ICCJ. Decizia nr. 2082/2014. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2082/2014
Dosar nr. 3916/1/2013
Şedinţa publică de la 5 iunie 2014
Asupra cererii de revizuire de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 8599 din 29 iunie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 22073/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC D.F.O.C. SRL, ca nefondată.
Tribunalul a apreciat ca întemeiată apărarea pârâtei privind compensaţia legală potrivit art. 1144-1145 C. civ. reţinând că au fost îndeplinite toate condiţiile pentru a opera în puterea legii compensaţia celor două creanţe: creanţa pârâtei faţă de SC M.I. SRL şi creanţa SC M.I. SRL faţă de pârâtă. Astfel, la acel moment, ambele creanţe erau certe, lichide şi exigibile, amândouă având ca obiect sume de bani. Compensaţia s-a produs de drept la momentul îndeplinirii condiţiilor stipulate de lege, nefiind necesar un acord de voinţă al părţilor sau al uneia dintre părţi în acest sens.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 72/2012 din 20 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamanta SC D.F.O.C. SRL în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA; a fost schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive şi a fost respinsă acţiunea ca prescrisă.
Î mpotriva deciziei civile nr. 72/2012 din 20 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat recurs SC D.F.O.C. SRL arătând că recunoaşterea datoriei a avut loc înăuntrul termenului de prescripţie respectiv în anul 2002, efectul fiind acela prevăzut de art. 17 din Decretul nr. 167/1958 .
Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criticile recurentei Înalta Curte a reţinut următoarele:
În conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din această perspectivă precum şi din perspectiva criticilor deciziei recurate, Înalta Curte a reţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că recunoaşterile de datorie prin confirmarea soldului de către pârâtă la 31 decembrie 2006 şi fişa furnizor care reprezintă un extras din înregistrările contabile ale pârâtei din 30 noiembrie 2004 sunt ulterioare împlinirii prescripţiei, şi oricum nu reprezintă o recunoaştere neîndoielnică a creanţei.
Nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context atitudinea pârâtei faţă de dreptul de creanţă al cedentei SC M.I. SRL în sensul că la data de 27 iulie 2004 pârâta a acţionat-o în judecată pe cedentă pentru recuperarea sumei de 4 . 845.571,35 RON reprezentând rest din factura fiscală din 28 februarie 2002 fără a recunoaşte creanţa de 4.204.379,69 RON opusă de cedentă în cadrul apărării privind compensaţia.
Faţă de faptul că termenul de prescripţie s-a împlinit la 26 iulie 2004, respectiv 11 septembrie 2004, iar recunoaşterile pârâtei au fost ulterioare împlinirii termenului reiese că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la afirmaţia recurentei în sensul că prescripţia s-a întrerupt în anul 2002, Înalta Curte o va înlătura deoarece este o afirmaţie generică, recurenta neprecizând în ce constă actul recunoaşterii din anul menţionat (2002).
În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei în sensul că a fost încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va înlătura deoarece prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea acţiunii ca prescrisă nu i s-a creat părţii o situaţie mai grea atât timp cât prima instanţă a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Este adevărat că principiul non reformatio in pejus presupune că partea care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, situaţia stabilită prin hotărârea atacată, însă aşa cum am arătat deja, în prezenta cauză s-a respins acţiunea ca nefondată, astfel că prin admiterea excepţiei prescripţiei extinctive, instanţa de apel nu a încălcat principiul enunţat.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 2351 din 13 iunie 2013 a respins ca nefondat recursul reclamantei SC D.F.O.C. SRL.
Împotriva deciziei mai sus menţionată, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanta a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. În motivarea cererii revizuienta a prezentat argumentele sale privind admisibilitatea cererii de revizuire, având în vedere faptul că decizia pronunţată în recurs este una care evocă fondul. În opinia sa, apelul a fost admis, instanţa reanalizând situaţia de fapt, iar recursul a fost admis, situaţie în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale acestei cereri.
Trecând la motivul pentru care a solicitat revizuirea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanta a arătat că principalul motiv pentru care instanţa de apel şi cea de recurs au apreciat că ar fi prescrisă creanţa reclamantei a fost acela că nu au existat înscrisuri care să confirme întreruperea curgerii prescripţiei extinctive.
Între antecesoarea reclamantei SC M.I. şi pârâtă au existat relaţii comerciale, în urma cărora au fost emise cele cinci facturi fiscale în discuţie în pricina de faţă, dar şi alte facturi, plăţi şi ordine de compensare. Suma solicitată prin acţiune este diferită de cuantumul celor cinci facturi analizate de instanţa de apel şi apoi de cea de recurs. Ea derivă nu numai din cele cinci facturi fiscale, ci şi din fişele de furnizori. Din acest punct de vedere, revizuenta reproşează instanţei de recurs că nu a cercetat dacă suma de 2.360.937,84 RON este prescrisă. Instanţa de recurs a ignorat înscrisurile invocate în contract ce stau la baza creanţei cesionate către revizuentă şi nu a cercetat actele care stau la baza întregii creanţe inclusiv fişele de furnizori şi confirmările de sold invocate în contractul de cesiune şi a înscrisurilor ce au stat la baza emiterii acestora.
În opinia revizuentei, provenienţa întregii sume rezultă din extrasele de cont, ordinele de plată, ordine de compensare şi documente ce evidenţiază cesiunea de creanţă D. către M.I. din 27 decembrie 2011, ce constituie toate înscrisuri noi, descoperite după darea hotărârii. Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA a efectuat plăţi parţiale ale celor cinci facturi invocate în cauză, care confirmă faptul că recunoaşte datoria către reclamantă.
Înscrisurile noi, arată revizuenta sunt anterioare datei de 26 iulie 2004, respectiv 11 septembrie 2004 şi îndeplinesc condiţiile legale pentru a fi admisibilă calea de atac a revizuirii şi anume reprezintă un înscris, acesta este doveditor şi determinant, este descoperit după darea hotărârii deci este nou şi a existat la data pronunţării hotărârii.
În ce priveşte ultima condiţie de admisibilitate, revizuenta consideră că nu a putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai sus de voinţa părţii şi anume datorită faptului că arhiva societăţii M.I. a fost distrusă ca urmare a unui incendiu ce a avut loc la data de 2 februarie 2003, fiind distruse în totalitate actele de care M.I. dispunea până la acea dată.
Înscrisul nou descoperit, se arată că a întrerupt cursul prescripţiei prin recunoaşterea datoriei survenită începând cu luna septembrie a anului 2001, ceea ce ar conduce la o soluţie diametral opusă celei pronunţate de instanţa de recurs.
Examinarea cererii de revizuire sub aspectul condiţiilor de admisibilitate.
Înalta Curte a luat în examinare cererea de revizuire sub aspectul cerinţelor impuse de art. 326 alin. (3) C. proc. civ. prin care se dispune că „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază”.
Discutarea admisibilităţii cererii presupune atât abordarea dispoziţiilor generale referitoare la obiectul revizuirii prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ., cât şi al dispoziţiilor art. 322 alin. (5) C. proc. civ., indicate drept temei de revizuentă. Astfel, din conţinutul prevederilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că revizuirea poate fi îndreptată împotriva unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, în cazurile prevăzute de pct. 1-9.
Întrucât în cazul de faţă calea extraordinară de atac a revizuirii este îndreptată împotriva unei decizii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, este de reţinut în raport de soluţia de respingere a recursului, că decizia astfel pronunţată nu îndeplineşte cerinţa dispoziţiilor de mai sus prin care s-a prevăzut ca soluţia „să evoce fondul”. Dintr-un alt punct de vedere care vizează reglementarea însăşi a recursului socotit drept cale extraordinară de atac ce poate fi promovată numai pentru motive de nelegalitate, trebuie reţinut că deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului se mărginesc numai la examinarea aplicării corecte a legii şi ca atare, de principiu, ele nu evocă fondul.
Observând decizia împotriva căreia s-a promovat calea de atac extraordinară a revizuirii, faţă de considerentele de mai sus, soluţia de respingere a recursului ca nefondat, nu îndeplineşte cerinţele procedurale mai sus indicate pentru a fi supusă revizuirii întrucât nu evocă fondul, iar repunerea în discuţie a unor fapte şi împrejurări în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţată de către instanţa de apel este inadmisibilă.
A doua chestiune care se impune a fi examinată din acelaşi punct de vedere, al admisibilităţii revizuirii vizează condiţiile cerute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. invocat de revizuentă. Din aceste prevederi revizuenta a avut în vedere teza I care vizează descoperirea unui înscris nou. Sub acest aspect trebuie reţinut că pct. 5 prevede posibilitatea revizuirii unei decizii care îndeplineşte cerinţele art. 322 alin. (1) C. proc. civ., „dacă după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor (…)”.
Din dispoziţiilor redate mai sus rezultă condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească înscrisul pentru a fi în sensul legii „doveditor”. Aceasta înseamnă că înscrisul prezentat instanţei trebuie să fie probant prin el însuşi, să fie opozabil părţii adverse, iar odată cu prezentarea acestuia instanţei de revizuire să se facă dovada împiedicării de a-l fi prezentat în judecata încheiată prin respingerea recursului ca nefondat. O ultimă cerinţă se referă la împiedicarea prezentării înscrisului doveditor dintr-o împrejurare care trebuie să fie „mai presus de voinţa părţii”.
După enunţarea acestor condiţii cerute de dispoziţiile procedurale se poate observa că înscrisurile prezentate de revizuentă şi anume ordine de plată, extrase de cont, ordine de compensare şi documente ce evidenţiază cesiunea de creanţă, care în opinia revizuentei reprezintă o recunoaştere a datoriei, nu îndeplinesc cerinţele legale întrucât nu au forţă probantă, deoarece nu confirmă direct susţinerile privind întreruperea termenului de prescripţie şi prin urmare nu este opozabil prin conţinutul său părţii potrivnice. În faţa instanţei de recurs nu se poate realiza un control de netemeinicie, din punct de vedere al reevaluării situaţiei de fapt, care a fost pe deplin cercetată de către instanţa de apel.
În fine, acest înscris nu a fost reţinut de partea potrivnică şi nici nu s-a dovedit că a existat o împrejurare mai presus de voinţa părţii care să o fi pus în situaţia de a nu-l putea prezenta. Demersul pentru obţinerea înscrisului se putea face în recurs.
Distinct de aceste considerente trebuie precizat că analiza pct. 5 al art. 322 C. proc. civ. s-a făcut în scopul de a aduce lămuriri în plus şi numai pentru ipoteza în care instanţa de revizuire ar fi putut să treacă peste dispoziţiile alin. (1) al aceluiaşi art. 322 C. proc. civ.
În consecinţă, faţă de cele ce preced se va respinge cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta SC D.F.O.C. SRL împotriva deciziei nr. 2351 din 13 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2081/2014. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 2102/2014. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
