ICCJ. Decizia nr. 1999/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1999/2014
Dosar nr. 9114/233/2011
Şedinţa publică din 24 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi sub nr. 9114/233/2011, reclamanta M.V., prin mandatar E.I., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Galaţi, prin Primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să-l oblige pe pârât să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-teren în suprafaţă de 668,74 mp şi construcţiile, situate în Galaţi, str. T., nr. 42.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul situat în Galaţi, str. T., nr. 42 (fostă T.Z., nr. 3), constând în 6 corpuri de clădiri şi teren aferent în suprafaţă de 668,74 mp, a aparţinut autorului său, Ş.H.Ş., decedat la data de 21 iunie 1972, iar imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950.
Dovada faptului că autorul său a fost proprietarul imobilului o face cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 221 din 17 decembrie 1901, autentificat sub nr. 1814 din 18 decembrie 1991, anexă la Decretul nr. 92/1950 şi fişa mijlocului fix.
Reclamanta a mai arătat că o parte din cele 6 imobile au fost vândute la persoane fizice şi juridice, fără să se cunoască situaţia exactă şi, întrucât nu a avut posibilitatea de a depune în termen o notificare în baza Legii nr. 10/2001, a formulat prezenta acţiune în revendicare pe calea dreptului comun.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 481 - 483 C. civ.
Pârâtul, Municipiul Galaţi, prin Primar, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, excepţia autorităţii de lucru judecat, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
A arătat că reclamanta trebuia să formuleze cerere în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel încât prezenta acţiune formulată pe dreptul comun este inadmisibilă. A mai arătat că reclamanta a mai formulat o acţiune în revendicarea aceluiaşi imobil, acţiune respinsa prin Sentinţa civilă nr. 1862 din 02 martie 2011 a Judecătoriei Galaţi.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115 - 118 C. proc. civ.
La termenul de judecată din data de 14 februarie 2012, reclamanta a indicat valoarea întregului imobil revendicat ca fiind în cuantum de 640.000 RON, astfel că instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Galaţi.
Prin Sentinţa civilă nr. 1654 din 22 februarie 2012, Judecătoria Galaţi a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Galaţi, cauza fiind astfel trimisă Tribunalului Galaţi, secţia civilă, în favoarea căruia a fost declinată competenţa de soluţionare a litigiului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria Galaţi a reţinut că reclamanta a promovat o cerere evaluabilă în bani, în materie civilă şi, faţă de valoarea întregului imobil revendicat, indicată ca fiind în cuantum de 640.000 RON, a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în primă instanţă revine tribunalului.
Pe rolul Tribunalului Galaţi, dosarul a fost înregistrat sub nr. 9114/233/2011.
Tribunalul a administrat proba cu înscrisuri şi a dispus ataşarea Dosarului nr. 9440/233/2007 al Judecătoriei Galaţi, iar prin încheierea din 19 septembrie 2012, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârât.
Prin Sentinţa civilă nr. 1612 din 27 iunie 2013, Tribunalul Galaţi a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea reclamantei ca fiind inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Deşi reclamanta a arătat în acţiunea dedusă judecăţii că nu a avut posibilitatea de a formula notificare în baza Legii nr. 10/2001, din actele dosarului rezultă că aceasta a formulat, totuşi, o astfel de notificare, este adevărat că pentru alt imobil, respectiv cel din strada M.B., nr. 2, care a fost proprietatea aceluiaşi autor, Ş.H.Ş., notificare soluţionată prin dispoziţia nr. 2890/SR din 31 mai 2006 a Primarului Municipiului Galaţi.
Astfel, instanţa de fond a apreciat că reclamanta nu poate invoca în apărare faptul că nu a avut cunoştinţă de apariţia Legii nr. 10/2001 sau că a fost în imposibilitate de a formula notificare.
Mai mult, prin dispoziţia nr. 1539/SR din 11 aprilie 2005 a Primarului Municipiului Galaţi a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului din prezenta cauză (pentru care a formulat notificare celălalt moştenitor - Ş.M.) motivat de faptul ca nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat. Această dispoziţie nu a fost modificată de vreo instanţă judecătorească.
Tribunalul a mai reţinut incidenţa Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti - Secţiile Unite, dată în recurs în interesul legii şi faptul că reclamanta nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că neconcordanţele dintre legea specială şi Convenţie pot fi invocate doar în momentul în care reclamanta are un bun în sensul Convenţiei sau o speranţă legitimă la un bun, însă în cauza de faţă, reclamanta nu are un bun, întrucât nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi nici nu a făcut dovada proprietăţii, aşa cum s-a stabilit irevocabil prin dispoziţia nr. 1539/SR din 11 aprilie 2005.
De asemenea, a apreciat că reclamanta nu are o speranţă legitimă la un bun, întrucât nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Având în vedere faptul că reclamanta nu a urmat procedurile speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum şi că în cauză nu pot fi identificate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât cauza să fie soluţionată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe calea dreptului comun, instanţa de fond a constatat că acţiunea dedusă judecăţii este inadmisibilă.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia civilă nr. nr. 5/R din 22 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, s-a respins ca nefondat apelul pentru următoarele considerente:
Prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementată o procedură de reparaţie, de imediată aplicare, în folosul tuturor categoriilor de proprietari care au fost abuziv deposedaţi de bunurile imobile în perioada de referinţă a acestui act normativ.
După apariţia Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referinţă este cea prevăzută de dispoziţiile art. 21 şi următoarele din acest act normativ, neputând fi primite cererile formulate în baza dreptului comun.
Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat de către instanţa supremă prin mai multe Decizii în interesul legii - 53/2007, 37/2008 (pe deplin aplicabile în speţă), în sensul că, în principiu, nu există posibilitatea de a opta între legea specială şi dreptul comun în materia revendicării, căci ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant".
Astfel, prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în concursul dintre legea specială şi legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres de legea specială.
În considerentele Deciziei mai sus menţionate se arată că, raportat şi la decizia LIII/2007, "(...) persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ."
De asemenea, se precizează că numai persoanele, exceptate de la procedura acestui act normativ, şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedarea bunului în litigiu.
Astfel, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, este inadmisibilă atunci când, din probele administrate, rezultă că imobilul formează obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001.
Or, în speţă, reţine instanţa de apel, imobilul revendicat face parte din categoria celor la care se referă art. 2 din Legea nr. 10/2001 iar, pe de altă parte, împrejurările "mai presus de voinţa sa" invocate de reclamantă, care au pus-o în imposibilitatea de a urma procedura Legii nr. 10/2001, respectiv, vârsta înaintată, sănătatea precară şi domiciliul în străinătate, nu sunt de natură a justifica admiterea pretenţiilor formulate pe calea dreptului comun în detrimentul procedurii speciale.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, din probele administrate în cauză, rezultă că, aceeaşi reclamantă a urmat, cu privire la un alt imobil, respectiv cel din strada M.B., nr. 2, procedura specială a Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că a cunoscut prevederile acestui act normativ, vârsta înaintată, starea de boală sau domiciliul în străinătate al reclamantei neconstituind, în acel caz un impediment în formularea notificării.
Este adevărat că în considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008 se arată că nu se poate aprecia că existenţa legii speciale exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul, într-o atare acţiune, se prevalează de un bun în sensul normei europene, sens în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Prin urmare, Decizia nr. XXXIII/2008 nu se aplică în acele situaţii în care, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, se poate ivi un conflict cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv în situaţia în care reclamantul are un bun în sensul Convenţiei, protejat de aceasta, se poate impune aplicarea prioritară a convenţiei.
Rezultă aşadar că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţia Europeană, nu numai că acţiunea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui anume drept de proprietate în patrimoniul reclamanţilor şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Prin mecanismul arătat, Convenţia Europeană aduce protecţie doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite, şi, în consecinţă, nu garantează dreptul de a le dobândi printr-un mod sau altul.
Speranţa dobândirii unui bun, respectiv dreptul la restituirea unor imobile preluate înainte de ratificarea Convenţiei de către România, nu constituie un "bun actual" în sensul Convenţiei Europene şi nu poate fi protejat prin prisma convenţiei (cazurile Eufrosina, Caras, Lungoci contra Statului Român).
Astfel, conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru protecţia conferită de către Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască dreptul de proprietate.
Or, în speţă, reţine instanţa de apel, la momentul înaintării acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamanta nu avea un bun actual pentru că nu exista o decizie administrativă sau judecătorească definitivă prin care să i se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, astfel că, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este de neprimit.
Pe de altă parte, instanţa de apel a mai reţinut că nu poate fi ignorat nici faptul că prin dispoziţia nr. 1539/SR din 11 aprilie 2005 emisă de Primarul Municipiului Galaţi a fost respinsă o cerere de restituire în natură a aceluiaşi imobil, pentru care a formulat notificare celălalt moştenitor - Ş.M., motivat de faptul ca nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.
Prin urmare, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente, respectiv dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, şi a stabilit, în mod legal, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că, după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea opţiunii între a uza de procedura Legii 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acţiuni întemeiate pe Codul civil.
Astfel instanţa de apel a constatat că soluţia de respingere a acţiunii reclamantei pe excepţia inadmisibilităţii este legală, aceasta nefiind de natură a încălca dreptul reclamantei la un proces echitabil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.V., solicitând casarea hotărârii instanţei de apel precum şi a sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.:
Astfel reclamanta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în condiţiile în care acţiunea în revendicare are ca obiect imobilul situat în Galaţi, str. T. nr. 42 (fostă T.Z. nr. 3), preluat în mod abuziv de către statul comunist prin Decretul nr. 92/1950 - anexa poziţia nr. 422 în situaţia în care a formulat notificare la Legea nr. 112/1995 în baza certificatului nr. 496 din 16 mai 1997 eliberat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului, din care rezultă că autorul Ş.H.Ş. a fost proprietar a 80 de apartamente din Galaţi printre care şi imobilul din Str. T.Z. Nr. 3 confiscat prin decretul menţionat mai sus.
Recurenta arată că după notificare şi formularea cererii de restituire a tuturor celor 80 de apartamente, în baza Legii 112/1995 şi de stabilire a valorii potrivit art. 6 alin. (3) din L. nr. 213/1998, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul Judeţean Galaţi prin Hotărârea nr. 684 din 20 noiembrie 2000 a respins-o ca neîntemeiată pentru că nu s-a făcut dovada trecerii cu titlul în proprietatea statului a imobilului revendicat şi nici dovada cetăţeniei române.
Recurenta a mai arătat că împotriva Hotărârii nr. 684 din 20 noiembrie 2000 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, a formulat contestaţie ce i-a fost respinsă de către instanţă, pentru aceleaşi argumente privind cetăţenia, dovada trecerii cu titlul valabil, neîndeplinirea condiţiilor de restituire, la fond şi apel.
În ce priveşte motivele pentru care nu s-a depus notificare la Legea nr. 10/2001, recurenta arată că a considerat că formulând cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai sunt necesare şi alte notificări, iar prin respingerea acestor cereri a pierdut şi termenul de depunere a notificărilor, motiv pentru care solicită a se reţine că de principiu cererile depuse în baza Legii nr. 112/1995 echivalează cu o notificare pentru acţiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun.
Aceeaşi recurentă mai arată că între ea şi celălalt moştenitor, Ş.M., relaţiile au fost tensionate, motivat de refuzul acestuia de a-i recunoaşte calitatea ei de moştenitoare după defunctul Ş.H.Ş., pe care de altfel a obţinut-o, aşa cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 15769 din 20 ianuarie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă, astfel că motivaţia instanţei de fond din alin. (10) pag. 1 din sentinţă, nu are nicio relevanţă.
În susţinerea recursului, reclamanta mai arată că inadmisibilitatea acţiunii în revendicare prin raportare la prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, are semnificaţia nesocotirii unor drepturi deja stabilite în condiţiile în care a făcut dovada calităţii sale de moştenitoare a defunctului Ş.H.Ş. precum şi dovada proprietăţilor naţionalizate abuziv conform Anexei la Decretul nr. 92/1950 de naţionalizare, iar actele de proprietate şi celelalte înscrisuri nu au fost contestate niciodată de pârâtă, sau înlăturate prin probe contrarii, făcând astfel dovada unui "bun" în sensul art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1.
Se mai învederează că demersul său judiciar în ceea ce priveşte imobilul din Str. T. nr. 42 (fostă T.Z. nr. 3) pentru care nu i s-a stabilit dreptul la despăgubiri sau alte bunuri în compensaţie, este admisibil fiind îndreptat împotriva Autorităţii Administraţiei Publice Locale, ca entitate deţinătoare şi constituie o ingerinţă în dreptul ei de a beneficia de un proces echitabil, drept conferit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în considerarea căruia trebuie să se asigure accesul deplin la justiţie pentru atingerea finalităţii de a avea exerciţiul deplin al dreptului de proprietate, drept de care atât antecesorul său cât şi ea au fost lipsiţi în mod abuziv.
Prin raportare la prevederile art. 22 alin. (5) din Legea 10/2001, susţine recurenta, se produce practic o veritabilă confiscare, expropriere, ţinând seama că potrivit considerentelor expuse, statul nu a avut şi nu are un titlu valabil pentru aceste imobile şi că în calitatea sa de proprietară (succesoare a defunctului Ş.H.Ş.), este lipsită de posibilitatea obţinerii restituirii bunului imobil pe calea unei acţiuni în revendicare.
Lipsa oricărei compensaţii într-o astfel de concepţie a legii nu este justificată de vreo împrejurare de excepţie care să justifice proporţionalitatea între ingerinţa impusă şi imperativul respectării dreptului de proprietate pretins de reclamantă.
Limitarea impusă prin art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în sensul de a utiliza exclusiv procedura specială reglementată de acest act normativ care presupune iniţierea demersului pentru redobândirea imobilului de care a fost deposedată abuziv înăuntrul unui termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, are natura unei ingerinţe în dreptul de proprietate prin raportare, atât la susţinerile din cererea de chemare în judecată cât şi prin raportarea la motivele invocate de pârâtă prin schimbarea destinaţiei spaţiilor, valorificarea cu rea-credinţă a acestora şi deţinerea în continuare a unor părţi din spaţii ce au fost închiriate, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse de însăşi pârâta.
Recurenta mai învederează că o astfel de ingerinţă permisă statelor prin paragraful 2 al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să fie circumscrisă unor condiţii, astfel cum a statuat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, să fie prevăzute de lege, să aibă un scop legitim şi să respecte principiul proporţionalităţii.
O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează greşita interpretare a Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Intimatul Municipiul Galaţi prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte critica greşitei soluţionări a acţiunii în revendicare, prin acordarea priorităţii Legii nr. 10/2001 în raport cu dispoziţiile dreptului comun în materie, a interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţiile unite dată în recurs în interesul legii, sunt de reţinut următoarele:
Întrucât imobilul din litigiu a fost trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele anterioare au apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., invocate, de reclamantă în acţiune.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte de la dreptul comun.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamantă de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, în detrimentul legii speciale de reparaţie, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să uzeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
În speţă, reclamanta nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, iar susţinerile reclamantei legate faptul că se afla în Germania şi că cererea depusă în temeiul Legii nr. 112/1995 echivalează cu notificarea prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu pot fi primite, conform principiilor că nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii şi respectiv nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria turpitudine.
Reclamanta nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare, nu a formulat notificare în condiţiile legii speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate prevala nici de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie.
Aceasta întrucât, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să se fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).
Noţiunea autonomă de bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurisprudenţa constantă.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamanta nu are nici un act al autorităţii publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecţie să o invoce în prezenta cauză, după cum dispoziţiile legii sau jurisprudenţa nu îi conferă o speranţă legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretenţiilor în lipsa notificării şi în raport cu dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Prin confirmarea soluţiei fondului de respingere a acţiunii reclamantei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre în acord şi cu dispoziţiile Deciziei dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, nr. 33/2008.
Astfel, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele:
"Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamantă după intrarea în vigoare a acestei legi, în mod corect instanţele de fond şi apel au avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Nu există posibilitatea pentru recurentă de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
Este adevărat că în considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reţinut şi faptul că "nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice."
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui "bun", situaţie care, aşa cum deja s-a arătat, nu se regăseşte în speţă.
Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
"Simpla speranţă de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranţă legitimă", privită ca "valoare patrimonială" şi, în consecinţă, ca "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Ca atare, recurenta nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate.
În ce priveşte analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, invocat de recurentă prin motivele de recurs, aceasta s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenţei unui "bun" în patrimoniul ei, ceea ce nu este cazul în speţă, după cum s-a arătat deja.
Aşa cum în mod corect au reţinut instanţele anterioare, reclamanta avea la dispoziţie calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent, şi care stabilea o procedură specială de acces la instanţă.
În aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciară, unificată prin decizia dată de instanţa supremă, a statuat că instanţa de judecată poate analiza pe fond notificarea, chiar şi în ipoteza refuzului unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare (Decizia nr. XX/2007).
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială nu este, în principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenţiei o anumită marjă de apreciere.
Art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ca şi art. 21 din Constituţia României, reglementează liberul acces la justiţie, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimitate şi de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese, consacrate de Convenţie şi jurisprudenţa Curţii Europene.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene (cauza Păduraru contra României), Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.
De asemenea, art. 6 din documentul european, ca şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, adoptând în acest scop Legea nr. 10/2001, potrivit căreia una dintre condiţiile acordării unor astfel de măsuri este aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită a le primi să formuleze notificare într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Nu se poate reţine că termenul de 1 an, în discuţie, nu este un termen rezonabil, în sensul de a oferi persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat perioada necesară pentru efectuarea demersurilor în vederea înregistrării notificării.
Termenul prevăzut în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru înregistrarea notificării, este un termen de decădere, astfel după cum rezultă din dispoziţiile alineatului final din acelaşi articol, care menţionează că nerespectarea termenului arătat se sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Aceasta nu înseamnă că, prin instituirea unui termen în vederea valorificării dreptului la restituire, sub sancţiunea pierderii respectivului drept în cazul nerespectării acestui termen, s-ar încălca dreptul de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţie şi că, din acest punct de vedere, Legea nr. 10/2001 ar veni în conflict cu Convenţia.
Aşa cum s-a arătat deja, art. 6 din documentul european nu restrânge libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar în acest sens statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere, în limitele căreia se înscriu şi prevederile din legea internă de reparaţie referitoare la termenul de formulare a notificării şi sancţiunea corelativă nerespectării acestui termen.
Conform celor reţinute în considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale de reparaţie, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
Or, după cum deja s-a arătat, reclamanta nu se găseşte în niciuna dintre aceste situaţii de excepţie,care ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare/retrocedare de drept comun, iar pe de altă parte reclamanta nu are un nici un "bun" în sensul Convenţiei, pentru motivele deja expuse.
De asemenea, nu se poate reţine, în speţă, nici încălcarea dreptului de acces la instanţă, deoarece, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, în caz de soluţie defavorabilă asupra notificării, dată în faza administrativă a soluţionării acesteia, persoana nemulţumită are deschisă calea contestaţiei împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a notificării, conform art. 26 alin. (3) din această lege.
Prin urmare, într-un asemenea caz, persoana interesată va beneficia de controlul jurisdicţional exercitat de o instanţă de judecată, la care recurenta nu a ajuns din propria culpă, determinată de pasivitatea ei în urmarea procedurii Legii nr. 10/2001.
În concluzie, nu se poate reţine nici încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici a art. 21 din Constituţia României şi întrucât reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), aceasta nu are un "bun actual" şi nici măcar "o speranţă legitimă" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu poate obţine restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat şi instanţele anterioare.
Având în vedere considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reţine întrunirea cerinţelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., celelalte motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., invocate de reclamantă nu se mai impun a fi analizate, motiv pentru care recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V. împotriva Deciziei nr. 5/R din 22 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1998/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2000/2014. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
