ICCJ. Decizia nr. 2001/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2001/2014
Dosar nr. 24995/3/2009
Şedinţa publică din 24 iunie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 11 iunie 2009, N.I.J. şi T.E. au solicitat instanţei - în contradictoriu cu Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA - să stabilească valoarea reală a terenurilor în suprafaţă de 599 şi 216 mp, situate în extravilanul comunei Glina, sat Manolache, judeţul Ilfov şi respectiv prejudiciul cauzat reclamanţilor urmare grevării acestor imobile de lucrurile autostrăzii A2 şi exproprierea lor, în fapt.
Reclamanţii au mai solicitat instanţei să stabilească şi termenul de plată al despăgubirilor, ce ar urma să fie calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii pronunţată în cauză.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au dobândit imobilele, prin moştenire legală de la autorii acestora, N.V. şi N.G., în prezent fiind menţionat în cartea funciară, în legătură cu ambele suprafeţe "terenuri ocupate de autostrada A2".
Situaţia nemişcătoarelor, mai susţin reclamanţii, este incertă, în condiţiile în care au fost ocupate de pârâtă în fapt, fără a fi făcut vreun demers pentru a opera transferul dreptului de proprietate şi respectiv a se plăti vreo despăgubire.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 1131 din 15 iunie 2011, a admis cererea şi, în consecinţă, a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenul de 599 mp, situat în extravilanul comunei Glina, sat Manolache, judeţul Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 123, întabulat în C.F. 4381 a comunei Glina cu nr. cadastral 459 şi terenul de 216 mp, situat în aceeaşi localitate, întabulat în C.F. 4379 a comunei Glina c u nr. cadastral 457, din care 101 mp ocupaţi de Autostrada A2, iar 115 mp ocupaţi de drumul vicinal al Autostrăzii A2, la suma de 72.200 euro, echivalent în RON la data plăţii, sumă ce urma a fi achitată de pârâtă, în termen de 30 de zile, de la rămânerea definitivă a hotărârii.
A obligat totodată pârâta, la plata sumei de 6.100 RON, către reclamanţi, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au avut în proprietate terenurile în suprafaţă de 599 mp şi respectiv 216 mp situate în com. Glina, sat Manolache, jud. Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 123 şi respectiv 122, terenuri pentru care tatălui acestora i s-a reconstituit dreptul de proprietate conform legii fondului funciar.
Prin adresa nr. 93/19319 din 21 noiembrie 2006 emisă de pârâtă, aceasta i-a comunicat reclamantei faptul că cele două terenuri, ce fac obiectul prezentei cauze, sunt afectate de traseul Autostrăzii Bucureşti - Constanţa.
La data de 15 iulie 2008, aşa cum rezultă din planurile de amplasament şi delimitare a imobilelor, terenurile menţionate anterior apar ca fiind afectate de Autostrada A2.
Urmare acestei situaţii, prin actul de dezmembrare autentificat sub nr. 1621 din 23 octombrie 2008 la BNPA R.C. şi B.H., reclamanţii au hotărât dezmembrarea terenului în suprafaţă de 2100 mp situat în comuna Glina, sat Manolache, judeţul Ilfov, tarla 1/1, parcela 123, înscris în C.F. nr. 4381 a localităţii Glina, Judeţul Ilfov, cu nr. cadastral 459, în lotul 1 reprezentat de suprafaţa de 599 mp teren extravilan arabil situat în comuna Glina, sat Manolache, judeţul Ilfov, cu nr. cadastral 459/1, terenul fiind ocupat de autostrada A2 (A.N.D) şi lotul 2 reprezentat de suprafaţa de 1494 mp teren extravilan arabil situat în comuna Glina, sat Manolache, judeţul Ilfov, cu nr. cadastral 459/2.
De asemenea, prin actul de dezmembrare autentificat sub nr. 1622 din 23 octombrie 2008 la BNPA R.C. şi B.H., reclamanţii au hotărât dezmembrarea terenului în suprafaţă totală de 5100 mp situat în comuna Glina, sat Manolache, judeţul Ilfov, tarla 1/2, parcela 122, înscris în C.F. nr. 4379 a localităţii Glina, judeţul Ilfov, cu nr. cadastral 457, în trei loturi: lotul nr. 1 în suprafaţă de 101 mp cu nr. cadastral 457/1, teren ocupat de autostrada A2 (A.N.D.), lotul nr. 2 în suprafaţă de 115 mp cu nr. cadastral 457/2, teren ocupat de drumul vicinal al autostrăzii A2 şi lotul nr. 3 în suprafaţă de 4905 mp cu nr. cadastral 457/3.
Faţă de cele reţinute mai sus, tribunalul a constatat că, în fapt, a operat o scoatere definitivă a terenurilor din proprietatea reclamanţilor, acestea fiind efectiv utilizate pentru realizarea lucrărilor de construire a autostrăzii Bucureşti - Constanţa, sectorul Bucureşti - Fundulea, fără însă ca reclamanţii să beneficieze de o justă şi prealabilă despăgubire pentru această expropriere, conf. art. 5 din Legea nr. 198/2004 şi art. 21 şi urm. din Legea nr. 33/1994.
În aceste condiţii tribunalul a apreciat că cererea formulată de reclamanţi este întemeiată, motiv pentru care o a admis-o şi, omologând raportul de expertiză evaluatorie întocmit în cauză, a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenul în suprafaţă de 599 mp situat în extravilanul comunei Glina, sat Manolache, judeţul Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 123, intabulat în C.F. nr. 4381 a comunei Glina cu nr. cadastral 459 şi terenul în suprafaţă de 216 mp situat în extravilanul comunei Glina, sat Manolache, judeţul Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 122, intabulat în C.F. nr. 4379 a comunei Glina cu nr. cadastral 457, din care 101 mp ocupaţi de Autostrada A2, iar 115 mp ocupaţi de drumul vicinal al Autostrăzii A2, la suma de 72.200 euro, echivalent RON la data plăţii, sumă ce urma a fi achitată de către pârâtă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei.
Apelul declarat de pârât, împotriva acestei hotărâri, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 350A din 5 decembrie 2013 a schimbat în parte sentinţa, în sensul că urmare admiterii acţiunii, a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, pentru suprafaţa totală de 815 mp ocupată de autostrada A2 şi de drumul vicinal al autostrăzii, la suma de 15.273 euro, echivalent în RON, la data plăţii.
A înlăturat obligaţia stabilită în sarcina pârâtului, de plată a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expertiză, în cuantum de 2.100 RON.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A obligat intimaţii-reclamanţi la plata către apelantul-pârât, a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că sub aspectul situaţiei de fapt existente în speţă, tribunalul a reţinut corect să utilizarea terenurilor în litigiu, pentru realizarea lucrărilor de construire a autostrăzii, s-a realizat fără a fi fost respectată procedura de expropriere prevăzută de lege şi fără acordarea vreunei despăgubiri, către intimaţii-reclamanţi.
Ca atare, se arată, modalitatea în care reclamanţii au formulat cererea, solicitând stabilirea despăgubirilor cuvenite, se înscrie în cadrul prevăzut de Legea nr. 198/2004 şi Legea nr. 33/1994, în condiţiile în care a avut loc o expropriere în fapt, urmare căreia, reclamanţii au pierdut atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, situaţia actuală a terenurilor făcând, practic, imposibilă înstrăinarea acestora către terţi.
S-a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 15 al Legii nr. 198/2004, conform căruia transferul dreptului de proprietate va opera, în drept, la data plăţii despăgubirilor, amintindu-se de cauza Burghelea împotriva României.
Cât priveşte invocarea puterii de lucru judecat, în raport cu o altă hotărâre judecătorească în care pârât a fost Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, instanţa de control judiciar a constatat că, deşi susţinerile pârâtei referitoare la distincţia dintre autoritatea de lucru judecat şi puterea lucrului judecat sunt corecte, ceea ce se invocă, de fapt, este practica judecătorească în materie, care nu este unitară.
Astfel, se arată, dacă prin hotărârea invocată de pârâtă se reţine că reclamantul nu are dreptul de a cere declanşarea procedurii de expropriere pentru un teren afectat de autostradă (expropriat în fapt), printr-o altă hotărâre, dată de instanţa supremă, s-a statuat ca fiind admisibilă acţiunea prin care se solicită declararea utilităţii publice pentru un imobil expropriat în fapt şi efectuarea unei oferte de despăgubiri, avându-se în vedere ingerinţa produsă reclamantului în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, prin afectarea bunului său, unei utilităţi publice.
Celelalte critici, referitoare la: necompetenţa materială a tribunalului de soluţionare a cererii în primă instanţă, nulitatea cererii pentru netimbrare şi inadmisibilitatea acţiunii, nu au fost reţinute de instanţa de control judiciar, care, făcând trimitere la prevederile art. 2 pct. 1 lit. f), C. proc. civ. şi art. 21 al Legii nr. 33/1994, a concluzionat că acţiunea dedusă judecăţii este o cerere în materie de expropriere (chiar dacă aceasta este una "în fapt", fără respectarea procedurilor prevăzute de legea specială) şi este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 10 alin. (1) al Legii nr. 198/2004.
În cauză, a declarat recurs în termen legal Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- în mod greşit s-a reţinut că cererea formulată de reclamanţi este una în materie de expropriere şi că este admisibilă, deşi s-a învederat instanţelor că pentru terenurile în litigiu nu a fost emisă o hotărâre de guvern pentru declararea utilităţii publice şi, practic, nu a fost declanşată procedura exproprierii, concepută de legiuitor ca un act al puterii de stat.
În consecinţă, se arată, din perspectiva art. 7 al Legii nr. 33/1994 şi art. 9 şi 10 din Legea nr. 198/2004, atât procedura administrativă cât şi cea judecătorească nu putea fi iniţiată decât de expropriator, proprietarul imobilului putând sesiza instanţa doar cu privire la cuantumul despăgubirii şi a dreptului la despăgubire, în contextul exproprierii prealabile a nemişcătorului.
- instanţa de control judiciar " a creat" o nouă instituţie de drept, respectiv "exproprierea în fapt", ce nu se regăseşte în nici un act normativ şi nu este recunoscută nici de doctrina judiciară.
- în contextul în care terenurile reclamanţilor nu au făcut obiect al exproprierii şi în speţă nu este incidentă norma reglementată de art. 21 al Legii nr. 33/1994, litigiul nu era de competenţa tribunalului, în primă instanţă, ci a judecătoriei, conform art. 8 C. proc. civ., iar acţiunea trebuia timbrată.
- pârâta recurentă nu are calitate procesuală pasivă, în condiţiile în care exproprierea nu a operat.
- instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia puterii de lucru judecat, deşi s-au depus la dosar hotărâri care au consfinţit legalitatea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii prin care se solicită obligarea la plata de despăgubiri pentru un teren care nu făcuse obiect al exproprierii.
Or, se arată, în contextul în care aceeaşi problemă de drept este supusă analizei Curţii de Apel, este imperativ ca soluţia anterior pronunţată să nu fie contrazisă (res iudicata pro veritate habetur).
- dreptul la acţiune al reclamanţilor s-a stins prin prescripţie. Astfel, dreptul acestora la acţiune, respectiv dreptul de a pretinde despăgubiri, s-a născut în anul 1992, la momentul deposedării, în vreme ce acţiunea a fost introdusă abia în luna iunie a anului 2009.
Chiar acceptându-se că, mai arată recurenta, acţiunii îi sunt aplicabile normele speciale din materia exproprierii, instanţa de apel era ţinută să respecte şi dispoziţiile art. 9 alin. (2) al Legii nr. 198/2004, conform cărora persoana care se consideră îndreptăţită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, în termen de 3 ani (...) sub sancţiunea decăderii.
- raportul de expertiză omologat de instanţa de apel a fost întocmit cu nesocotirea cerinţei imperative referitoare la analizarea preţului pieţei pentru stabilirea cuantumului despăgubirii, fiind încălcate prevederile art. 26 al Legii nr. 33/1994, în condiţiile în care imobile de acelaşi fel cu cel în litigiu au fost înstrăinate, în mod obişnuit, cu preţuri cuprinse între (2) şi (3) euro/mp, aspect complet ignorat de experţii judiciari.
- au fost greşit aplicate şi prevederile art. 274 coroborat cu art. 276 C. proc. civ.
Astfel, în pofida faptului că instanţa le-a admis cererea de apel, aceasta nu a schimbat dispoziţiile primei instanţe referitoare la obligarea pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată, în sumă de 4.000 RON (onorariul de avocat de la fondul cauzei) şi nu a încuviinţat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată - în cuantum de 4.000 RON - achitate de pârâtă în etapa apelului, reprezentând onorariile experţilor.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Este de necontestat că suprafeţele de 599 mp şi respectiv 216 mp, în litigiu (parte din suprafaţa totală de 2100 mp situată în comuna Glina, sat Manolache, judeţul Ilfov, ce ulterior a făcut obiectul unor acte de dezmembrare), se află în proprietatea reclamanţilor, fiind dobândite prin moştenire legală, de la autorul N.G., decedat la 3 ianuarie 2006, care, la rândul său, a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991( a se vedea titlul de proprietate nr. 33777/6 decembrie 1996 şi certificatul de moştenitor succesiv nr. 2 din 23 ianuarie 2006, emis de BNP M.M.Ţ.).
De netăgăduit este, de asemenea, împrejurarea că reclamanţii au pierdut atributele posesiei şi folosinţei, în condiţiile în care terenurile în discuţie au fost afectate de traseul autostrăzii Bucureşti - Constanţa, aspect necontestat de către pârâtă (a se vedea Adresa nr. 93/19319 din 21 noiembrie 2006).
Cum, preluarea s-a făcut fără întocmirea vreunei documentaţii legale şi fără acordarea vreunei despăgubiri, de esenţa litigiului şi pentru a răspunde criticilor recurentei, se impune a lămuri dacă, în cauză, s-a produs o expropriere de facto, şi, respectiv, dacă cererea dedusă judecăţii putea fi soluţionată în cadrul procesual determinat prin dispoziţiile Legilor nr. 33/1994 şi 198/2004.
Cu privire la acest concept, este adevărat că ne aflăm în prezenţa unei practici neunitare, majoritatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauze similare statuând însă că, împrejurarea neefectuării procedurilor de expropriere, nu poate atrage inadmisibilitatea acţiunii, fiind de neconceput ca însăşi încălcarea legii să atragă consecinţa imposibilităţii de "accesare" a mijloacelor legale de remediere a încălcării ci, dimpotrivă, tocmai în această situaţie este imperios necesar ca persoanei lezate să i se recunoască întocmai, posibilitatea legală de a reclama respectarea drepturilor sale, în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a făcut trimitere, în acele hotărâri, la principiul general de "reparare a încălcării" conţinut în orice normă de drept, conform căruia, în cazul săvârşirii unei astfel de încălcări, persoana lezată trebuie pusă în situaţia anterioară atingerii aduse drepturilor sale legale.
Aceste statuări sunt corecte şi, în acord cu dispoziţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia "orice persoană, fizică sau juridică, are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Este important de semnalat că, dacă - în adevăr - în dreptul nostru intern, conceptul exproprierii de facto, nu este consacrat legislativ, neregăsindu-se în niciunul din actele normative în materie, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului chestiunea a fost tranşată fără echivoc, instanţa europeană statuând că o astfel de ingerinţă este arbitrară şi de natură să rupă "echilibrul just" între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei).
În alte cauze, instanţa europeană a decis tranşant că preluarea unui imobil, în absenţa unui act de expropriere formală, cu consecinţa pentru proprietar de a fi pierdut definitiv dispoziţia asupra acestuia (posibilitatea de a vinde, fiind exclusiv teoretică) poate fi asimilată unei exproprieri de fapt care, reprezintă o ingerinţă în dreptul acestuia la respectarea bunurilor sale, în dezacord cu primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea cauza Vergu împotriva României - 11 ianuarie 2011).
Tot astfel, într-o altă cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine că în lipsa unor acte de expropriere, situaţia reclamanţilor - datorată ocupării ireversibile a terenului în litigiu, de către autorităţi, cu nerespectarea principiului legalităţii - nu poate fi considerată "previzibilă" şi corespunzătoare principiului securităţii juridice (cauza Burghelea împotriva României).
În cauza dedusă judecăţii, este fără echivoc că s-a produs o ingerinţă litigioasă asupra dreptului de proprietate al reclamanţilor care, şi-au pierdut inclusiv dreptul de dispoziţie asupra imobilelor, în condiţiile în care acestea au fost transformate ireversibil şi înglobate în traseul autostrăzii Bucureşti - Constanţa, nemaiputând face obiectul unei eventuale cereri de restituire în natură.
Aşa fiind, se constată că instanţele au stabilit corect cadrul procesual şi au soluţionat judicios litigiul din perspectiva actelor normative aplicabile în materie, respectiv Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 198/2004.
Într-o altă interpretare, ar însemna ca reclamanţii că fie nevoiţi fie a abandona formal terenul (câtă vreme, aşa cum s-a arătat, acesta este ocupat ireversibil iar cei în cauză sunt practic lipsiţi de atributele posesiei, folosinţei şi chiar a dispoziţiei), fie a solicita în mod repetat acordarea contravalorii lipsei de folosinţă, pe o perioadă ce nu poate fi determinată, în condiţiile în care, până la data prezentei, autorităţile nu au făcut niciun demers pentru demararea procedurii legale a exproprierii.
Or, chestiunea arătată aduce în discuţie lipsa de previzibilitate cu care proprietarii se confruntă, din culpa autorităţilor, situaţia actuală a acestora nerăspunzând exigenţei de securitate juridică.
Ca atare, este cert că ingerinţa examinată este în afara principiului legalităţii şi încalcă dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor pe care le au în proprietate, nefiind compatibilă cu art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Odată lămurită chestiunea - de esenţa litigiului - vizând stabilirea corectă a cadrului procesual şi caracterului admisibil al cererii, celelalte critici formulate de recurentă, rămân fără suport.
Astfel, cât priveşte necompetenţa materială a tribunalului de a soluţiona cauza în primă instanţă, este suficient a se face trimitere la prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de faţă şi ale art. 21 din Legea nr. 33/1994 "privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică", conform cărora cererile privind exproprierea sunt de competenţa tribunalului, fără a se face vreo distincţie, între modalităţile de preluare.
Tot astfel, odată stabilit că ne aflăm în prezenţa unei cereri din materia exproprierii, aceasta este scutită de plata taxei de timbru, în acord cu prevederile art. 10 alin. (1) al Legii nr. 198/2004.
Corect a fost soluţionată de către instanţa de control judiciar şi excepţia puterii de lucru judecat, în condiţiile în care ceea ce de fapt se invocă este practica judecătorească în materie, aspect analizat în cele ce preced.
De altfel, principalul efect al acestei prezumţii legale este exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, să nu mai fie cu putinţă (bis de eadem re ne sit actio).
Efectele sunt relative şi se produc numai faţă de părţile din respectivul proces, acestea neputând fi ţinute de dezlegări date în alte litigii, purtate între terţi.
În contextul celor expuse, nu pot fi primite nici susţinerile vizând soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei, în condiţiile în care, se arată, exproprierea nu ar fi operat.
Or, aşa cum s-a arătat, există argumente ce ţin de legalitate şi mai ales de convenţionalitate care, conduc la concluzia că pârâta ar fi operat o expropriere "de facto", împrejurare ce a produs reclamanţilor o ingerinţă incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca atare, în acest context, nu se poate invoca lipsa calităţii procesuale pasive a recurentei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România care, stă în proces în calitate de reprezentant al Statului Român, în beneficiul căruia a avut loc preluarea.
Nici critica vizând stingerea, prin prescripţie, a dreptului la acţiune al reclamanţilor, nu subzistă în condiţiile în care termenul prevăzut de art. 9 alin. (2) al Legii nr. 198/2004 face trimitere la actul juridic al exproprierii, ca dată de referinţă pentru calculul acestui termen. Or, din nicio probă a dosarului nu rezultă că pârâta ar fi demarat măcar procedurile legale în vederea exproprierii respectivelor suprafeţe, deşi acestea fuseseră ocupate în fapt, destinaţia lor fiind schimbată iremediabil.
Se observă, de altfel, că această critică a fost formulată omisso medio, direct în recurs, fără a fi supusă examinării primei instanţe de control judiciar.
Cât priveşte evaluarea terenurilor ce fac obiectul litigiului, nu se constată vreo încălcare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Astfel, reţinând corect că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia pe concluziile unui raport de expertiză ce a încălcat aceste dispoziţii, instanţa de control judiciar a încuviinţat, în baza art. 295(2) C. proc. civ., efectuarea unei noi expertize, în apel experţii stabilind, în majoritate, ţinând seama şi de categoria de folosinţă a terenurilor - extravilan - că valoarea acestora este de 18,74 euro/mp, valoare rezultată din selecţionarea, ca şi comparabile, a trei contracte, indicate chiar de către pârâtă.
Tot astfel, din răspunsul la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză tehnică judiciară şi celelalte acte ale cauzei, rezultă că în selectarea comparabilelor au fost avute în vedere imobilele cele mai apropiate de amplasamentul în cauză, ce fac parte din traseul actual al autostrăzii A2 - Bucureşti - Constanţa, renunţându-se (datorită plajei diversificate a valorilor, din contractele depuse) la valorile minime şi cele maxime.
Nefondată apare şi ultima critică, vizând aplicarea greşită a prevederilor art. 274 C. proc. civ., sub aspectul cheltuielilor de judecată efectuate de ambele părţi, atât la fond, cât şi în apel.
Potrivit textului mai sus citat, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Or, chiar dacă pârâtei i s-a admis apelul, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, doar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii cuvenite reclamanţilor, aceasta a rămas căzută în pretenţii sub aspectul obligaţiei sale de acordare a acestor despăgubiri, ca urmare a ingerinţei produse în dreptul de proprietate al celor în cauză.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA împotriva Deciziei nr. 350/A din 05 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2000/2014. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 2002/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
