeze acţiunea, în faţa instanţei de fond, în sensul că au revendicat doar suprafaţa de 41610 mp, neaflată sub luciu de apă.
Aşadar, reclamantele au demonstrat că dreptul de proprietate asupra imobilului suprafaţa de 41.324 mp, situat în Bucureşti, str. P. (fostă M.B. nr. 60), sector 2, a rămas în patrimoniul acestora, de vreme ce procedura de expropriere nu a fost finalizată, iar pârâtul posesor al imobilului, Municipiul Bucureşti nu a putut demonstra că terenul a trecut din proprietatea privată în domeniul public, în vreuna din modalităţile prevăzute de lege şi în consecinţă, acţiunea în revendicare este întemeiată, urmând a fi admisă.
Pentru aceleaşi considerente va fi admisă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul S.D.G., în favoarea reclamantelor.
Având în vedere că acţiunea reclamantelor urmează să fie admisă pe fond, cererile de intervenţie formulate de F.E.C. şi de Primarul sectorului 2 Bucureşti, în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, urmează să fie respinse.
Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti priit Primarul General este inadmisibil.
Examinând susţinerile recurentului-pârât, Înalta Curte constată că acesta invocă aspecte de nelegalitate privind motivarea hotărârii atacate, în sensul nefundamentării soluţiei de respingere pe inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.
Criticile sunt nefondate, întrucât inadmisibilitatea invocata este o apărare de fond şi nu o excepţie procesuală care să împiedice exercitarea dreptului la acţiune, în mod formal. De altfel, de vreme ce acţiunea în revendicare a fost respinsă în primă instanţă, soluţia fiind menţinută în apel, aceasta profită pârâtului, care nu are motive procedurale sau de fond să critice hotărârile pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi de Curtea de Apel.
Este neîndoielnic că interesul pârâtului constă în consfinţirea unei motivări care să constate că reclamantele ar fi trebuit să apeleze la legile speciale de reparaţie emise de statul român, şi în consecinţă soluţia ar fi fost de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă. Acest aspect nu poate fi reţinut, însă, deoarece reclamanţii au obţinut răspunsuri de la autorităţile administrative că solicitările lor nu intră sub incidenţa actelor normative menţionate. În ceea ce priveşte temeiul respingerii cererii formulate de autorul reclamantelor pentru reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, acest lucru nu a fost contestat de niciuna din părţi pe parcursul judecării cauzei.
Mai mult, în situaţia în care părţilor li se resping cererile în baza legilor speciale, pentru că nu le sunt aplicabile, singura opţiune a reclamanţilor este acţiunea formulată în temeiul dreptului comun, cu invocarea art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
În acest context, instanţa trebuie să analizeze cauza pe fond, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea standardelor unui proces echitabil şi a accesului la justiţie, conform jurisprudenţei Curţii Europene de la Strasbourg - cauzele Brumărescu şi Vasilescu contra României. Astfel, Curtea relevă în cauza Brumărescu faptul că: "Hotărârea (...) a fost motivată pe incompetenţa absolută a jurisdicţiilor de a tranşa litigii civile ca acţiunea în revendicare, în cazul în speţă. O astfel de excludere este, prin ea însăşi, contrară dreptului de acces la o instanţă, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie."
Se mai poate invoca şi Cauza Miu contra României, unde Curtea Europeană a statuat că respingerea acţiunii în revendicare, ca inadmisibilă, anterior parcurgerii procedurii reglementate de o lege specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 112/1995, încălca dreptul reclamantei de acces la o instanţă, deoarece s-a constatat irevocabil că imobilul solicitat nu intra în domeniul de aplicare al legii menţionate. Reclamanta rămânea, astfel, fără nicio posibilitate legală de a-şi vedea protejat dreptul de proprietate, deoarece instanţele nu analizaseră cererea reclamantei pe fondul acesteia.
Înalta Curte constată că ceea ce critică pârâtul sunt considerente ie hotărârii judecătoreşti, instanţele respingând acţiunea în revendicare ca neîntemeiată, cu motivarea, în esenţă, că reclamantele nu mai au în patrimoniul lor bunul revendicat. Or, în sistemul Codului de procedură civilă de la 1865, cu modificările şi completările ulterioare, nu este admisibilă exercitarea unei căi de atac împotriva considerentelor, părţile având numai opţiunea de a contesta soluţia pronunţată, aşa cum aceasta reiese din dispozitiv. Jurisprudenţa internă a instanţelor române este constantă în a statua că în sistemul vechiului codului de procedură civilă nu se poate declara recurs împotriva considerentelor unei hotărâri judecătoreşti, atunci când soluţia este favorabilă părţii interesate (e.g. C. A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Decizia nr. 1460/2004; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 2857/2007).
În consecinţă, recursul declarat de recurentul-pârât este inadmisibil şi urmează să fie respins ca atare.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9, raportate la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de C.R.E., B.T. şi H.A.M., să modifice decizia necurată, în sensul că va admite apelul declarat de reclamante împotriva Sentinţei civile nr. 29 din 15 ianuarie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. 1210/1999. Va schimba în tot sentinţa, va admite acţiunea în revendicare formulată de reclamante şi va obliga pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 41.324 mp, situat în Bucureşti, str. P. (fostă M.B. nr. 60), sector 2, identificat conform raportului de expertiză întocmit de S.T.A., anexa nr. 7.
Urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să oblige pe pârâţii la 9467 RON, reprezentând onorariu de expertiză în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantele C.R.E., B.T. şi H.A.M. împotriva Deciziei nr. 315A din 8 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, Administraţia Domeniului Public al sectorului 2 Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria sectorului 2 Bucureşti şi intimaţii-intervenienţi F.E.C. şi S.D.G.
Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamante împotriva Sentinţei civile nr. 29 din 15 ianuarie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. 1210/1999.
Schimbă în tot sentinţa, admite acţiunea în revendicare formulată de reclamante. Dispune obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 41.324 mp teren, situat în Bucureşti, str. P. (fostă M.B. nr. 60), sector 2, identificat conform anexei 7 din raportul de expertiză, întocmit de S.T.A..
Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul S.D.G., în interesul apelantelor reclamante.
Respinge cererile de intervenţie formulate de F.E.C. şi de Primarul sectorului 2 Bucureşti, în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva Deciziei nr. 315A din 8 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe intimaţii pârâţi la plata sumei de 9467 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză, către reclamantele C.R.E., B.T. şi H.A.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1995/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1997/2014. Civil → |
|---|
