ICCJ. Decizia nr. 1993/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1993/2014

Dosar nr. 570/1/2014

Şedinţa publică din 19 iunie 2014

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 7 februarie 2014 (data poştei), sub nr. 570/1/2014, contestatorii B.G. şi B.D. au solicitat anularea Deciziei nr. 5780 din 12 decembrie 2013 pronunţată de această instanţă, în contradictoriu cu intimaţii L.Ş.C., L.V., L.A., T.(L.)A., D.A., C.Ş., C.I., I.M., F.M., I.A., B.D.M., V.D., M.A.V., R.M.A., B.E.L., Ş.A.S., S.E., F.P.M., P.M., G.I., G.T., I.R., R.V. şi SC H.S. SRL.

În motivarea contestaţiei în anulare, petenţii au arătat că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs înregistrată la 7 septembrie 2012 şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, astfel cum a fost dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs înregistrată la aceeaşi dată şi în cererea completatoare a înregistrată la 10 septembrie 2012, la Curtea de Apel Constanţa.

1. Astfel, Înalta Curte a omis să se pronunţe asupra criticii privind nelegalitatea deciziei recurate, determinat de denaturarea actelor de procedură prin care reclamanţii au învestit, iniţial, instanţa, cu consecinţa schimbării obiectului cererii introductive, înregistrate la Tribunalul Constanţa, sub nr. 4890/1999.

În cererea de recurs, contestatorii au făcut referire la vătămarea produsă de instanţa de apel, care a respins calea de atac exercitată de aceştia, fără să examineze cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., sub cele două cerinţe analizate prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte în revizuire, pentru rejudecarea cauzei având ca obiect acţiunea în revendicare prin compararea titlului reclamanţilor L. şi a titlului SC H.S. SRL, precum şi capătul de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3148 din 28 iulie 1998, încheiat între D.A. şi pârâta menţionată.

Au susţinut că s-a formulat o modificare a acţiunii, inadmisibilă şi tardivă în procedura fondului cauzei, pentru care instanţa a fost reînvestită în limitele prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., pe lângă împrejurarea că această modificare nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Prin această modificare, instanţa s-a desesizat de obiectul şi cauza acţiunii, extinzând procesul la actul juridic autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009, prin care pârâţii B. au cumpărat de la SC H.S. SRL, societate comercială aparţinând pârâţilor, terenul în suprafaţă de 405 mp, lezând grav dreptul substanţial şi procedural al acestora, iar aprecierea instanţei privind reaua-credinţă a pârâţilor încalcă puterea lucrului judecat a Deciziei nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în Dosarul nr. 856/118/2006.

Reclamanţi în acţiunea iniţială au fost L.N., L.O., L.V., T.A.. Cauza s-a judecat în contradictoriu cu SC H.S. SRL şi D.A.

Numai în legătură cu hotărârea pronunţată pe excepţie în litigiul urmat între părţile sus-menţionate, instanţa a fost învestită, ulterior, să rejudece procesul, deoarece numai în ceea ce priveşte aceste persoane s-a pronunţat o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi s-a stabilit că este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

În privinţa altor persoane nu s-a pronunţat o asemenea hotărâre şi nimeni nu a mai avut calitatea de revizuent, pentru a beneficia de dreptul de acces la o nouă judecată în fond, după ce s-a parcurs, integral, un ciclu procesual prin care cererea a fost respinsă.

Contestatorii au invocat în apel şi au reiterat în recurs că desfiinţarea hotărârii anterioare pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. nu declanşează un nou litigiu, ci reprezintă numai o fază procesuală a aceleiaşi cauze, ceea ce presupune ca aceasta să se desfăşoare numai în cadrul procesului deja existent în etapele procesuale anterioare.

Pe de altă parte, în cererea de recurs, contestatorii au arătat că, în şedinţa din 21 martie 2012, de dezbatere a apelului declarat de aceste părţi, au invocat inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., ei neavând calitate procesuală în acţiunea reclamanţilor şi nici calitatea de intimaţi în revizuirea hotărârii anterioare.

De asemenea, au mai susţinut că, fiind terţi în etapa procesului de revizuire, au invocat excepţia de ordine publică privind neretroactivitatea art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003. Prin această dispoziţie, legiuitorul a instituit o cale nouă de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care nu se poate aplica împotriva hotărârilor irevocabile pronunţate anterior intrării în vigoare a cazului de revizuire introdus la pct. 9 din art. 322 C. proc. civ.

Acest caz nou de revizuire, care nu exista la momentul finalizării litigiului în care s-a pronunţat hotărârea, inducând un element nou, imprevizibil, în mod absolut, pentru părţi, înfrânge dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma atingerii raporturilor juridice.

În vederea respectării principiului contradictorialităţii şi al dreptului părţilor la apărare, în baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia să pună în dezbaterea lor motivul invocat de apelanţi şi dacă acesta poate fi conceput ca motiv de ordine publică.

Or, din considerentele încheierii reiese că instanţa a luat act că apelanţii au depus două decizii pronunţate de Curtea Constituţională, în susţinerea neretroactivităţii, fără să rezulte exercitarea rolului activ în sensul menţionat.

Contestatorii arată că, în acest mod, s-a ajuns la situaţia în care s-a schimbat obiectul cererii iniţiale (revendicarea unui teren liber), judecându-se, în final, o cerere de revendicare a unui teren parţial construit.

Prin nerespectarea cadrului procesual stabilit de instanţa de revizuire pentru rejudecarea cauzei exclusiv determinat de incidenţa art. 322 pct. 9 C. proc. civ. şi schimbarea obiectului cererii introductive, înregistrată la Tribunalul Constanţa sub nr. 4890/1999, contestatorii au arătat, în cererea de recurs, că hotărârile pronunţate în cauză sunt supuse casării pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

Dezlegarea dată în recurs cu privire la "lărgirea sferei subiective a procesului" vizează, exclusiv, problematica cererilor de intervenţie, toate celelalte critici, care depăşesc problematica "sferei subiective a procesului" nefiind verificate.

Neexaminarea temeiului cererii de recurs a determinat neanalizarea incorectitudinii încheierii de şedinţă din 8 septembrie 2011, când, în faţa Tribunalului, reclamanţii au precizat că obiectul acţiunii îl reprezintă numai cererea de revendicare, validitatea titlului pârâţilor şi a celor anterioare acestui titlu urmând să fie analizată pe cale incidentală, în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor.

Decizia recurată a apreciat că precizările orale formulate la termenul din 8 septembrie 2011 vizează restrângerea obiectului acţiunii iniţiale doar la cererea de revendicare a terenului, cu consecinţa examinării valabilităţii titlului invocat de pârâţi şi a celor care l-au precedat, pe cale incidentală, în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor.

S-a ajuns, astfel, în situaţia în care cererea de revendicare a unui teren liber (la data introducerii acţiunii) s-a modificat în cerere de revendicare a unui teren construit, dobândit de contestatori.

2. Instanţa de recurs nu a examinat criticile referitoare la nelegalitatea hotărârii recurate, care a ignorat efectul forţei probante şi al opozabilităţii actelor opuse de părţi.

În acest sens, contestatorii au invocat, în recurs, aplicarea greşită a legii în ce priveşte forţa probantă a actelor juridice opuse reclamanţilor, încheiate de pârâţi cu bună credinţă, cu titlu oneros şi cu îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară, în conformitate cu art. 712 C. proc. civ. În consecinţă, sancţiunea inopozabilităţii şi a ineficacităţii, în succesiunea transmiterii terenului în suprafaţă de 405 mp, situat în Constanţa, str. T. nr. 30, a fost reţinută de instanţă, cu aplicarea greşită a legii.

Menţionează că toate contractele de vânzare-cumpărare prin care a fost transmis dreptul de proprietate asupra terenului indicat mai sus au fost transcrise pentru opozabilitate, în condiţiile art. 1295 C. civ., art. 710 - 720 C. proc. civ. şi ale Legii nr. 7/1996.

Prin transcrierea actelor, s-a realizat publicitatea imobiliară, necesară pentru determinarea ordinii de preferinţă între persoanele care dobândesc drepturi asupra aceluiaşi imobil, cu prioritate pentru cel care şi-a înscris actul, făcându-l opozabil.

Sancţiunea neîndeplinirii formalităţilor de transcriere, potrivit art. 712 C. proc. civ., este inopozabilitatea actului, care nu poate fi reţinută în cauză, deoarece dreptul de proprietate al SC H.S. SRL este opozabil erga omnes şi este dobândit cu bună credinţă.

Aspectul pur speculativ invocat de reclamanţi, cu privire la numărul lotului în succesiunea transmiterii dreptului de proprietate prin actele juridice de vânzare-cumpărare, însuşit de instanţă, nu este dovedit.

În evidenţele Serviciului Patrimoniu, ale Administraţiei Financiare şi Serviciul Public Impozite şi Taxe nu este înregistrată proprietatea L.N. sau a moştenitorilor acestuia, nu există o lotizare a parcelei C.-Ş., iar în registrele manuale vechi sunt înscrise unele terenuri pe numele moştenitorilor defunctului Cpt. A.Ş., care nu sunt parcelate.

Pentru strada T., nr. 30, sunt înscrişi L.I., ca proprietar cu suprafaţa de 405 mp, transmisă cumpărătorilor D.P. şi A. şi SC H.S. SRL, conform actelor juridice de vânzare-cumpărare, şi, respectiv pârâţilor B.G. şi D., în baza actului de vânzare-cumpărare din 31 martie 2009.

Imobilul din strada T., nr. 30, spre mare, proprietatea SC H.S. SRL şi a contestatorilor, a făcut obiectul dosarului civil nr. 856/118/2006, având ca obiect acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii şi intervenienţii din prezenta cauză, pentru suprafaţa de 1507,40 mp din parcelarea iniţială, la origine, a loturilor 40, 41 şi 42, dobândite de A.Ş. de la G.C., acţiune respinsă de Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 379 din 27 septembrie 2011, cu putere de lucru judecat în ce priveşte proprietatea pârâţilor şi buna-credinţă a acestora.

Problematica a fost omisă la examinarea făcută de instanţa de recurs.

3. Nu s-au examinat motivele de recurs referitoare la nelegalitatea hotărârii pentru înlăturarea principiului bunei credinţe a pârâţilor B. şi reţinerea ineficienţei juridice a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009, drept intabulat în temeiul Legii nr. 7/1996. Invocă, în acest sens, dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 7/1996 şi împrejurarea că, la înscrierea dreptului pârâţilor, nu era notată nicio interdicţie de înstrăinare sau alt impediment, iar vânzătorul s-a legitimat ca proprietar anterior, cu aparenţa deplină de proprietate.

De asemenea, nu s-au analizat criticile referitoare la imposibilitatea legală de restituire a imobilului în litigiu, situaţie ignorată de instanţa de apel.

Susţin contestatorii că, din documentaţia cadastrală depusă la dosar, rezultă că terenul în litigiu este ocupat de construcţie, subsol cu două nivele subterane, autorizate şi edificate de SC H.S. SRL, anterior introducerii acţiunii.

Din planul de amplasament rezultă că cele două nivele subterane sunt realizate ca extindere a clădirii de locuit aflate pe terenul proprietatea pârâţilor B., în suprafaţă de 600 mp, şi formează o singură clădire, un tot unitar. Racordurile de alimentare cu apă şi canalizare menajeră, ce deservesc întreaga clădire, se află pe terenul în suprafaţă de 405 mp, la fel ca şi lucrările de sistematizare verticală şi de amenajări exterioare.

Contestatorii mai susţin că, în recurs, s-au încuviinţat şi depus înscrisuri din care rezultă că terenul pe care au fost obligaţi să-l lase, în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor, nu este un teren liber de construcţii, fiind ocupat, parţial, de o porţiune din construcţia proprietatea acestora. În condiţiile în care nu s-a cerut desfiinţarea construcţiilor, proprietatea pârâţilor, edificate pe teren, s-a creat o situaţie anormală. Hotărârile menţinute în recurs impun demolarea parţială a clădirii proprietatea contestatorilor, realizată indivizibil şi unitar pe terenul proprietatea lor şi, în parte, pe terenul revendicat.

4. Înalta Curte nu a examinat motivul invocat în memoriul completator, depus la 10 septembrie 2012, referitor la încălcarea regulilor legale şi a principiilor ce guvernează materia aprecierii probelor, cu privire la valoarea probantă a înscrisurilor "imposibil de procurat" altfel decât prin expert consultant, după pronunţarea deciziei în apel (înscrisuri depuse în recurs).

De asemenea, nu a analizat nici motivul de recurs referitor la efectele produse de aparenţa în drept, bazată pe principiul dreptului înstrăinătorului-erede de a vinde unui cumpărător de bună credinţă şi care se bazează pe înscrisuri şi pe situaţia creată prin predarea-transmiterea posesiunii terenului în litigiu, între dobânditori, prelungită o lungă perioadă de timp, reflectată în evidenţele autorităţilor şi necontestată.

Instanţa de recurs, deşi a admis proba cu înscrisuri, a refuzat să analizeze temeiurile recursului şi prin prisma înscrisurilor care pot constitui probe, admisibile în condiţiile art. 305 C. proc. civ., care nu distinge după cum vizează sau nu alte informaţii decât cele cu valoare probatorie. În acest sens, nu s-au avut în vedere Sentinţa civilă nr. 2311 din 28 aprilie 1955 a Tribunalului Popular al oraşului Constanţa; actul de partaj nr. 8878/1948, procesul-verbal încheiat la 10 noiembrie 1950, privind punerea în executare a Decretului nr. 102 din 20 aprilie 1950, fişa imobilului din str. T., nr. 30 (fost nr. 12), Decizia civilă nr. 5964/4 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 856/118/2006.

Dacă aceste temeiuri ale recursului ar fi fost analizate în raport cu înscrisurile menţionate mai sus, s-ar fi constatat că, la data preluării de către stat a terenului revendicat de către reclamanţi, H.L., autor al contestatorilor prin transmisiuni cu titlu particular, era proprietar recunoscut de stat al unui teren învecinat cu terenul preluat de la autorii reclamanţilor.

Împrejurarea este esenţială şi dovedeşte că apărarea constantă, formulată şi în recurs, privind incidenţa, în cauză, a regulilor consacrate de doctrină şi jurisprudenţă, referitoare la necesitatea identificării corecte a terenului, obiect al revendicării, este fondată.

Totodată, apărarea reclamanţilor, privind lotul 45, este nefondată, iar, în recurs, apărarea este dovedită (motivul de recurs dezvoltat în memoriul completator, privind incorecta aplicare a principiilor legale referitor la operaţiunea de apreciere a probatoriului în legătură cu acest lot), rezultând că amplasamentul lotului 45 este cert dovedit ca fiind altul decât cel pretins de reclamanţi.

Neexaminarea motivelor de recurs a condus la neverificarea aplicării de către instanţele de fond a dispoziţiilor legale care prevăd, expres, forţa probantă a înscrisurilor invocate de reclamanţi ca titlu al proprietăţii.

Instanţele de fond au apreciat că reclamanţii au făcut dovada titlului de proprietate asupra terenului revendicat (lotul 42), potrivit procesului-verbal din 3 septembrie 1943 al Comisiunii pentru înfiinţarea Cărţilor funciare în Constanţa, întocmit în Dosarul nr. 2886/1940.

Legislaţia incidentă cu privire la eficienţa juridică a proceselor verbale de înscriere în cărţile funciare provizorii, întocmite pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27 aprilie 1938, nu permite concluzia instanţelor respective.

Legea nr. 242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii în cărţi de publicitate funciară prevedea, la art. 1, că, după terminarea lucrărilor, Ministerul Justiţiei urma să emită decizii ministeriale, în care se indica localitatea pentru care s-au întocmit cărţile funciare provizorii şi pe care le va declara drept cărţi de publicitate funciară.

Procesele-verbale de tipul celui încheiat la 3 septembrie 943 nu sunt incluse în cărţi funciare propriu-zise, conform art. 172 şi următoarele din Decretul-lege nr. 115/1938. În consecinţă, ele nu au nici efectul de publicitate şi opozabilitate, prevăzut de acest decret.

Deciziile ministeriale publicate în baza Legii nr. 242/1947 nu cuprind decât câteva localităţi din fostele raioane Giurgiu, Olteniţa, din regiunea Bucureşti.

Ca atare, "procesul-verbal de înscriere în Cartea funciară", invocat drept temei al existenţei unui titlu de proprietate în persoana celui menţionat în acesta nu reprezintă un înscris cu efecte specifice cărţilor funciare propriu-zise, nici sub aspectul opozabilităţii şi nici sub cel al dovedirii titlului de proprietate.

În condiţiile în care, la data judecăţii, lucrările prevăzute de Legea nr. 7/1996 au vizat titluri care se confruntă în prezentul litigiu, acţiunea în revendicare nu poate fi soluţionată fără verificarea situaţiei juridice actuale a terenului revendicat, astfel cum aceasta se reflectă în evidenţele de carte funciară şi în celelalte evidenţe ale autorităţilor, după cum nici cumpărarea terenului de către SC H.S. SRL nu se putea face fără verificarea aceloraşi registre.

Situaţia din registrele de evidenţă financiară ale autorităţilor locale şi situaţia din cartea funciară sunt în favoarea recurenţilor pârâţi.

Aceştia s-au aflat în situaţia în care, din verificări, puteau să constate că I.L. a solicitat eliberarea unui certificat suplimentar de moştenitor de pe urma tatălui său, H.L., în baza adeverinţei nr. 14214 din 26 ianuarie 1993 eliberată de Primarul municipiului Constanţa (depusă în recurs, la termenul din 5 decembrie 2013) şi pe baza fişei imobilului - planul nr. 549/1992 eliberat de Primăria municipiului Constanţa, Regia Autonomă E.U., care au fundamentat şi identificarea, prin vecinătăţi, a "terenului viran" de 405 mp, ce se înstrăinează, proprietatea D.A. (plan de situaţie nr. 29/3 iulie 1998) - atestat de notar Public M.M.

Din relaţiile comunicate de Serviciul Public de Impozite şi Taxe nr. R-S 153049 din 5 octombrie 2010 către Tribunalul Constanţa, la 11 octombrie 2010, rezultă că, pentru perioada 1942 - 1965, nu există informaţii pentru imobilul situat în Constanţa, str. T., nr. 30, în registrul manual matricol de rol vechi.

În perioada aferentă anilor 1966 - 1982, în registrul matricol de rol vechi, la adresa str. T., nr. 30, la numărul matricol 3255, figurează înscris L.I., cu imobil în suprafaţa de 405 mp.

La dosarul numărului matricol 3255 sunt copii ale documentelor: certificatul de moştenitor nr. 1404 din 3 iulie 1995, prin care s-a dezbătut succesiunea de pe urma defunctului D.P., cu unic moştenitor D.A., şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 3418 din 28 iulie 1998, prin care D.A. vinde societăţii H.S. terenul situat în str. T., nr. 30, în suprafaţă de 405 mp.

Pentru adresa de mai sus, s-au mai găsit, la numărul matricol 2949, rolul fiscal 145180, înregistrarea şi impunerea pârâţilor B.G. şi B.D., pentru imobil format din clădire de 283,46 mp subsol nelocuit de 152,15 mp, subsol (piscină) şi două terenuri, unul în suprafaţă de 600 mp, iar altul în suprafaţă de 413 mp (405 mp conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2380 din 31 martie 2009 încheiat cu SC H.S. SRL).

La dosarul Tribunalului s-au depus toate titlurile invocate în linie ascendentă, în apărare de către pârâţi. La dosar Tribunal s-a depus copie de pe transcrierea actului de schimb din 1 iunie 1916, din care rezultă că "în schimbul (...) (lotului nr. 14), domnul căpitan A.Ş. a dat (lui A.M.) lotul nr. 45 din Cartierul Ş., pe care îl posedă de la def. G.C., în suprafaţă de 405 mp".

S-a depus şi actul de vânzare din 21 februarie 1919, prin care A.M. vinde lui H.L. "terenul în suprafaţă totală de 405 mp", delimitat prin vecinătăţi şi "deţinut în baza contractului de schimb încheiat cu domnul căpitan A.Ş.(...) aut. de Tribunalul Judeţean Constanţa, sub nr. 1052 din 1 iunie 1916".

Individualizarea terenului evidenţiat în actele circumscripţiei financiare a oraşului Constanţa ca teren de 405 mp, la numărul matricol 3255, unde figurează înscris L.I., în perioada anilor 1966 - 1982, la adresa str. T., nr. 30, unită cu aparenţa care rezultă din înscrisurile sus-menţionate şi cu împrejurarea că terenul îngrădit imediat după cumpărarea de către soţii D. nu a fost contestat cu privire la linia de hotar de către vecini, posesia transmiţându-se neîntrerupt către recurenţii pârâţi este suficientă pentru a crea o eroare aparentă, bazata pe o bună credinţă suficientă pentru aplicarea principiilor generale ale dobândirii proprietăţii pe baza erorii comune, scuzabile, de către un terţ de buna credinţă, cu titlu oneros.

Terenul în litigiu este intabulat în Cartea funciară a municipiului Constanţa.

Aceasta a fost singura situaţie juridică a terenului, aptă a fi verificată printr-o diligenţă normală de un cumpărător obişnuit.

Într-o astfel de situaţie se afla recurenţii B., care au avut reprezentarea că drepturile SC H.S. S.R.L asupra terenului dobândit, prin cumpărare, de la D.A., s-au consolidat în anul 2002, prin respingerea pretenţiei de revendicare, conform unei hotărâri definitive şi irevocabile. Este de neconceput schimbarea jurisprudenţei şi a legislaţiei în 2007, care să permită reluarea unei judecaţi finalizate, fără a se verifica modificarea substanţială a bunului revendicat în 1999 (teren viran, liber de construcţii) în "teren ocupat de construcţii" edificate pe baza unor autorizaţii legal emise în legătură cu un bun aflat în circuitul civil general, pentru care nu s-a instituit nicio măsură de natură să interzică vânzarea sau modificarea acestuia.

Nu s-au examinat regulile proprietăţii aparente, invocat ca mijloc de apărare şi în apel şi în recurs, sub forma efectelor posesiunii prelungite în timp, o perioadă îndelungată, netulburată, aptă să creeze convingerea că deţinătorul este proprietar.

În continuare, contestatorii fac referire la principiul reglementat în adagiul "error communis facit jus", din perspectiva condiţiilor aplicării acestuia şi a consecinţelor pe care le produce incidenţa sa în materia proprietăţii, arătând că aceste susţineri au fost invocate şi în cererea de recurs, dar neexaminate de către Înalta Curte.

Raportând teoria "proprietăţii aparente" la circumstanţele concrete ale speţei, susţin că, în cauza de faţă, cumpărarea terenului de către SC H.S. SRL a avut la bază şi situaţia creată prin lege, deoarece Decretul nr. 377/1960 pentru organizarea şi funcţionarea notariatului de Stat (B. Of. nr. 22 din 20 octombrie 1960), în vigoare în 1993, la data întocmirii certificatului de moştenitor suplimentar în favoarea lui I.L. şi a actului de vânzare-cumpărare a terenului în litigiu de către soţii D., prevedea, la art. 2 şi la art. 4, competenţa organelor notariale, prin notarii de stat, de a autentifica şi a redacta înscrisuri privind înstrăinările, prin acte între vii, de terenuri cu sau fără construcţii, cu obligaţia de a lămuri părţile cu privire la consecinţele înscrisului autentic şi de a efectua control de legalitate a actului (art. 18 - 19 din Regulamentul privind aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 377/1960, aprobat prin H.C.M. nr. 1518 din 14 octombrie 1960).

Controlul de legalitate efectuat de notarul de stat - legal reglementat şi prezumat, a creat convingerea încrederii în actele notariale întocmite de notarul de stat, în ceea ce priveşte transmiterea anterioară a drepturilor asupra terenului, prin acte independente referitor la situaţia fiecăruia dintre cumpărători, aflate în interdependenţă, care nu pot fi omise, cum au procedat instanţele de fond, pentru verificarea validităţii lor, prin aplicarea principiului efectelor bunei credinţe bazate pe eroarea scuzabilă, împărtăşită public, pe titlul pro erede al lui I.L., emis în temeiul unor acte verificate de autorităţi (registru de evidenţă fiscală, fişa imobilului etc.) ori pe dispoziţiile legale din materia legalităţii prezumate a actelor autentice notariale.

Contestatorii susţin că nu s-a verificat nici apărarea bazată pe înscrisul care a intervenit pe parcursul judecării prezentului recurs, respectiv Decizia civilă nr. 5964 din 4 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 856/118/2006.

Apărarea bazată pe hotărârea judecătorească admisă ca mijloc de probă a fost invocată ca argument suplimentar pentru susţinerea motivului de recurs referitor la încălcarea regulilor legale şi a principiilor ce guvernează materia aprecierii probei, cu privire la valoarea probantă a înscrisurilor.

Conform aceluiaşi titlu de proprietate ca şi cel invocat în prezentul litigiu, în dosarul sus-menţionat, reclamanţii au formulat acţiune în revendicare faţă de aceiaşi pârâţi, susţinând că terenul revendicat este alcătuit din loturile 42, 41, 40 din proprietatea C.-Ş., care, la origine, aveau următoarele suprafeţe: lotul 42 - 594,5 mp; lotul 41 - 580 mp şi lotul 40 - 826,50 mp.

Cu motivarea că, pe lotul 42, pârâţii B. au construit o piscină şi au ridicat un zid despărţitor, iar, pentru porţiunea ocupată de piscină, există un alt proces (litigiul de faţă), reclamanţii au precizat că, în ceea ce priveşte lotul numerotat 42, obiect al litigiului în Dosarul nr. 856/118/2006 îl constituie numai terenul liber de construcţii, de 143,40 mp.

În acest dosar, pârâţii s-au apărat, în legătura cu porţiunea de 143,40 mp, în sensul că terenul respectiv este deţinut în baza unui titlu distinct, care se referă la o suprafaţă de teren de 839,95 mp, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2617 din 18 decembrie 2001, contract ce nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească.

Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 379/C din 27 septembrie 2011, prin care a respins, ca nefondată, acţiunea în revendicare faţă de pârâţii B. şi SC H.S. SRL.

S-a constatat că perimetrul de teren îngrădit de pârâţii B. şi SC H.S. SRL este afectat de construcţii, iar terenul revendicat este situat în afara limitelor proprietăţii actuale a pârâţilor B. (îngrădită).

Pretenţia reclamanţilor, potrivit căreia pârâţii B. deţin fără titlu o porţiune de teren din lotul 42, ocupată de construcţii, a fost respinsă.

Decizia civilă nr. 5964 din 4 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 856/118/2006, infirmă apărarea intimaţilor reclamanţi, cu privire la suprafaţa pe care ar fi avut-o, în total, lotul numerotat 42, din care au pretins că ar face parte suprafaţa de 405 mp, dobândită de recurenţii pârâţi din prezenta cauză.

Principiile ce guvernează prezumţia lucrului judecat nu permit contrazicerea acestor dezlegări judiciare opozabile aceloraşi părţi, care se referă la situaţia reală a unei porţiuni din pretinsul teren ce a constituit lotul 42, obiect al revendicării în litigiul de faţă.

În raport de toate aceste apărări neexaminate, contestatorii solicită să se constate că situaţia de fapt nu a fost, pe deplin, stabilită şi, în consecinţă, să se dispună casarea hotărârilor instanţelor de fond şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru completarea probatoriului şi examinarea fondului cauzei.

Contestatorii au solicitat suspendarea executării hotărârilor pronunţate în cauză, în rejudecare, atât în condiţiile dreptului comun, cât şi suspendarea provizorie a acestora, cereri care au fost respinse prin încheierile de şedinţă din 21 februarie 2014, respectiv 10 aprilie 2014.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

Analizând decizia civilă contestată în raport de motivele contestaţiei în anulare formulate şi de dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este fondată pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 17 iunie 1999, sub nr. 4890/1999, reclamanţii L.A., L.N., L.O., L.V. şi T.(L.)A. au chemat în judecată pe pârâta SC H.S. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să compare titlurile de proprietate ale părţilor pentru suprafaţa de teren de 405 mp, situată în Constanţa, str. T., nr. 30, judeţul Constanţa, constând în Decizia civilă nr. 68/1937 a Curţii de Apel Constanţa, pe de o parte, şi în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3148/1998, pe de altă parte; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare menţionat, pentru fraudă la lege, şi să se dispună obligarea pârâtei să le lase, în deplină proprietate şi posesie, terenul în litigiu.

Pe parcursul procesului s-a citat, ca pârâtă, D.A., raportat la calitatea acesteia, de vânzătoare în contractul de vânzare-cumpărare indicat mai sus.

Prin Sentinţa civilă nr. 116 din 28 februarie 2000 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, invocată de pârâta SC H.S. SRL, şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca inadmisibilă.

Această sentinţă a rămas definitivă prin Decizia nr. 29/C din 30 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, potrivit căreia s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi, şi irevocabilă prin Decizia nr. 1921 din 15 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, potrivit căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii instanţei de apel.

Prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a admis cererea de revizuire formulată de revizuenţii reclamanţi împotriva Deciziei civile nr. 29/C din 30 ianuarie 2001 a aceleiaşi instanţe; s-a schimbat, în tot, această hotărâre, în sensul că s-a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei nr. 116 din 28 februarie 2000 pronunţată de Tribunalul Constanţa, a fost desfiinţată această hotărâre şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe. S-a considerat că sunt îndeplinite cerinţele cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

În rejudecare, s-a dispus citarea, în calitate de reclamantă, a L.Ş.C., urmare a transmiterii calităţii procesuale active de la soţul său, L.N., conform unui act de donaţie, precum şi citarea, în calitate de intervenienţi în interes propriu (chemarea în judecată a altor persoane) a celorlalţi comoştenitori asupra succesiunii defunctului A.Ş., respectiv I.M., C.N., F.M., I.A., B.D.M., V.D., M.A.V., I.R., R.M.A., B.E.L., R.V., Ş.A.S., S.E., F.P.M., P.M., G.I. şi G.T.

De asemenea, s-a dispus citarea, în calitate de pârâţi, a contestatorilor din dosarul de faţă în locul pârâtei SC H.S. SRL, ca urmare a înstrăinării terenului în litigiu către aceştia, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009 de B.N.P. M.L.

Prin Sentinţa civilă nr. 4704 din 22 septembrie 2011 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta D.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi intervenienţii în interes propriu I.M., C.N., F.M., I.A., B.D.M., V.D., M.A.V., I.R., R.M.A., Ş.A.S., B.E.L., R.V., S.E., F.P.M., P.M., G.I. şi G.T. în contradictoriu cu pârâţii B.G. şi B.D.

Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor şi intervenienţilor în interes propriu, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul teren intravilan, în suprafaţă de 405 mp, situat în Constanţa, str. T., nr. 30, judeţul Constanţa, reprezentând lotul haşurat în roşu în schiţa de plan anexă la raportul de expertiză tehnică topo-cadastrală, întocmit de inginer C.C.C.

Această hotărâre a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 51 C din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii B.G. şi B.D. şi ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală apelul declarat de SC H.S. SRL.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii B., precum şi SC H.S. SRL.

Recurenţii pârâţi B.G. şi B.D. au criticat hotărârea instanţei de apel (cererea de recurs depusă la 7 septembrie 2012), pentru următoarele motive:

- art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

S-a încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1. din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care implică obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, în vederea aplicării corecte a legii.

Instanţa nu a analizat, în mod real, problemele esenţiale supuse apelului, reluând concluziile instanţei de fond şi susţinerile reclamanţilor.

Instanţele nu au clarificat situaţia de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, pentru stabilirea modalităţii de preluare a imobilului, amplasamentul corect al acestuia, mai ales că s-au raportat la concluziile expertului C.C., expert parte într-un alt dosar, soluţionat prin Decizia nr. 379/C din 27 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 856/118/2006 al Curţii de Apel Constanţa, prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi şi de moştenitorii defunctului A.Ş., în contradictoriu cu B.G., B.D. şi SC H.S. SRL.

Instanţele au nerespectat principiile procesului civil, asimilate încălcării unor norme prevăzute sub sancţiunea nulităţii, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pricinuindu-le recurenţilor vătămarea drepturilor substanţiale, prin nerespectarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

În acest sens, recurenţii invocă modificarea cadrului procesual, prin introducerea terţilor intervenienţi, care au urmărit să-şi valorifice drepturi proprii, de natură să modifice elementele iniţiale ale acţiunii (obiect, cauză), iar, sub aspect substanţial şi procedural, s-au depăşit limitele predeterminate legal ale cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţele au extins procesul cu cererile de intervenţie voluntară şi forţată a terţilor, care nu au calitate de reclamanţi în acţiunea iniţială, pentru care instanţa a fost învestită să rejudece procesul pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

În privinţa acestor persoane nu s-a pronunţat o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, nefiind reclamanţi, nu au avut calitatea de revizuenţi.

Prin nerespectarea cadrului procesual stabilit de instanţa de revizuire şi schimbarea obiectului cererii introductive, înregistrată la Tribunalul Constanţa, sub nr. 4890/1999, hotărârile pronunţate în cauză sunt supuse casării pentru motivele prevăzute la art. 304 pct. 5 şi 304 pct. 8 C. proc. civ.

Curtea de Apel Constanţa a respins apelul pârâţilor B., fără să examineze cazul riguros şi limitativ prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., sub cele două cerinţe analizate prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în revizuire, pentru rejudecarea cauzei având ca obiect acţiunea în revendicare prin compararea titlului reclamanţilor L. şi titlul SC H.S. SRL, precum şi capătul de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3148 din 28 iulie 1998, încheiat între D.A. şi pârâta SC H.S. SRL.

Este evident că este o modificare a acţiunii (inadmisibilă şi tardiv formulată) în procedura fondului cauzei pentru care instanţa a fost reînvestită în limitele prevăzute la art. 322 pct. 9 C. proc. civ., deosebit de faptul că această modificare nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Prin modificarea cadrului procesual, instanţa s-a desesizat de obiectul şi cauza acţiunii, extinzând procesul la actul juridic autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009, prin care pârâţii B.G. şi B.D. au cumpărat de la SC H.S. SRL (societate comercială a pârâţilor B.) terenul în suprafaţă de 405 mp, lezând grav dreptul substanţial şi procedural al acestora, iar aprecierea instanţei cu referire la reaua credinţă a pârâţilor încalcă puterea lucrului judecat a Deciziei civile nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în dosarul civil nr. 856/118/2006.

Desfiinţarea hotărârii anterioare pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. nu declanşează un litigiu nou, ci reprezintă numai o fază procesuală a aceleiaşi cauze, ceea ce face ca, în mod firesc, să se desfăşoare numai în cadrul procesului deja existent, în etapele procesuale anterioare.

- În şedinţa din 21 martie 2012, de dezbatere a apelului, B.G. şi B.D. au invocat inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., neavând calitate procesuală în acţiunea reclamanţilor şi, respectiv, calitatea de intimaţi în revizuirea de desfiinţare a hotărârii anterioare.

Totodată, ca terţi în etapa procesului de revizuire, au invocat excepţia de ordine publică, privind neretroactivitatea art. I pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003.

Prin textul de lege sus-menţionat, legiuitorul a instituit o cale nouă de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care nu se poate aplica împotriva hotărârilor irevocabile pronunţate anterior intrării în vigoare a cazului de revizuire introdus la pct. 9 al art. 322 C. proc. civ.

Acest caz nou de revizuire, care nu exista la momentul finalizării litigiului în care s-a pronunţat hotărârea, inducând un element nou, imprevizibil, în mod absolut, pentru părţile litigante, înfrânge dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma atingerii raporturilor juridice, "constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept".

În vederea respectării principiului contradictorialităţii şi al dreptului părţilor la apărare, în baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia să pună în dezbaterea părţilor motivul invocat de apelanţi şi dacă acesta poate fi conceput ca motiv de ordine publică.

Or, din considerentele încheierii rezultă că instanţa a luat act că apelanţii au depus două decizii pronunţate de Curtea Constituţională în susţinerea neretroactivităţii, fără să rezulte exercitarea rolului activ în sensul menţionat.

Invocă motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru înfrângerea dreptului la un proces echitabil, prin prisma atingerii aduse dreptului lor legal.

- Instanţele au analizat, simplist, titlurile de proprietate invocate de părţi şi au ignorat aspecte esenţiale, referitoare la posesia şi la împrejurările în care reclamanţii pretind că au fost deposedaţi.

De asemenea, instanţele nu au ţinut seama că, în cauză, nu se pune problema caracterizării titlului reclamanţilor cu titlul pârâţilor B., care deţin imobilul, având un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât compararea trebuie privită în condiţiile transmiterilor succesive de proprietate, urcând din autor în autor şi din posesie în posesie până la pârâta SC H.S. SRL, al cărui titlu face obiectul judecăţii.

Motivele de fapt şi de drept reţinute de cele două instanţe la pronunţarea soluţiei nu sunt concordante cu probele existente la dosar, în limitele învestirii instanţei şi a respectării principiului disponibilităţii.

Din această perspectivă, hotărârile pronunţate în cauză conţin nu numai motive contradictorii, dar şi străine de obiectul dedus judecăţii, în condiţiile în care au acordat ceea ce nu s-a cerut, stabilind obligaţia restituirii bunului în sarcina pârâţilor B..

- Hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, prin aplicarea unor texte de lege străine situaţiei de fapt şi extinderea nejustificată a aplicării unor prevederi legale.

Motivarea hotărârii se rezumă la susţinerile reclamantei, nu se referă la probele administrate în cauză şi nu arată motivele pentru care a fost înlăturată apărarea formulată de pârâţi.

- Instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ.

Reclamanţii aveau obligaţia să facă dovada că sunt proprietarii terenului în suprafaţă de 405 mp, situat în Constanţa, strada T., nr. 30, probă care le revine în conformitate cu art. 1169 C. civ.

Reclamanţii L.A., L.N., L.O., L.V. şi T.A., care nu sunt succesori în drepturi, prin reprezentare, ai defunctului A.Ş., au opus pârâtei SC H.S. SRL Decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curţii de Apel Constanţa, pronunţată în dosarul civil nr. 1797/1936, invocată ca titlu.

Prin această hotărâre judecătorească, s-a dispus partajarea bunurilor succesorale rămase de pe urma defunctului A.Ş., prin împărţirea averii succesorale în 360 părţi egale, ce au fost atribuite copartajanţilor.

Urmare a acestei hotărâri s-a creat o stare de proprietate între cumpărătorul de drepturi succesorale, L.N., şi o parte dintre moştenitorii defunctului. Prin decizia respectivă, s-a statuat că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului Cpt. A.Ş. se compune din "întinderea de peste 50 ha cu toate construcţiile, drumurile etc. situate în Constanţa, numite "Parcul B.T." şi s-a ordonat ieşirea din indiviziune asupra bunurilor succesorale şi împărţirea lor în 360 părţi egale, din care 249,6/360 părţi s-au atribuit cumpărătorului de drepturi succesorale, L.N. Această hotărâre nu a fost urmată de partajarea, în natură, a averii succesorale, prin formarea şi atribuirea loturilor, corespunzător părţilor deţinute de fiecare coindivizar şi nu s-a procedat la intabularea (transcrierea) fiecărui lot pe numele vreunui proprietar individual.

Reclamanţii au invocat şi un proces-verbal încheiat în data 05 septembrie 1943, în Dosarul nr. 2885/1940 al Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare, care se referă la coindivizarii moştenitori, cu cote ideale stabilite prin Decizia civilă nr. 68 din 18 aprilie 1937 a Curţii de Apel Constanţa.

Acest înscris, invocat de reclamanţi ca dovadă a titlului de proprietate, are valoarea unei cereri declarative între coindivizari, pentru înscrierea în cartea funciară.

Procesului-verbal nu i se poate recunoaşte decât caracterul declarativ, şi nu constitutiv de drepturi, faţă de cadrul normativ existent la data emiterii sale, întrucât cărţile funciare provizorii, în vederea realizării unui sistem unic şi unitar de carte funciară pe întreaga ţară, nu au fost transformate în cărţi funciare propriu-zise.

Cererile declarative din procesul-verbal nu garantează existenţa sau valabilitatea dreptului de proprietate.

Prin urmare, reclamanţii moştenitori ai ing. L.N., cumpărător al unor drepturi succesorale de la moştenitorii defunctului A.Ş., nu au făcut dovada atribuirii bunului în litigiu în proprietatea autorului lor, iar actele prezentate nu fac dovada dreptului de proprietate, care sa fie opus pârâţilor (terţi).

- Recurenţii susţin şi aplicarea greşită a legii, în ce priveşte forţa probantă a actelor juridice, opuse reclamanţilor, dobândite de pârâţi cu bună credinţă, cu titlu oneros şi cu îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară, în conformitate cu art. 712 C. proc. civ. Ca atare, sancţiunea inopozabilităţii juridice şi a ineficacităţii, în succesiunea transmiterii terenului în suprafaţă de 405 mp, a fost reţinută de instanţă cu aplicarea greşită a legii.

Pârâţii au dovedit că toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate de antecesorii lor au fost supuse operaţiunilor de publicitate, conform art. 1295 C. civ., art. 710 - 720 C. proc. civ. şi Legii nr. 7/1996.

Prin transcrierea actelor s-a realizat publicitatea imobiliară necesară pentru a determina o ordine de preferinţă între persoanele care dobândesc drepturi asupra aceluiaşi imobil, cu prioritate pentru cel care şi-a înscris actul, făcându-l opozabil.

Sancţiunea neîndeplinirii formalităţilor de transcriere, potrivit art. 712 C. proc. civ., este inopozabilitatea actului, care nu poate fi reţinută în cauză, deoarece dreptul de proprietate al SC H.S. SRL este opozabil erga omnes şi este dobândit cu bună-credinţă.

Aspectul pur speculativ invocat de reclamanţi, cu privire la numărul lotului, în succesiunea transmiterii dreptului de proprietate prin actele juridice de vânzare-cumpărare, însuşit de instanţă, nu este dovedit.

În evidenţele Serviciului Patrimoniu, ale Administraţiei Financiare şi Serviciul Public Impozite şi Taxe nu este înregistrată proprietatea L.N. sau a moştenitorilor acestuia, nu există o lotizare a parcelei C.-Ş., iar în registrele manuale vechi sunt înscrise unele terenuri pe numele moştenitorilor defunctului Cpt. A.Ş., care nu sunt parcelate.

Pentru strada T., nr. 30, sunt înscrişi L.I., ca proprietar cu suprafaţa de 405 mp, transmisă cumpărătorilor D.P. şi A. şi SC H.S. SRL, conform actelor juridice de vânzare-cumpărare şi respectiv pârâţilor B.G. şi D., în baza actului de vânzare-cumpărare din 31 martie 2009.

Imobilul din strada T., nr. 30, spre mare, proprietatea SC H.S. SRL şi a pârâţilor B.G. şi D. a făcut obiectul dosarului civil nr. 856/118/2006, având ca obiect acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii şi intervenienţii din prezenta cauză pentru suprafaţa de 1507,40 mp din parcelarea iniţială, la origine, a loturilor 40, 41 şi 42, dobândite de A.Ş. de la G.C., acţiune respinsă de Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 379 din 27 septembrie 2011, cu putere de lucru judecat în ce priveşte proprietatea pârâţilor şi buna credinţă a acestora.

- Recurenţii invocă nelegalitatea hotărârii şi în ceea ce priveşte compararea titlurilor care provin de la autorul comun, G.C., respectiv A.Ş.

Reclamanţii exhibă, ca titlu, Decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937 pentru atribuirea părţilor din moştenirea defunctului A.Ş. cumpărătorului de drepturi succesorale, L.N.

Această hotărâre judecătorească nu a fost urmată de partajarea, în natură, a averii succesorale, prin formarea şi atribuirea loturilor, corespunzător părţilor deţinute de fiecare coindivizar, nu s-a procedat la intabularea fiecărui lot pe numele vreunui proprietar individual.

În ce priveşte pe pârâţi, autorul acestora a fost G.C., A.Ş., toate actele juridice de vânzare-cumpărare, în succesiunea transmiterii dreptului de vânzare, cu titlu oneros, au fost supuse publicităţii imobiliare pe numele fiecărui proprietar, şi anume: A.M., H.L., L.I., D.P. şi A., SC H.S. SRL.

În această situaţie, pârâţii au câştig de cauză, fiind cei care au îndeplinit cerinţele de publicitate imobiliară, făcând, astfel, opozabil dreptul lor.

Niciunul dintre reclamanţi nu şi-a înscris titlul, astfel că este preferabil titlul pârâţilor.

Sub acest aspect, hotărârea instanţei este nelegală, acordând preferabilitate titlului reclamanţilor.

Pe de altă parte, instanţa a ignorat problema esenţială a împrejurărilor în care reclamanţii pretind că au fost deposedaţi.

În răspunsul la întâmpinarea pârâtei SC H.S. SRL, depus la termenul din 17 ianuarie 2000, reclamanţii au arătat că imobilul a fost preluat de stat prin Decretul de expropriere nr. 102/1950.

Această susţinere este confirmată în dosarul cauzei (faza recursului), în cererea de revizuire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 2286/36/2007, cu adresa Primăriei municipiului Constanţa nr. R 4074 din 27 ianuarie 2007, din care rezultă că reclamanţii au notificat, în baza Legii nr. 10/2001, unitatea deţinătoare, pentru acordarea măsurilor reparatorii.

Preluarea abuzivă a imobilului de către stat a fost invocată de reclamanţi şi în acţiunea în revendicare soluţionată prin Decizia civilă nr. 379/C din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa.

Or, în această situaţie, terenul fiind preluat abuziv de stat, acţiunea în revendicare este paralizată prin opunerea titlului subdobânditorilor de bună-credinţă.

- Recurenţii invocă nelegalitatea hotărârii pentru aplicarea principiului ineficienţei juridice a actelor de vânzare-cumpărare analizate în cauză, prin depăşirea limitei învestirii, cu o motivare confuză şi străină de natura cauzei, având în vedere şi împrejurarea că actele juridice de vânzare-cumpărare nu au fost anulate, fiecare contract are configuraţia juridică de acte independente, de sine stătătoare, care nu se află în raport de subsecvenţă şi care, prin îndeplinirea publicităţii imobiliare, sunt opozabile erga omnes.

- Critică decizia şi pentru înlăturarea principiului bunei credinţe a pârâţilor B.G. şi D. şi reţinerea ineficienţei juridice a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009, dreptul dobândit prin acest act fiind intabulat în temeiul Legii nr. 7/1996.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 7/1996, dobânditorul este considerat de bună credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu era notată nicio acţiune prin care să se conteste cuprinsul cărţii funciare.

La înscrierea dreptului pârâţilor nu era notată nicio interdicţie de înstrăinare sau alt impediment, iar vânzătorul s-a legitimat ca proprietar anterior, cu aparenţă deplină de proprietate.

- Recurenţii susţin şi imposibilitatea legală de restituire a imobilului în litigiu, situaţie ignorată de instanţă.

Din documentaţia cadastrală depusă la instanţă, respectiv extras de carte funciară, plan amplasament şi delimitare, încheierea de intabulare, rezultă că imobilul cu numărul cadastral 103042, teren intravilan în suprafaţă de 413 mp, cu suprafaţă de 405 mp (din acte), situat în strada T., nr. 30, are construcţie - subsol două nivele subterane, autorizate şi edificate de SC H.S. SRL înainte de introducerea acţiunii formulate de reclamanţi.

Din planul de amplasament rezultă că cele două nivele subterane (arie construită 143,07 mp şi arie desfăşurată 230,13 mp) sunt realizate ca extindere a clădirii de locuit aflată pe terenul proprietatea B., în suprafaţă de 600 mp (S+P+1E), cu clădire subsol, construcţie autorizată şi formează o singură clădire, un tot unitar.

Racordurile de alimentare cu apă şi canalizare menajeră, ce deservesc întreaga clădire S+P+1E, se află pe terenul în suprafaţă de 405 mp. Pe teren se află şi lucrări de sistematizare verticală şi de amenajări exterioare (ziduri de sprijin, parapeţi, plantaţii etc).

La data de 10 septembrie 2012, recurenţii au înregistrat o completare a cererii de recurs, prin care au invocat următoarele critici:

- Hotărârea este nelegală, întrucât, deşi s-a contestat, în apel, identificarea terenului revendicat de reclamanţi cu terenul dobândit de pârâţi, iar apărările pârâţilor au fost în sensul că nu deţin terenul înfăţişat de reclamanţi ca fiind lotul 45 din fosta moşie C.-Ş., conform menţiunilor din Decizia civilă nr. 68 din 16 aprilie 1937 a Curţii de Apel Constanţa, şi au indicat precis că terenul revendicat este cel identificat în actele pe care ei se întemeiază, respectiv lotul 42, această apărare nu a fost examinată şi verificată prin probe.

Dacă s-ar fi verificat care este situaţia, în prezent, a tuturor loturilor individualizate în Decizia civilă nr. 68/1937 şi transmisiunile succesive intervenite cu privire la fiecare lot, astfel cum acestea se pot stabili prin relaţii obţinute de la Arhivele Statului şi de la Oficiul de cadastru al jud. Constanţa, s-ar fi concluzionat cert că:

1.1. Există o eroare materială, care s-a perpetuat în timp, cu privire la terenul ce a făcut obiectul schimbului intervenit în anul 1916, între A.M. şi A.Ş..

Identificarea unui teren - în lipsa unei evidenţe topocadastrale oficiale - se face fie în maniera în care ing. F., în 1937, a întocmit actele tehnice prin atribuire de numere de loturi rezultate dintr-o parcelare cu caracter privat, fie prin vecinătăţi.

Interesează predarea terenurilor între cei care le-au înstrăinat/dobândit pe parcurs, deoarece este greu de închipuit că se poate altera vecinătatea, incompatibilă cu "erori materiale de numerotare", cum este în cazul identificării prin numere de loturi.

1.2. Terenul - lot 45 este identificat precis, topo cadastral, ca fiind, în prezent, la altă adresă poştală decât str. T. nr. 30.

Recurenţii arată că anexează, în acest sens, înscrisuri relevante, imposibil de procurat altfel decât prin expert consultant, ceea nu a fost posibil la ambele instanţe de fond.

Există înscrisuri care dovedesc că o parte din terenul identificat prin loturile menţionate în Decizia civilă nr. 68 din 1937 a Curţii de Apel Constanţa au fost preluate de stat ca terenuri abandonate.

Există dovezi că alte terenuri s-au preluat de stat pentru organizarea apărării antiaeriene a ţărmului Mării Negre. Pe unele terenuri există cazemate militare, ale unei preluări cu regim special.

- S-au aplicat greşit principiile legale, privind efectele produse prin moştenirea aparentă, care întemeiază dreptul înstrăinătorului-erede de a vinde unui cumpărător care se bazează pe credinţa dată de verificări făcute de notarul de stat, în contextul legislativ din 1993, data eliberării certificatului de moştenitor suplimentar nr. 2590.

Orice diligenţă a cumpărătoarei D.A. se baza pe verificarea actelor care au stat la baza certificatului de moştenitor nr. 2590/1993, deoarece, odată cu vânzarea/cumpărarea încheiată, s-a predat efectiv un teren liber, individualizat prin limite de hotar necontestate de vecini, astfel încât nu exista nici cel mai mic dubiu cu privire la drepturile înfăţişate, care se fundamentau pe evidenţe ale autorităţilor, ţinute pe număr de loturi (organisme fiscale, Primărie etc.).

Nici subdobânditorul SC H.S. SRL sau pârâţii B.G. şi B.D. nu au avut alte posibilităţi de verificare.

Nicio altă persoană aflată în situaţia pârâţilor nu s-ar fi putut comporta cu o altă diligenţă.

Sub acest aspect, decizia recurată adaugă nepermis la lege şi înlătură prezumţia legală de bună credinţă, fără temei şi cu nerespectarea regulilor privind sarcina probei relei credinţe, în cazul în care titlul opus în revendicare este un act cu titlu oneros, bazat pe aparenţe create de formalităţile statale ale moştenirii.

Chiar dacă s-ar fi apelat la o consultanţă de specialitate topo cadastrală, s-ar fi ajuns la concluzia certă că cel care a înstrăinat imobilul (L.I.) a vândut corect lotul pe care 1-a predat efectiv cumpărătoarei D.A.. Aceasta, deoarece a vândut terenul pe care, în fapt, 1-a posedat continuu tatăl său - L.H. - şi, după decesul acestuia, vânzătorul, în calitate de moştenitor.

Posesia exercitată de L.H. nu a fost contestată de L.N., autorul reclamanţilor. Nici posesia continuată de L.I., din 1958 până în 1993, nu a fost contestată de moştenitorii lui L.N. Mai mult de 30 de ani, L.I. a posedat terenul sub nume de proprietar, ca unic moştenitor.

Verificarea care s-ar face de orice dobânditor al terenului în litigiu nu poate face abstracţie de această situaţie, pe care legea o ocroteşte, deoarece, chiar în situaţia în care L.I. ar fi fost posesor de rea-credinţă, succesorii săi cu titlu particular (D.A., SC H.S. SRL şi recurenţii) au dreptul să opună, ca apărare în revendicare (în subsidiar), efectele legale ale uzucapiunii de peste 30 de ani a lui L.I.

Prin Decizia civilă nr. 5780 din 12 decembrie 2013, contestată în prezentul dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B.G., B.D. şi SC H.S. SRL împotriva Deciziei nr. 51/C din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă şi a dispus obligarea recurenţilor la plata sumei de 4.340 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi şi intervenienţi.

În pronunţarea acestei hotărâri, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 4/C din 12 ianuarie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., a schimbat, în tot, Decizia civilă nr. 92/C din 30 ianuarie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa şi a admis apelul împotriva Sentinţei civile nr. 116 din 28 februarie 2000 pronunţată de Tribunalul Constanţa. A trimis cauza, spre rejudecare, în primă instanţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 116 din 28 februarie 2000, acţiunea în revendicare formulată de către reclamanţii L.N., L.A., L.V., T.A. şi D.A. a fost respinsă ca inadmisibilă, reţinându-se că acţiunea nu a fost exercitată de către toţi coproprietarii. Prin urmare, desfiinţarea acestei sentinţe şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în primă instanţă au avut, drept consecinţă, reluarea judecăţii in limine litis, câtă vreme, în cauză, nu fusese săvârşit niciun act de procedură care să vizeze un alt aspect decât problema calităţii procesuale active dedusă din nerespectarea principiului doctrinar al unanimităţii.

În aceste condiţii, cu ocazia rejudecării procesului în primă instanţă, puteau fi săvârşite toate actele de procedură specifice acestei etape procesuale, deci, inclusiv lărgirea sferei subiective a procesului, prin formularea unor cereri de intervenţie.

Aşadar, critica recurenţilor, în sensul că rejudecarea procesului trebuia să aibă loc numai între persoanele care au avut calitatea de parte în etapa revizuirii, este neîntemeiată şi nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme actele de procedură, de lărgire a cadrului procesual iniţial, au fost săvârşite cu respectarea cerinţelor prevăzute în C. proc. civ., pentru admisibilitatea lor.

În egală măsură, nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. critica privitoare la nesocotirea prevederilor art. 129 alin. (4) din acelaşi cod, pe considerentul că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor motivul invocat de către apelanţi, legat de inopozabilitatea hotărârii de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., precum şi excepţia de ordine publică de neretroactivitate a art. I pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003, care a instituit un motiv de revizuire ce nu exista la data finalizării litigiului în care a fost pronunţată hotărârea supusă revizuirii în cauză.

Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate constitui temei de casare a unei hotărâri judecătoreşti în măsura în care vătămarea procesuală ce ar fi fost cauzată recurentului, prin săvârşirea unui act de procedură, nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv. Or, pentru a se dispune anularea actului de procedură, trebuie să se stabilească faptul că, prin refacerea lui, sunt restabilite drepturile procesuale ignorate anterior. În speţă, însă, nu se poate susţine că recurenţii au fost vătămaţi procesual prin faptul nepunerii în discuţia părţilor a motivului invocat cu ocazia dezbaterilor în fond, câtă vreme, prin acest motiv, deduceau analizei probleme legate de admisibilitatea revizuirii ce fusese soluţionată prin Decizia civilă nr. 4/C/2008, rămasă irevocabilă în temeiul Deciziei nr. 7495 din 15 iulie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cum critica deciziei menţionate nu mai putea forma obiect de analiză în apelul împotriva sentinţei pronunţate în fond după trimiterea spre rejudecare, eventuala lipsă de rol activ a instanţei de apel, concretizată în faptul nepunerii în discuţia părţilor a unui aspect invocat cu ocazia dezbaterilor în fond nu este de natură să atragă incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Nu este întemeiată nici critica legată de nesocotirea prevederilor art. 1169 C. civ., care stabileşte că acela care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.

Interpretarea sau aplicarea eronată a acestui text ar fi însemnat că instanţele de fond, în lipsa unei excepţii anume reglementate, ar fi răsturnat sarcina probei şi ar fi impus pârâţilor să probeze, mai întâi, faptul că reclamanţii nu sunt proprietarii imobilului revendicat. Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză. Prin urmare, critica nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica legată de neanalizarea modalităţii de preluare a terenului în litigiu, în baza Decretului nr. 102/1950, este invocată în recurs omisso medio, deşi, aşa cum înşişi recurenţii arată, înaintea primei instanţe au fost administrate dovezi privitoare la preluarea terenului în această modalitate. Astfel, la fila 70 din dosarul constituit la nivelul Tribunalului Constanţa este depus acest decret de expropriere, iar, în considerentele Sentinţei civile nr. 4704 din 22 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, s-a arătat că "din probele administrate nu rezultă că lotul 42 ar fi ieşit vreodată din patrimoniul lui A.Ş. sau al moştenitorilor acestuia, într-una dintre modalităţile prevăzute de lege. În lipsa unor probe certe în acest sens, nu se poate aprecia nici că terenul în discuţie ar fi intrat, la un moment dat, în proprietatea statului, cu atât mai mult cu cât, în prezent, se află în stăpânirea unor persoane fizice, în urma unor înstrăinări succesive". Ca atare, pârâţii aveau interes şi trebuia să critice sentinţa în apel şi sub acest aspect. Întrucât nu au făcut-o, sentinţa a intrat în putere de lucru judecat, privitor la chestiunea menţionată.

În fine, legat de identificarea loturilor ce formează obiectul litigiului, nu s-a invocat încălcarea legii în administrarea probelor, de natură să ducă la stabilirea greşită a situaţiei de fapt, ci doar aspecte ce ţin de identificarea loturilor, lucru ce reiese, cu evidenţă, şi din susţinerea că s-a produs o eroare materială cu privire la terenul revendicat. Or, administrarea de probe pentru identificarea bunului litigios este atributul exclusiv al instanţelor de fond, ţine de temeinicia hotărârii şi, în speţă, instanţele de fond au administrat dovezi în scopul menţionat.

După cum, faptul că autorul pârâţilor ar fi stăpânit terenul în tot timpul necesar pentru dobândirea prin uzucapiune constituie o apărare de fond, de analizat în apel, sens în care s-a şi pronunţat Înalta Curte la termenul din 12 septembrie 2013. Or, instanţa de apel s-a pronunţat asupra succesiunii de transmiteri ale dreptului de proprietate ale autorilor pârâţilor, în sensul învederat prin motivele de apel, care, deşi formulate de către un profesionist, nu au dedus analizei problema uzucapiunii.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâţi, ca nefondat.

Conform art. 318 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs sunt susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare, când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare sau de modificare.

Textul de lege sus-menţionat vizează omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare sau de modificare formulate de recurentul care a pierdut, chiar şi în parte, procesul, iar nu argumentele enunţate de parte, care sunt subsumate motivului de recurs pe care îl susţin şi asupra cărora se poate răspunde printr-un considerent comun.

Pe de altă parte, dacă a fost formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde, în conţinutul său, mai multe motive, instanţa este obligată să răspundă fiecărui motiv în parte, iar eventuala omisiune deschide recurentului calea contestaţiei în anulare.

Dintre motivele de recurs pretins a nu fi fost examinate de către Înalta Curte, conform susţinerilor expuse în cadrul contestaţiei în anulare (pct. 1), instanţa de recurs a analizat critica privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., vizând obligaţia de a supune dezbaterii părţilor susţinerile apelanţilor referitoare la inopozabilitatea hotărârii pronunţate în revizuire, precum şi excepţia privind neretroactivitatea art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, invocată de aceleaşi părţi. În acest sens, instanţa de recurs a înlăturat critica formulată, considerând că nu întruneşte cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În esenţă, a reţinut că nu se justifică vătămarea procesuală a recurenţilor, prin încălcarea obligaţiei procesuale respective de către instanţa de apel, deoarece, prin cele două aspecte nedezbătute, se deduceau judecăţii probleme legate de admisibilitatea revizuirii, soluţionată prin hotărâre rămasă irevocabilă. Or, o astfel de critică nu mai putea forma obiect de analiză în rejudecarea cauzei, în apel, urmare a admiterii, în mod irevocabil, a cererii de revizuire.

Prin urmare, susţinerile contestatorilor în legătură cu această chestiune, a nepronunţării instanţei de recurs asupra motivului privind încălcarea obligaţiei procesuale stabilite în sarcina instanţei, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Dintre motivele de recurs formulate în cadrul celor două cereri de recurs înregistrate în dosar şi cu privire la care s-a susţinut, prin intermediul contestaţiei în anulare, omisiunea examinării, într-adevăr, nu au fost analizate următoarele:

- Critica referitoare la schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată iniţiale, prin deducerea judecăţii a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între recurenţii B.G. şi B.D. şi SC H.S. SRL, autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009, chestiune care nici nu a fost supusă dezbaterii părţilor.

Susţinerile recurenţilor, privind obligaţia instanţelor, de a respecta, în rejudecare, cadrul procesual stabilit în limitele procesului anterior admiterii cererii de revizuire au fost examinate doar din perspectiva elementului subiectiv al litigiului, cu referire la posibilitatea formulării cererilor de intervenţie, în fazele procesuale ulterioare revizuirii, nu şi în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată, cu privire la care, recurenţii au arătat că nu poate fi modificat în aceste faze.

- Critica referitoare la greşita apreciere a instanţei de apel în ceea ce priveşte reaua credinţă a pârâţilor, care încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în Dosarul nr. 856/118/2006.

Din perspectiva aceleiaşi decizii, s-a susţinut încălcarea puterii de lucru judecat şi în ceea ce priveşte cele stabilite prin această hotărâre, referitor la proprietatea pârâţilor, motiv, de asemenea, neanalizat de instanţa de recurs.

- Critica privind nelegalitatea hotărârii recurate, care a ignorat efectul forţei probante şi al opozabilităţii actelor opuse de părţi.

- Critica privind nelegalitatea deciziei recurate pentru înlăturarea principiului bunei credinţe a pârâţilor B. şi pentru reţinerea ineficienţei contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 380 din 31 martie 2009.

- Critica referitoare la imposibilitatea legală de restituire a imobilului, situaţie ignorată de instanţa de apel.

- Critica referitoare la efectele produse de "aparenţa în drept", transpusă în adagiul "error communis facit jus".

Mai susţin contestatorii că instanţa de recurs nu ar fi analizat motivul din memoriul completator, referitor la încălcarea regulilor legale şi a principiilor care guvernează materia aprecierii probelor, cu privire la valoarea probantă a înscrisurilor "imposibil de procurat" altfel decât prin expert consultant, după pronunţarea deciziei în apel, înscrisuri depuse în recurs.

Un asemenea motiv de recurs nu a fost formulat şi nici nu ar fi fost posibilă invocarea unei critici în legătură cu înscrisuri depuse în recurs, de vreme ce, fiind procurate ulterior fazei apelului, nu pot constitui temei al unei critici de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel.

În realitate, în memoriul completator, recurenţii precizează că depun "înscrisuri relevante, imposibil de procurat altfel decât prin expert consultant, ceea ce nu a fost posibil la ambele instanţe de fond", această precizare fiind făcută în susţinerea motivului de recurs legat de identificarea loturilor ce formează obiectul litigiului. În acest sens, recurenţii arată că "terenul - lot 45 este identificat precis, topo cadastral, ca fiind, în prezent, la altă adresă poştală decât str. T., nr. 30". Imediat după această susţinere, intervine, în memoriul completator, menţiunea referitoare la "înscrisurile imposibil de procurat (...)", anexate memoriului de recurs.

Referitor la identificarea loturilor, instanţa de recurs s-a pronunţat, constatând că motivul de recurs nu poate fi primit, deoarece vizează aspecte de netemeinicie, şi nu de încălcare a legii în materie de administrare a probelor.

În ceea ce priveşte înscrisurile anexate în susţinerea acestui motiv, cum s-a arătat deja, menţiunea nu se circumscrie unei critici formulate în recurs, ci vizează doar invocarea unui mijloc de probă, în fundamentarea unui motiv de recurs înlăturat de instanţa respectivă, pentru considerentele deja arătate.

Prin urmare, Înalta Curte nu o poate analiza, pe calea contestaţiei în anulare, nesubsumându-se unui motiv al căii de atac de retractare, reglementat de lege.

S-a mai susţinut de către contestatori că instanţa de recurs, deşi a încuviinţat proba cu înscrisuri, nu a analizat motivele de recurs şi prin prisma acestora.

Critica nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare, nefiind reglementată în acest sens nici în dispoziţiile art. 317 C. proc. civ., nici în cele ale art. 318 din acelaşi cod. Omisiunea instanţei de a analiza recursul în raport şi de înscrisurile încuviinţate în calea extraordinară de atac poate reprezenta, eventual, o greşeală de judecată, care nu poate fi, însă, cenzurată pe calea contestaţiei în anulare, deoarece un astfel de procedeu ar deschide, în realitate, calea "recursului la recurs" şi, în final, ar aduce atingere puterii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, ceea ce nu poate fi acceptat.

Pe de altă parte, în raport de soluţia de admitere ce urmează a se pronunţa asupra prezentei contestaţii în anulare, în măsura în care înscrisurile invocate de contestatori au fost încuviinţate de instanţa anterioară şi vizează motive neanalizate, Înalta Curte va ţine seama, în rejudecare şi de aceste înscrisuri. Aceasta, sub rezerva încadrării respectivelor motive, în legătură cu care s-au încuviinţat înscrisuri, în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Mai afirmă contestatorii că instanţa de recurs nu a verificat nici apărarea bazată pe înscrisul care a intervenit pe parcursul judecării recursului, respectiv Decizia civilă nr. 5964 din 4 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte în Dosarul nr. 856/118/2006, încuviinţată ca mijloc de probă, apărare concepută ca argument suplimentar în susţinerea motivului de recurs referitor la încălcarea regulilor legale şi a principiilor ce guvernează materia aprecierii probelor, cu privire la valoarea probantă a înscrisurilor. În acest sens, fac referire la puterea de lucru judecat a deciziei respective, care nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre judecătorească ulterioară, chiar irevocabilă. Arată că Decizia nr. 5964/4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie infirmă apărarea intimaţilor reclamanţi, cu privire la suprafaţa pe care ar fi avut-o, în total, lotul numerotat 42, din care au pretins că face parte şi suprafaţa de 405 mp, dobândită de recurenţii din prezenta cauză.

Contrar celor arătate de contestatori, o asemenea susţinere în legătură cu puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 5964 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi nu a fost formulată în cursul judecăţii recursului. Nu a fost invocată în scris (ca motiv de recurs suplimentar), nu a fost expusă nici în dezbaterile orale, făcându-se referire la această hotărâre şi la consecinţele pe care le produce în litigiul de faţă, din perspectiva puterii de lucru judecat, de abia prin notele scrise depuse de recurenţii pârâţi în dosar, la data de 10 decembrie 2013, ulterior închiderii dezbaterilor şi rămânerii cauzei în pronunţare (5 decembrie 2013).

De asemenea, decizia respectivă a fost doar indicată drept mijloc de probă, prin cererea de probatorii înregistrată de recurenţii pârâţi la 20 martie 2013, iar asupra acestei probe, instanţa de recurs nu s-a pronunţat (încheierea de şedinţă din 12 septembrie 2013), contrar celor afirmate de recurenţi, care au pretins că proba respectivă a fost încuviinţată.

Or, cum motivele de recurs trebuie depuse odată cu cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, dar formulat în termenul prevăzut de lege, sau, în cazul motivelor de ordine publică, până la închiderea dezbaterilor şi acordarea cuvântului pe fond, nicidecum neputând fi formulate prin notele scrise, nu i se poate reproşa instanţei de recurs că nu s-a pronunţat asupra criticii privind puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 5964 din 4 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, susţinerile contestatorilor sunt neîntemeiate sub acest aspect.

Fără dubiu, însă, decizia enunţată mai sus, fiind pronunţată în recursul declarat împotriva Deciziei nr. 379/C din 27 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în Dosarul nr. 856/118/2006, va fi avută în vedere de prezenta instanţă în examinarea acelor motive omise de instanţa de recurs anterioară şi care se referă la puterea de lucru judecat a hotărârilor din litigiul anterior, în ceea ce priveşte buna credinţă şi dreptul de proprietate al pârâţilor asupra terenului în litigiu, susţinute de recurenţi. În egală măsură, hotărârea va fi avută în vedere numai sub aceste aspecte, iar nu în legătură cu afirmaţiile recurenţilor din notele scrise, referitoare la suprafaţa reală a terenului care a constituit lotul 42.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că este fondată contestaţia în anulare formulată de recurenţii pârâţi B.G. şi B.D., în limitele prezentate mai sus, urmând ca, în baza art. 318 teza a II-a C. proc. civ., să admită calea de atac de retractare, să anuleze, în parte, decizia contestată şi să acorde termen pentru rejudecarea recursului declarat de aceste părţi.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei contestate, în privinţa respingerii recursului declarat de SC H.S. SRL, în legătură cu care nu s-a formulat contestaţie în anulare şi soluţia dată recursului declarat de pârâta persoană juridică este autonomă în raport de cea ce se va pronunţa asupra recursului declarat de pârâţii B.

De asemenea, în rejudecarea recursului declarat de pârâţii sus-menţionaţi, se va ţine seama, strict, de motivele omise de la examinare de către instanţa anterioară, raportat doar la argumentele prezentate în cererea de recurs şi memoriul completator şi sub rezerva încadrării criticilor formulate în cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.D. şi B.G. împotriva Deciziei civile nr. 5780 din 12 decembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Anulează, în parte, decizia contestată.

Acordă termen la data de 2 octombrie 2014, cu citarea părţilor, în vederea rejudecării recursului declarat de pârâţii B.D. şi B.G. împotriva Deciziei civile nr. 51/C din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei contestate, în privinţa respingerii recursului declarat de pârâta SC H.S. SRL

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1989/2014. Civil. Drepturi băneşti. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1995/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1978/2014. Civil. Partaj judiciar. Revizuire - Fond ICCJ. Decizia nr. 1985/2014. Civil. Conflict de competenţă. Obligaţie de a face. Fond ICCJ. Decizia nr. 1987/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1989/2014. Civil. Drepturi băneşti. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1995/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1996/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1997/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1998/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs