ICCJ. Decizia nr. 2002/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2002/2014
Dosar nr. 47330/3/2009
Şedinţa publică din 24 iunie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 47330/3/2009, reclamanţii P.F., R.I., R.G., R.R., R.R.Z. şi SC F.T. SRL au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. SA obligarea la plata sumei de 550.000 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 16.717 mp situat în Bucureşti, B-dul L.T. nr. 12, sector 2, pentru perioada noiembrie 2006 - noiembrie 2009 şi plata lunară cu acelaşi titlu în continuarea perioadei de 20.000 RON pe toată durata folosinţei terenului.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că dreptul de proprietate al autorului lor şi al succesorilor săi legali a fost reconfirmat pe rând prin Sentinţa civilă nr. 1951/2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 775/2000 şi Decizia civilă irevocabilă nr. 194 din 05 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind înscris în Cartea funciară prin încheierea nr. 13631 din 23 iunie 2000 a Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 2 Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 194 din 05 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 16092/2/2003 s-a admis acţiunea reclamanţilor; s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0796 din 26 ianuarie 1994 şi s-a dispus obligarea pârâtei SC B. SA să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 16.717 mp pe care îl deţine efectiv situat în Bucureşti, B-dul L.T. nr. 69A (fost 53 - 55), sector 2, cu ieşire şi prin str. R.T. nr. 12, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert I.I.
După pronunţarea acestei decizii irevocabile, R.M. a decedat (la 02 iulie 2008), de pe urma acesteia rămânând moştenitorii săi legali R.I., R.G., R.R. şi R.R.Z., conform certificatului de moştenitor nr. 46/2001, iar G.N. şi P.F. şi-au înstrăinat cota lor indiviză de 115 mp către SC F.T. SRL.
Reclamanţii au arătat că pe terenul ce a aparţinut autorului lor - G.N.N. (N.) au fost edificate de-a lungul timpului mai multe construcţii pe care pârâta le foloseşte în scop de închiriere, fiind astfel lipsiţi de folosinţa terenului, aducând o limitare a dreptului de proprietate.
Cu alte cuvinte, fiind titularii proprietăţii terenului, conform art. 480 C. civ., au în patrimoniu toate atributele proprietăţii numai că folosinţa este exercitată efectiv de către pârâtă.
De asemenea mai trebuie subliniat că privaţiunea pe care o suferă proprietarii terenului este în corelaţie cu beneficiul pe care proprietarul clădirii o primeşte, acela de a folosi neîngrădit şi de a exploata în folosul personal terenul altuia.
Totodată acţiunea în pretenţii pentru lipsa de folosinţă a terenului aflat în proprietate pe cote părţi, fiind un act administrativ, poate fi introdusă împotriva terţilor de oricare dintre coproprietari sau de o parte din aceştia, cu privire la întregul bun.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480, 998 şi 999 C. civ.
La data de 12 ianuarie 2010 a fost depusă cerere de intervenţie principală de către N.C., N.F., N.I., N.C.Z., cerere ce a fost admisă în principiu la termenul din data de 09 martie 2010.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată învederând că până la data de 05 februarie 2008, data deciziei de restituire, şi-a exercitat dreptul de proprietate cu toate atributele sale şi că temeiul juridic invocat de reclamanţi nu justifică pretenţiile deduse judecăţii.
Totodată s-a mai arătat că în acest moment terenul este parţial ocupat de clădiri pentru care există un drept legal de superficie pe durata existenţei clădirilor. Dar asupra terenului grevat de căi de acces există un drept legal de trecere, drepturi ce nu sunt contestate de către reclamanţi.
Pârâta a mai arătat că nu are calitate procesuală pasivă pentru suprafaţa de teren de aproximativ 2.000 mp întrucât este ocupată de clădirile SC B.P. SRL şi folosinţa pentru dreptul de trecere, contravaloare care trebuie achitată exclusiv de această societate, precum şi pentru suprafaţa de 10.200 mp de teren, suprafaţă liberă, accesul reclamanţilor pe această suprafaţă nefiind îngrădit în niciun fel.
La data de 17 mai 2010 SC B.P. SRL a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, cerere ce a fost respinsă ca inadmisibilă la termenul din 18 mai 2010.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1023 din 30 mai 2011 a admis în parte cererea formulată de către reclamanţii P.F., R.I., R.G., R.R., R.R.Z., SC F.T. SRL şi intervenienţii în nume propriu N.C., N.F., N.I. şi N.C.Z. reprezentat de N.I. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, având ca obiect pretenţii şi cererea de intervenţie; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor şi intervenienţilor suma de 4.730. 468 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţa pentru perioada februarie 2008 - martie 2011 şi suma de 1,80 euro/mp în echivalent RON pe fiecare zi începând cu luna aprilie 2011 şi până la predarea efectivă a terenului situat în Bucureşti, B-dul L.T. nr. 69A (fost 53 - 55), cu ieşire şi prin str. R.T. nr. 12.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că:
Prin Decizia civilă nr. 194 din 05 februarie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 16092/1/2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul declarat de recurenţii reclamanţi N.I., N.C.Z., R.M., P.F., G.N., P.F., N.C. şi N.F. împotriva Deciziei civile nr. 341/A din 09 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 747/2003, a modificat decizia recurată, a admis acţiunea reclamanţilor, a constatat nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0796 din 26 ianuarie 1994 şi a obligat pârâta SC B. SA să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 16.707 mp. pe care îl deţine efectiv situat în Bucureşti, B-dul L.T. nr. 69A (fost 53 - 55), sector 2, cu ieşire şi prin str. R.T. nr. 12, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert I.I., pe care l-a omologat.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 919 din 09 iulie 2008, reclamanţii N. (fostă P.) F. şi G.N. au vândut reclamanţilor din prezenta cauză, SC F.T. SRL cotele lor de 1/5 din întreg terenul situat în Bucureşti, B-dul L.T. nr. 69A (fostă 53 - 55), cu ieşire şi în str. R.T. nr. 12, sector 2.
Din procesul-verbal de punere în posesie încheiat la data de 08 mai 2008 s-a reţinut că reclamanţii au fost puşi în posesia terenului menţionat în Decizia civilă nr. 194/2008 a Curţii de Apel Bucureşti.
Aşa cum a rezultat din hotărârea judecătorească menţionată mai sus dreptul de proprietate s-a stabilit în mod irevocabil în favoarea reclamanţilor, drept care permite acestora să posede, să folosească şi să dispună de terenul în suprafaţă de 16.717 mp. situat în Bucureşti, B-dul L.T. nr. 69A (fost 53 -55), sector 2, cu ieşire şi în str. R.T. nr. 12, sector 2.
Atunci când vorbim de dreptul de folosinţă al proprietarului, înţelegem dreptul acestuia de a utiliza în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele şi veniturile acelui bun,
Din întreg materialul administrat în cauză, respectiv înscrisuri, interogatoriu s-a reţinut că reclamanţii nu se bucură de acest drept ce este o prerogativă a dreptului de proprietate, pârâta având obligaţia conform titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească anterior menţionată, să asigure exercitarea dreptului de proprietate al reclamanţilor şi intervenienţilor cu toate atributele sale respectiv posesie, folosinţă.
Apărările pârâtei potrivit cărora o parte din teren nu este folosit de către aceasta nu pot fi primite atâta timp cât suntem în prezenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care s-a dispus obligarea pârâtei să lase reclamanţilor şi intervenienţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul litigios, iar pe de altă parte aceste aspecte au fost analizate cu putere de lucru judecat în cadrul acţiunii în revendicare reţinându-se că suprafaţa de 16.717 mp este deţinută efectiv de către pârâtă aspect care a justificat şi justifică calitatea procesuală pasivă a pârâtei.
Nici apărarea referitoare la existenţa unui drept de superficie şi de trecere nu pot fi primite atâta timp cât pârâta nu a înţeles valorificarea acestora în cadrul unei cereri reconvenţionale instanţa fiind obligată potrivit principiului disponibilităţii să se pronunţe numai asupra a ceea ce s-a cerut, în consecinţă, tribunalul, apreciind că reclamanţii şi intervenienţii nu se bucură de dreptul de proprietate asupra bunului, aceştia având un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, a reţinut că pretenţiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă sunt fondate conform dispoziţiilor art. 480 C. civ.
Referitor la cuantumul pretenţiilor, tribunalul a luat în calcul valoarea stabilită prin expertiza efectuată în cauză de expert C.E., valoare ce se raportează la anul 2008 când Decizia civilă nr. 194 a rămas irevocabilă şi când de altfel s-a stabilit obligaţia în sarcina pârâtei. Astfel din suma de 6.410.580 RON s-a scăzut suma de 1.680.112 RON, restul fiind suma de 4.730.468 RON, sumă la care pârâta a fost obligată la plată pentru perioada februarie 2008 - martie 2011 iar în continuare la 1,80 euro/mp în echivalent RON pe fiecare zi începând cu luna aprilie şi până la predarea efectivă a terenului situat în Bucureşti, B-dul L.T. nr. 69A (fost 53 - 55), sector 2, cu ieşire şi în str. R.T. nr. 12, valoare reţinută din acelaşi raport de expertiză reprezentând chirie practicată pentru imobilele de natura celui litigios.
Prin Sentinţa civilă nr. 2052 din data de 28 noiembrie 2011 s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de SC B. SA privind lămurirea dispozitivului Sentinţei civile nr. 1023 din 30 mai 2011.
A reţinut instanţa că nu se impune lămurirea înţelesului acestuia întrucât cuprinde date suficiente pentru aducerea la îndeplinire date ce se coroborează cu certitudine din considerentele hotărârii care fac referire la perioada pentru care se datorează suma cât şi raportat la Decizia nr. 194/2008 prin care s-a soluţionat irevocabil acţiunea în revendicare.
Aspectele învederate de către pârâtă referitoare la deţinerea numai în parte a anumitor clădiri, individualizarea cotei parte din suma ce ar reveni fiecărui reclamant şi intervenient sunt aspecte ce vizează fondul cauzei şi nu presupune lămurirea dispozitivului, iar menţiunile de pe site-ul Ministerului de Justiţie nu fac obiectul dispoziţiilor legale menţionate întrucât se are în vedere dispozitivul hotărârii raportate la considerentele şi minuta hotărârii pronunţate.
De asemenea, prin încheierea pronunţată în Camera de consiliu din data de 30 ianuarie 2012 s-a respins cererea de îndreptare eroare materială formulată de petenta SC B. SA cu privire la Sentinţa civilă nr. 10213 din 30 mai 2011.
A reţinut instanţa că, prin cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2012, petenta SC B. SA a solicitat instanţei îndreptarea erorii materiale strecurate în Sentinţa civilă nr. 1023 din 30 mai 2011, constând în omisiunea inserării în considerentele sentinţei a următoarelor:
- omiterea menţinerii aspectelor şi discuţiilor care s-au făcut la ultimul termen de judecată, 16 mai 201 - cu privire la modificarea pretenţiilor reclamanţilor, prin majorarea acestora faţă de pretenţiile din petitul cererii introductive;
- omiterea menţionării solicitării SC B. SA a administrării probei cu cercetarea la faţa tocului, motivarea acestei cereri şi soluţia dată de instanţă acestei cereri.
Analizând cererea de îndreptare în raport de actele dosarului precum şi de referatul grefierului de şedinţă, întocmit ca urmare a dispoziţiei instanţei prin viza de primire a cererii din data de 23 ianuarie 2012 se poate constata ca cele menţionate de petentă se regăsesc în cuprinsul considerentelor sentinţei menţionate, respectiv cele privind modificarea pretenţiilor reclamanţilor se regăsesc menţionate în alin. (10) (fila 278 verso dosar fond) "Reprezentantul reclamanţilor persoane fizice arată că, în raport de dispoziţiile art 132 alin. (2) C. proc. civ. înţelege să-şi majoreze pretenţiile conform concluziilor raportului de expertiză" iar cele menţionate la solicitarea privind cercetarea la faţa locului se regăsesc în cuprinsul alin. (6), (7), (8) şi (9) din încheiere "Reprezentantul pârâtei solicită încuviinţarea unei cercetări la faţa locului, pentru a se observa situaţia de fapt din teren, respectiv aspectul că SC B. SA ocupa numai 30% din teren".
Împotriva Sentinţei civile nr. 1023 din 30 mai 2011 au declarat apel toate părţile, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 172/A din 03 iulie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta-pârâtă SC B. SA, împotriva sentinţei civile Sentinţei civile nr. 2052 din 28 noiembrie 2011 şi împotriva încheierilor de şedinţă din datele de 18 mai 2010 şi 30 ianuarie 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 47330/3/2009.
A admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi P.F., R.G., R.R., R.I., R.R.Z. şi SC F.T. SRL prin administrator judiciar R. SPRL şi apelanţii -intervenienţi F.N.C. (moştenitorul defunctei N.C.), N.F., N.I. şi N.C.Z. şi apelanta pârâtă SC B. SA împotriva sentinţei civile Sentinţei civile nr. 1023 din 30 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 47330/3/2009.
A schimbat în parte sentinţa în sensul că:
A obligat pârâta să plătească reclamanţilor şi intervenienţi lor echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 2.518.297,8 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada noiembrie 2006 - 23 septembrie 2011.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei privind admiterea în parte a acţiunii.
Curtea, examinând motivele de apel formulate de apelata-pârâtă SC B. SA împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 mai 2010, prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie formulată de SC B.P. SRL, împotriva Sentinţei civile nr. 2052 din 28 noiembrie 2011 şi a încheierii de şedinţă din data de 30 ianuarie 2012 le-a a considerat neîntemeiate.
Prin încheierea din şedinţă din data de 18 mai 2010 s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie formulată de intervenienta SC B.P. SRL Această societate nu a formulat apel împotriva acestei încheieri, astfel încât apelul formulat de o altă persoană, respectiv SC B. SA nu poate fi primit.
Cu privire la Sentinţa civilă nr. 2052 din 28 noiembrie 2011, Curtea reţine că în mod corect a fost respinsă cererea de lămurire a dispozitivului, întrucât acesta cuprinde date suficiente pentru aducerea la îndeplinire, date ce se coroborează cu considerentele sentinţei, iar eventualele erori de pe site-ul Ministerului Justiţiei nu fac obiectul dispoziţiilor art. 2811 C. proc. civ.
Din lecturarea încheierii de şedinţă din data de 16 mai 2011 rezultă că aceasta cuprinde toate aspectele învederate de apelanţi ca fiind omise, astfel încât în mod corect s-a respins prin încheierea de şedinţă din data de 30 ianuarie 2012 cererea de îndreptare eroare materială.
Astfel, se constată că în încheiere la alin. (7) - (10) se menţionează cererile părţilor cu privire la cercetarea locală şi ceea ce a dispus instanţa cu privire la această probă.
De asemenea în alin. (10) al aceleiaşi pagini este menţionată cererea reclamanţilor, prin apărător, prin care se solicită, în temeiul art. 132 alin. (2) C. proc. civ. majorarea pretenţiilor conform concluziilor raportului de expertiză.
În aceste condiţii nu era necesar ca în considerentele sentinţei să se mai facă referire cu privire la aceste aspecte.
Raportat la aceste considerente, Curtea găseşte ca neîntemeiat motivul de apel formulat de pârâtă privind încălcarea principiului disponibilităţii, întrucât instanţa de fond nu a acordat mai mult decât s-a cerut.
De asemenea, în ceea ce priveşte motivele de apel invocate de SC B. SA prin care se invocă încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, încălcarea normelor de competenţă funcţională şi nepronunţarea asupra excepţiilor formulate (a netimbrării - reformulate, prematurităţii introducerii acţiunii,a lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată pentru SC F.T. SRL), Curtea a reţinut că:
La data de 13 mai 2010, s-a depus la dosar de către SC B. SA o cerere prin care se invocă excepţia prematurităţii acţiunii, excepţia lipsei de interes în formularea prezentei acţiuni de SC F.T. SRL şi excepţia netimbrării, dar această cerere nu a fost susţinută de către petentă pentru a fi pusă în discuţia părţilor.
De asemenea, în ceea ce priveşte excepţiile netimbrării şi a necompetenţei secţiei civile a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea acestei cauze, pe motiv că ar fi un litigiu între profesionişti, Curtea reţine că:
Prin încheierea de şedinţă din data de 09 martie 2010 (fila 69 dosar fond) Tribunalul Bucureşti a pus în discuţia părţilor excepţia netimbrării acţiunii reţinând că "raportat la litigiul purtat între părţi în care s-a analizat dreptul de proprietate cu toate atributele sale, această acţiune se încadrează în prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, astfel că este scutită de la plata taxei de timbru".
Aceste considerente ale instanţei de fond sunt corecte, având în vedere că aceste cereri (cererea principală şi cererea de intervenţie) sunt cereri accesorii ale admiterii acţiunii în revendicare şi astfel H se aplică aceeaşi scutire ca şi cererii principale în conformitate cu art. 15 lit. r) din Legea nr. 346/1997.
Acelaşi principiu al cererii accesorii se aplică şi în ceea ce priveşte competenţa funcţională a instanţei civile.
Prin Decizia civilă nr. 194/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a stabilit că dreptul de proprietate aparţine exclusiv unor persoane fizice iar competenţa este stabilită irevocabil în favoarea instanţei care a judecat şi acţiunea în revendicare, respectiv acţiunea principală şi anume instanţa civilă. Mai mult, dispoziţiile art. 4 C. com. nu au incidenţă în cauză, întrucât obiectul cererii introductive nu vizează acte ori fapte de comerţ, chiar dacă unele părţi sunt societăţi comerciale, ci pretenţii de natură civilă derivate din acţiuni în revendicare admise.
Excepţiile prematurităţii şi lipsei de interes nu au fost invocate în faţa instanţei de fond, pentru ca instanţa de apel să le analizeze ca şi motive de apel. Cu toate acesta, Curtea reţine că:
Excepţia prematurităţii acţiunii pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 720 C. proc. civ. ţine tot de aspectul necompetenţei funcţionale, invocat pentru prima dată în apel, text de lege care nu poate avea nicio incidenţă în cauză întrucât nu ne aflăm în cadrul unui litigiu comercial.
Mai mult, excepţia lipsei de interes este o apărare ce priveşte fondul cauzei, instanţa de fond arătând în considerente că SC F.T. SRL a cumpărat cota 1/5 din terenul în litigiu de la N.F. şi G.N.
Într-adevăr, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 919 din 09 iulie 2008, N. (fostă P.) F. şi G.N. au vândut SC F.T. SRL cota lor de 1/5 din întreg terenul situat în Bucureşti, B-dul L.T. nr. 69A (fost B-55), cu ieşire în strada R.T. nr. 12, sector 2, astfel încât are interes în formularea prezentei acţiuni.
Faptul că această societate ar folosi o parte din teren în prezent nu conduce la concluzia că nu ar mai avea interes în formularea prezentei acţiuni, având în vedere că terenul este proprietatea comună pe cote părţi a mai multor persoane, o parte dintre ele fiind reclamanţii şi intervenienţii, desocotirea ulterioară a acestora potrivit cotelor lor părţi fiind o problemă ce îi priveşte direct pe coproprietari, instanţa nefiind investită cu o astfel de cerere.
Pe fondul cererilor de apel, Curtea a reţinut următoarele:
Atât reclamanţii şi intervenienţii, cât şi pârâta au criticat raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză la instanţa de fond. Aceste critici nu vor mai fi analizate de instanţa de apel întrucât în apel s-a admis şi s-a efectuat o nouă expertiză contabilă de către expert contabil judiciar A.G.I. Concluziile acestui raport de expertiză vor fi avute în vedere de instanţă la pronunţarea deciziei, având în vedere ca expertul a răspuns obiectivelor stabilite.
Prin motivele de apel reclamanţii şi intervenienţii au mai susţinut că sentinţa este nelegală raportat la data de la care se datorează despăgubiri, iar pârâta a criticat sentinţa susţinând că în mod greşit au fost obligaţi să plătească contravaloarea lipsei de folosinţă pentru întreg terenul deşi au folosit şi folosesc numai aproximativ 30% din suprafaţa totală de 16.717 mp, restituită reclamanţilor.
Terenul situat în Bucureşti, B-dul L.T. nr. 69A (fost 53 - 55), a fost preluat fără nici un titlu valabil de către autorităţile comuniste, dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor şi al succesorilor săi fiind reconfirmat, pe rând, prin Sentinţa civilă irevocabilă nr. 1951/2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, dispoziţia Primarului General al Municipiul Bucureşti nr. 775/2000 şi Decizia civilă irevocabilă nr. 194 din 05 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind înscris în Cartea funciară prin încheierea nr. 13631 din 23 iunie 2000 a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 2 Bucureşti.
Prin Decizia civilă irevocabilă nr. 194 din 05 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 16092/1/2003, s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0796 din 26 ianuarie 1994 emis de fostul Minister al Industriilor şi s-a dispus obligarea pârâtei SC B. SA a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 16.717 mp, pe care îl deţine efectiv, situat în Bucureşti, B-dul L.T. nr. 69A (fost 53 - 55), sector 2, cu ieşire şi prin str. R.T. nr. 12, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul I.I., pe care l-a omologat.
Ca atare, dreptul de proprietate a fost recunoscut apelanţilor-reclamanţi şi apelanţilor-intervenienţi în urma admiterii unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, o astfel de decizie având caracter declarativ.
Procedând la compararea titlurilor de proprietate instanţele au stabilit cu putere de lucru judecat preexistenţa dreptului de proprietate al reclamanţilor şi intervenienţilor şi caracterul perpetuu al acestui drept, fiind stabilit cu caracter retroactiv că au în patrimoniu toate atributele dreptului de proprietate "usus, fructus şi abusus".
Mai mult, prin aceeaşi decizie s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate aparţinând pârâtei-apelante SC B. SA. Efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate şi prin acesta restabilirea legalităţii. Efectul nulităţii se exprimă în adagiul quod nullum est, nullum producit effectum. Pentru a opera această regulă trebuie să fie aplicate principiile efectelor nulităţii, respectiv retroactivitatea nulităţii, restabilirea situaţiei anterioare - restitutio in integrum, anularea nu numai a actului iniţial ci şi a actului subsecvent.
Potrivit principiului retroactivităţii nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii absolute coboară până la data întocmirii actului.
În speţă, se solicită de către reclamanţi lipsa de folosinţă a imobilului.
Produsele civile sunt venituri încasate din folosinţa unui bun, cum ar fi, mai ales chiriile sau despăgubirile care sunt datorate pentru fiecare zi, fără ca valoarea bunului să fie diminuată. Există totuşi o excepţie de la regulă, conform căreia produsele aparţin proprietarului bunului. Art. 485 C. civ. vechi (aplicabil în cauză) a instituit excepţia în virtutea căreia cel care posedă de bună-credinţă un bun, practic cere pentru sine produsele acestuia, fără ca proprietarul să poată să le ceară.
Art. 487 din acelaşi cod prevede că buna credinţă a acelui care posedă un bun, încetează în momentul în care el cunoaşte viciile titlului său. începând din acel moment, el nu se mai poate bucura de un drept de proprietate asupra produselor bunului.
Este adevărat că determinarea momentului în care buna-credinţă încetează este o chestiune de fapt, lăsată, de la caz la caz, la aprecierea judecătorului, dar doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a considera că introducerea unei cereri în justiţie împotriva celui ce posedă un bun, face să înceteze buna credinţă a acestuia din urmă şi că, începând din acel moment el nu mai poate să se prevaleze de buna sa credinţă pentru a-şi însuşi produsele bunului.
Este evident că, în speţă, partea pârâtă trebuie să plătească proprietarului contravaloarea lipsei de folosinţă începând cu data promovării acţiunii în revendicare şi în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al pârâtei, respectiv 28 noiembrie 2000, ţinând cont însă de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. De fapt acesta (prescripţia) a şi fost considerentul pentru care reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă începând cu noiembrie 2006, acţiunea de faţă fiind promovată în noiembrie 2009.
Prin urmare, Curtea găseşte întemeiat motivul de apel formulat de reclamanţi şi intervenienţi privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă şi pe perioada noiembrie 2006 - ianuarie 2008.
Apelanta-pârâtă prin motivele de apel a învederat instanţei că în mod greşit a fost obligată să plătească lipsa de folosinţă pentru întreg terenul, deşi a folosit şi foloseşte numai o parte din acesta.
Curtea găseşte întemeiat, în parte, acest motiv de apel întrucât:
Pentru perioada noiembrie 2006 - 08 mai 2008 statuările Deciziei civile nr. 198/2008 a Curţii de Apel Bucureşti se impun cu autoritate de lucru judecat. Prin această decizie s-a dispus ca SC B. SA să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 16.717 mp "teren pe care îl deţine efectiv" astfel încât rezultă foarte clar că această instanţă a reţinut că numai pârâta-apelanta ocupă întreg imobilul.
Decizia civilă nr. 198/2008 a fost pusă în executare, întocmi în du-se la data de 08 mai 2008 de către executorii judecătoreşti D.G. şi L.G. procesul-verbal de punere în posesie, ce se află depus în copie la dosar fond.
Din conţinutul acestui proces-verbal rezultă că reclamanţii au fost puşi în posesie, dar că terenul este ocupat de construcţii, aparţinând SC B. SA pe o suprafaţă de 6.500 mp.
Coroborând acest înscris, cu concluziile raportului de expertiză topografică efectuat în apel de expert E.S.A. şi răspunsurile la interogatoriu ale reclamanţilor şi intervenienţi lor, Curtea, în temeiul art. 1203 C. civ., apreciază că, după întocmirea acestui procesul-verbal de punere în posesie de către executorul judecătoresc, pârâta-apelantă poate fi obligată ia plata contravalorii lipsei de folosinţă doar pentru suprafaţa de 6.500 mp, pe care se află situate construcţiile pe care le foloseşte; contravaloare pe care o datorează până la predarea efectivă a întregului teren, conform procesului-verbal de punere în posesie din data de 23 septembrie 2011, recunoscut de ambele părţi.
Altfel, s-ar realiza o îmbogăţire fără justă cauză pentru reclamanţi şi intervenienţi atâta timp cât din probele administrate în cauză, respectiv răspunsurile la interogatoriu, concluziile raportului de expertiză topografică şi susţinerile expertului consemnate în încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2013 rezultă că reclamanţii şi intervenienţii au avut acces la imobil, iar o parte dintre aceştia chiar au folosit terenul, cum ar fi SC F.T. SRL şi N.C.
Instanţa a avut în vedere suprafaţa menţionată în actul întocmit de executorul judecătoresc şi nu concluziile raportului de expertiză topografică întocmit în cauză, pe de o parte pentru că procesul-verbal de punere În posesie întocmit de executorul judecătoresc are valoarea unui act autentic, conform an. 1171 C. civ., iar pe de altă parte expertiza topografică a fost efectuată în anul 201.3, când situaţia de fapt nu mai era aceeaşi, expertul având în vedere, aşa cum rezultă din relatările sale în faţa instanţei, actele de la dosar, măsurătorile efectuate, dar şi depoziţiile martorilor. Or, audierea martorilor este un atribut exclusiv al instanţei şi nu al expertului.
Susţinerile apelantei-pârâte în sensul că o parte din aceste construcţii aparţin SC B.P. SRL, nu pot fi reţinute în speţă, faţă de dispoziţiile Deciziei civile nr. 198/2008 a Curţii de Apel Bucureşti şi de cadrul procesual stabilit de părţi. Eventualele pretenţii reciproce ale celor două societăţi comerciale (SC B. SA şi SC B.P. SRL) urmează să fie soluţionate pe cale separată.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii P.F., R.I., R.G., R.R. şi R.R.Z., criticând soluţia pentru nelegalitate, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
S-a arătat că se solicită obligarea pârâţilor la plata sumei de 4,421.646 euro, pentru perioada noiembrie 2006 - septembrie 2011, întrucât în mod eronat instanţele anterioare au stabilit că trebuie plătită numai suma de 2,518.297,8 euro.
În esenţă, reclamanţii au invocat că instanţa de apei, nesocotind probele administrate în cauză, respectiv concluziile raportului de expertiză privind sumele acordate drept daune pentru lipsa de folosinţă asupra terenului, luându-se în considerare o suprafaţă mai mică de teren decât cea stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă,
Recurenţii au invocat şi faptul că instanţa de fond trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1203 C. civ., în sensul angajării răspunderii civile pentru săvârşirea unei fapte ilicite cu intenţie, de către o persoană juridică. Astfel, în mod eronat nu au fost acordate daune pentru utilizarea unei suprafeţe de 10.217 mp teren liber, restul până la 6.717 mp fiind ocupaţi de construcţii.
Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs şi reclamantul SC F.T. SRL, criticând soluţia pentru nelegalitate, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ.
Recurentul a arătat că instanţa a făcut o greşită aplicaţiune a dispoziţiilor art. 1203 C. civ., ca temei al stabilirii cuantumului daunelor pentru lipsă de folosinţa, întemeindu-şi raţionamentul în mod greşit pe aplicarea prezumţiilor pentru a stabili situaţia de fapt în litigiul dedus judecăţii. S-a arătat că prezumţiile sunt permise de lege atunci când este posibilă şi dovada cu martori, conform art. 953, 960, 1014, 1130, 1191 şi următoarele C. civ.
S-a mai invocat de recurent că în cauză nu au fost administrate probe cu martori care să demonstreze folosirea diferenţei de suprafaţă de teren de reclamanţi şi intervenienţi în perioada mai 2008 - septembrie 2011. Din probe rezultă că pârâta SC B. SA a folosit întreaga suprafaţă de teren, încheind contracte de închiriere pentru folosinţa acestuia.
Alte critici formulate privesc aprecierea eronată făcută de instanţă asupra contractului încheiat cu SC D.S.P. SRL, cel de comodat încheiat cu SC B. SA şi asupra concluziilor raportului de expertiză, neexistând nicio dovadă concludentă referitoare la ocuparea terenului de către reclamanta SC F.T. SRL.
Faptul că pe teren există clădiri altor societăţi nu poate contrazice ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în sensul că terenul în suprafaţă de 16.717 mp este ocupat în întregime de SC B. SA.
Mai mult societatea SC F.T. se află în insolvenţă şi nu mai desfăşoară nicio activitate din luna martie 2011, astfel încât clădirile aflate pe terenul în litigiu sunt ocupate de alte societăţi comerciale, ce trebuiau identificate în timpul procesului.
O ultimă critică vizează obligarea pârâtei SC B. SA la plata sumei de 4.357,430, 80 euro către cei cinci coproprietari, reclamanţi în cauza de faţă.
Împotriva deciziei a declarat recurs şi pârâta SC B. SA, criticând soluţia pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ.
Recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicaţiune a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., în sensul obligării sale la plata unor daune ce reprezintă lipsa de folosinţă asupra unei suprafeţe de teren ce a fost deja predată către reclamanţi, în cursul anului 2008, iar pretenţiile deduse judecăţii sunt prescrise.
S-a arătat că cererea în pretenţii a fost formulată în faţa instanţei de fond pe cale principală şi nu există nicio raţiune legală pentru care aceasta nu ar fi trebui să fie timbrată, atât în faţa instanţelor de fond, cât şi în căile de atac, întrucât nu există nicio normă expresă care să scutească acţiunea de la plata taxei judiciare de timbru.
S-a invocat de către pârâtă caracterul comercial al litigiului care ar fi trebuit judecat de către secţiile comerciale ale instanţelor, în caz contrar, încălcându-se competenţa funcţională a acestora.
Din punct de vedere procesual, au fost ignorate dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., în sensul că nu au fost discutate cu prioritate excepţiile prematuri taţii acţiunii şi lipsei de interes, încălcându-se dreptul la apărare al părţilor din proces.
Pârâtul a invocat, în esenţă, că instanţa a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece nu a analizat apărările formulate în cursul judecării cauzei, ignorând susţinerile privind existenţa mai multor societăţi comerciale care au folosit terenul în litigiu şi drepturile dobândite în mod legal de către acestea asupra unor clădiri construite de -a lungul timpului.
În ceea ce-i priveşte pe reclamanţii P.F., R.I., R.G., R.R. şi R.R.Z., acestora li s-a predat terenul deţinut de SC B. SA în cursul anului 2008, iar în ceea ce-1 priveşte pe reclamantul SC F.T. SRL, acesta s-a aflat În permanenţă în posesia terenului, astfel încât nu avea temei să reclame o lipsă de folosinţă.
S-a mai criticat şi raţionamentul juridic al instanţei de apel care a condus la stabilirea în sarcina pârâtului a unei culpe în crearea unui prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor fără temei legal, de vreme ce terenul a fost deţinut din anul 1994, în baza unui certificat constatator al dreptului de proprietate, emis de o autoritate administrativă a statului român. Deţinerea unui teren în temeiul unui titlu de proprietate nu poate constitui o faptă ilicită şi nu poate genera un prejudiciu de dimensiunile celui stabilit printr-o expertiză efectuată de un expert neautorizat de autorităţile competente.
Mai mult, asupra clădirilor aflate pe terenul în suprafaţă de 6500 mp, există titluri de proprietate valabile, de pildă, pentru SC B.P. SRL s-a depus la dosarul cauzei o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv Sentinţa nr. 6880 din 09 iunie 2010, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.
Recursul declarat de reclamanţii P.F., R.I., R.G., R.R. şi R.R.Z. este netimbrat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin cererea înregistrată ia data de 30 noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, obligarea acesteia la plata sumei de 550.000 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 16.717 mp, situat în Bucureşti, B-dul L.T. nr. 12, sector 2, pentru perioada noiembrie 2006 - noiembrie 2009 şi plata lunară de 20.000 RON, cu acelaşi titlu în continuarea perioadei, pe toată durata folosinţei terenului.
În recurs, instanţa le-a pus în vedere reclamanţilor să timbreze suma de 205.637 RON, în raport de pretenţiile formulate, însă aceştia au formulat cerere de reexaminare, contestând suma stabilită drept taxă judiciară de timbru.
Prin încheierea din data de 26 martie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 47330/3/2009/a4, s-a stabilit irevocabil, că taxa de timbru datorată de reclamanţi în recurs este de 88.810 RON.
Nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru "cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente, nu sunt aplicabile cauzei petenţilor, pe de o parte întrucât aceştia au depăşit etapa de restituire a imobilului preluat de către stat, iar pe de altă parte întrucât actuala acţiune în pretenţii a acestora, introdusă împotriva pârâtei SC B. SA, nu are nici caracter accesoriu şi nici caracter incident faţă de o altă procedură în curs, cu atât mai puţin faţă de aceea prin care reclamanţii au redobândit imobilul de la stat.
Scutirea de la plata taxei de timbru reprezintă o excepţie de la regula prevăzută de art. 1 şi 2 din lege conform căreia acţiunile evaluabile în bani sunt supuse taxelor judiciare de timbru, ce trebuie interpretată în mod restrictiv, în conformitate cu principiul general de drept excepţia este strictissimae interpretationis.
Pentru clasificarea cererilor în principale, accesorii şi incidentale (la care se referă art. 17 C. proc. civ.) este necesar să existe o acţiune civilă pusă în mişcare, în raport de această acţiune principală putându-se formula cereri accesorii ori incidentale, a căror rezolvare depinde de soluţia dată cererii principale sau care se află în legătură cu soluţia dată acesteia.
Pentru a califica o cerere drept accesorie este necesar, pe de o parte, ca aceasta să depindă de soluţia dată cererii principale, iar pe de altă parte, să se raporteze la cererea principală din acelaşi proces, iar nu din procese diferite.
Or, acţiunea despre care arată petenţii că ar avea caracter principal faţă de acţiunea de faţă a fost soluţionată irevocabil prin Decizia civilă nr. 194 din 05 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 16092/2/2003 şi a avut ca obiect revendicare, în timp ce prezentul demers judiciar ce ca obiect pretenţii, a fost iniţiat pe cale principală şi a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că acţiunea în pretenţii formulată de reclamanţi în faţa instanţei de fond are caracterul unei cereri principale şi în acest context este supusă plăţii taxei de timbru. S-a statuat că acţiunea formulată pe cale principală nu este scutită de plata taxei judiciare de timbru, dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, nefiind incidente în cauză, de vreme ce cauza acţiunii nu priveşte restituirea unui imobil preluat de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1945,
În raport de soluţia dată în cererea de reexaminare a taxei de timbru, instanţa le-a pus în vedere reclamanţilor să timbreze recursul cu suma de 88.810 RON, însă aceştia au învederat că nu înţeleg să achite taxa datorată.
Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, urmează să anuleze recursul reclamanţilor, ca netimbrat.
Recursul declarat de reclamantul SC F.T. SRL este nefondat.
Examinând susţinerile recurentului, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
În esenţă, prima critică formulată vizează admisibilitatea probei cu prezumţii simple, folosite de instanţa pentru construirea raţionamentului jurisdicţional, în raport de obiectul litigiului dedus judecăţii.
Prezumţiile simple sunt admisibile în speţă, deoarece cauza acţiunii se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală care stă la baza construcţiei juridice a lipsei de folosinţă. Or, în materia răspunderii civile delictuale trebuie dovedită o situaţie de fapt, respectiv aceea a ocupaţiunii terenului fără temei juridic, de natură să determine un prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor şi, în consecinţă, este admisibil orice mijloc de probă, inclusiv martorii şi prezumţiile.
Susţinerile privind dovada ocupaţiunii imobilului, valoarea juridică a contractelor depuse la dosarul cauzei, existenţa unei alte societăţi, respectiv SC F.T.B. SRL care se află pe teren, cuantumul daunelor stabilite prin raportul de expertiză sau faptul că nu a fost administrată proba cu martori, nu constituie critici de nelegalitate, vizând în realitate modalitatea de evaluare a probatoriului de către instanţele anterioare, aspect care nu poate fi supus analizei instanţei de recurs.
Recursul declarat de pârâta SC B. SA este întemeiat, în parte, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 314 C. proc. civ. şi urmează să fie analizat din această perspectivă. Deşi cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, motivele au fost grupate şi vor fi examinate în funcţie de problemele de drept ridicate în speţă.
Astfel, examinând susţinerile pârâtei, Înalta Curte constată că este fondată critica pârâtului referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, în drept instanţa urmând să se raporteze la art. 35 din Decretul nr. 31/1954, coroborate cu art. 998 - 999 C. civ., care constituie dreptul comun în această materie.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data formulării acţiunii "Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sînt actele persoanei juridice însăşi. Faptele ilicite săvîrşite de organele sale obliga însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvîrşit, atît faţă de persoana juridică, cît şi faţă de cel al treilea."
Astfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă că în cursul anului 1994, SC B. SA a obţinut certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 16.707 mp, situat în Bucureşti, L.T. nr. 69 A, sector 2.
Reclamanţii P.F., R.I., R.G., R.R. şi R.R.Z. au invocat în sprijinul lor sentinţa civilă irevocabilă nr. 1951/2000, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea terenului, precum şi dispoziţia nr. 775/2000, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
După obţinerea hotărârii judecătoreşti ce a dispus restituirea terenului, reclamanţii au formulat acţiune în constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a SC B. SA pentru suprafaţa de 16.707 mp, precum şi acţiune în revendicare.
Prin Decizia nr. 194 din 5 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a dispus irevocabil constatarea nulităţii certificatului constatator al dreptului de proprietate emis în favoarea SC B. SA, admiţându-se totodată şi acţiunea în revendicare, obligând pârâta să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, suprafaţa de 16.707 mp teren. La data de 8 mai 2008, SC B. predă terenul reclamanţilor.
Ulterior acestui moment, la data de 30 noiembrie 2009, reclamanţii au formulat acţiune în pretenţii, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, invocând efectul retroactiv al nulităţii şi dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.
Trebuie subliniat că pârâta SC B. SA a deţinut terenul în litigiu, din anul 1994 şi până la data constatării nulităţii titlului său, în anul 2008, în calitate de proprietar, în baza certificatului constatator al dreptului de proprietate M 03 nr. 0796 din 26 ianuarie 1994, emis de fostul Minister al Industriilor.
În dreptul român nulitatea are caracter judiciar, astfel încât până ia rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de constatare a nulităţii titlului său, deţinerea imobilului de către pârâtă a avut temei legal.
Certificatul constatator al dreptului de proprietate a fost obţinut în temeiul unei proceduri prevăzute de Legea nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991, fiind un act juridic ce produce efecte erga omnes, intabulat şi opozabil terţilor. Potrivit art. 5 din hotărârea de guvern menţionată: "Organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, precum şi autorităţile administrative publice judeţene vor elibera societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. ... . Aceste certificate sînt supuse regimului de publicitate imobiliară."
Aşa fiind, deţinerea imobilului de către pârâtă, până la constatarea nulităţii titlului sau, nu poate face parte din construcţia juridică a răspunderii civile delictuale şi nu poate constitui o faptă ilicită.
Trebuie efectuată distincţia dintre un asemenea act juridic şi un contract sinalagmatic, a cărui nulitate duce la restituirea prestaţiilor şi la posibilitatea formulării unei acţiuni în pretenţii în termenul de prescripţie de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
În speţă, nu există prestaţii care să fie restituite, pentru că actul a cărui nulitate a fost constatată are caracterul unui act administrativ unilateral, iar dobândirea proprietăţii de către reclamant nu s-a întemeiat pe un abuz de drept, ci pe respectarea unei proceduri legale. Actul administrativ de care se prevalează pârâta, intrând în circuitul juridic civil a dobândit valoarea unui titlu de proprietate.
Numai un abuz de drept, în sensul încălcării drepturilor dobândite de o alta persoană, poate furniza fundamentul unei acţiuni civile în despăgubiri, întrucât acţiunea în instanţă trebuie să constituie un remediu pentru încălcarea dreptului.
Chiar dacă în conformitate eu art. 487 C. civ., posesorul încetează sa mai fie de bună-credinţă din momentul în care viciile titlului în baza căruia bunul îi devin cunoscute, respectiv când este formulată acţiunea în revendicare a imobilului, care a şi fost admisă, în speţă, nu s-a stabilit că pârâta SC B. SA ar fi cules fructele rezultate din chirii. Aşa fiind, ar fi fost în situaţia de a restitui fructele civile, dacă ar fi încasat sume de bani cu titlu de chirie, aspect care însă nu a fost supus analizei în cursul judecării cauzei.
Mai mult, de vreme ce între reclamanţi şi pârât nu au existat raporturi juridice, nu se pune problema repunerii în situaţia anterioară, în sensul restituirii prestaţiilor reciproce, rămânând numai aspectul executării hotărârii judecătoreşti.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că, la trei luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, terenul a fost predat reclamanţilor de către pârât, aspect consemnat prin procesul-verbal din 8 mai 2008.
Pentru a se institui răspunderea civilă delictuală în temeiul dispoziţiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, raportat la dreptul comun în materie, este necesar să se stabilească existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu produs în patrimoniu! reclamanţilor, a unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu! pretins cauzat, precum şi a culpei pârâtului. Lipsa de folosinţă, invocată în acţiune, în speţă ar fi o eventuală folosire a terenului, fără titlu, de către societatea pârâtă, care ar produce un prejudiciu echivalent cu chiria ce s-ar putea încasa pe piaţa liberă.
Or, în speţă, pe de o parte, terenul a fost predat, astfel încât nu se poate invoca o lipsă de folosinţă, fondată pe răspunderea civilă delictuală, iar pe de altă parte, până la data predării se opune principiul ocrotirii siguranţei circuitului civil, în raport de constatarea judiciară a nulităţii, conform Codului civil din 1864 şi Codului de procedură civilă din 1865.
Este întemeiată şi susţinerea pârâtei că nu i-au fost analizate susţinerile privind dobândirea unor drepturi asupra imobilului de către alte persoane, fără a se determina regimul juridic al deţinerii terenului şi al clădirilor existente pe acesta, ceea ce echivalează cu nestabilirea situaţiei de fapt.
În virtutea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, instanţa avea obligaţia să analizeze apărările părţilor şi să dispună efectuarea de dovezi pentru a se stabili ce persoane fizice sau juridice deţin terenul, ce clădiri se află pe teren şi care este regimul juridic al acestora, ce suprafaţă s-a predat efectiv de SC B. SA către reclamanţi, şi cu ce titlu este deţinut restul terenului.
Este adevărat că prin decizia Curţii de Apel a fost obligată pârâta să restituie 16.717 mp de teren reclamanţilor, însă nu pot fi ignorate susţinerile privind dobândirea unor drepturi de către părţi sau terţi pentru că, în caz contrar, se ajunge la neanalizarea aspectelor invocate în apărare de către părţile din proces.
De asemenea, trebuia determinată situaţia reclamantului SC F.T. SRL, pentru a se stabili de la ce dată acesta a dobândit drepturi asupra imobilului. În ce modalitate acestea au fost exercitate, respectiv dacă a existat o ocupaţiune fizică sau o folosinţă efectivă în temeiul unor acte juridice.
Numai după stabilirea aspectelor menţionate, instanţa putea să statueze în ce măsură sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, analizând susţinerilor părţilor în conformitate cu standardele unui proces echitabil.
În rejudecare, instanţa va pune în discuţia părţilor timbrarea acţiunii şi a apelurilor, întrucât prin încheierea irevocabilă, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosar nr. 47330/3/2009/a4, s-a statuat că acţiunea este supusă plăţii taxei de timbru, în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii P.F., R.G., R.I., R.R.Z. şi R.R., dar şi în ceea ce o priveşte pe pârâta SC B. SA, făcându-se astfel aplicaţiunea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din taxa datorată pentru cererea a sau acţiune neevaluabilă în bani datorată de prima instanţă.
Prin aceeaşi încheiere s-a statuat că reclamanta SC F.T. SRL este scutită de plata taxei de timbru, potrivit dispoziţiilor art. 77 alin. î din Legea nr. 85/2006, deoarece se află în procedura insolvenţei.
În raport de soluţia pronunţată în recurs, nu se mai impune analizarea motivelor de recurs, privind excepţiile prematurităţii şi lipsei de interes şi nici cele privitoare la competenţa funcţională a instanţei. Referitor la modalitatea de autorizare a experţilor şi cuantumul sumei stabilite prin expertiză, acestea sunt aspecte de evaluare a probatoriului care nu pot face obiectul analizei în recurs.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) raportate la art. 314 C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC F.T. SRL, prin administrator judiciar R. SPRL împotriva aceleiaşi decizii.
Urmează să admită recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva aceleiaşi decizii, să caseze decizia atacată şi să trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanţii P.F., R.G., R.I., R.R., R.R.Z. împotriva Deciziei nr. 172/A din 03 iulie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC F.T. SRL, prin administrator judiciar R. SPRL împotriva aceleiaşi decizii.
Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva aceleiaşi decizii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2001/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2003/2014. Civil → |
|---|
