ICCJ. Decizia nr. 2081/2014. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2081/2014
Dosar nr. 711/1/2014
Şedinţa publică de la 5 iunie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC V.C. SRL prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, a solicitat să se dispună obligarea, în solidar, a pârâţilor SC C. SA şi I.N. la plata sumei de 562.197 RON, reprezentând plată datorată, neachitată şi garantată personal la plată de pârâtul I.N.
Prin sentinţa nr. 1312 din 8 octombrie 2012, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia referitoare la nerealizarea procedurii prealabile a concilierii directe în baza art. 7201 alin. (1) C. proc. civ., invocată de pârâta SC C. SA prin întâmpinare şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea, aşa cum a fost precizată prin notele de şedinţă depuse la data de 14 septembrie 2012.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada că, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, a încercat soluţionarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte, astfel cum obligă dispoziţiile art. 7201 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC V.C. SRL, care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2013.
În argumentarea acestei decizii s-a apreciat că procedura concilierii directe prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. nu a fost realizată de către reclamantă aşa cum rezultă din analiza procesului verbal de conciliere încheiat între părţi.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC V.C. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 435 din 6 februarie 2014 a admis recursul declarat de reclamanta SC V.C. SRL împotriva deciziei nr. 1 din 16 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recursul a fost găsit fondat reţinându-se că este de necontestat că pârâţii au primit la data de 14 mai 2012 (data poştei) notificarea prin care reclamanta i-a făcut cunoscut pretenţiile sale ataşând actele doveditoare şi chiar data convocării, iar pârâţii erau datori să răspundă acestei notificări cel puţin pentru clarificarea datei concilierii.
Pârâţii nu au răspuns notificării, dar după introducerea cererii de chemare în judecată au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pe motiv că nu a fost îndeplinită procedura prevăzută de art. 720 1C. proc. civ., fără a face dovada vătămării şi nici nu şi-au manifestat voinţa de a rezolva litigiul pe cale amiabilă, neparalizând astfel demersul în justiţie al reclamantei.
Pârâţii nu pot susţine că nu au avut cunoştinţă de valoarea şi natura pretenţiilor solicitate de reclamantă şi de actele pe care aceasta se bazează, întrucât au fost notificaţi de către reclamantă în sensul plăţii sumei de 562.197 RON şi a penalităţilor de întârziere, reprezentând datorie comercială în executarea contractului de subantrepriză lucrări construcţii din 19 iunie 2008.
Se constată astfel, că pârâta nu a invocat şi nu a dovedit o vătămare, prevederile art. 720 1C. proc. civ. fiind îndeplinite faţă de împrejurarea că reclamanta a notificat pârâţilor pretenţiile sale în legătură cu executarea contractului de subantrepriză, în final voinţa lor fiind aceea de a rezolva litigiul pe cale judecătorească şi nu pe cale amiabilă.
Împotriva acestei decizii, la data de 20 februarie 2014, pârâta SC C. SRL a formulat contestaţie în anulare, prin care a solicitat admiterea acesteia, retractarea, în tot, a deciziei citate şi pe cale de consecinţă rejudecarea recursului în sensul respingerii acestuia ca nefondat şi menţinerea deciziei instanţei de apel.
Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza I şi II C. proc. civ.
În primul rând contestatoarea argumentează admisibilitatea contestaţiei în anulare, întrucât instanţa de recurs urmare unei erori de fapt nu a observat existenţa la dosarul cauzei a înscrisurilor relevante ce probează teza susţinută de pârâtă, respectiv faptul că totalitatea procedurilor prealabile, precum şi litigiul înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti vizau recuperarea unei creanţe distincte de cea pretinsă prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul Dosarului nr. 3162/114/2012.
În ce priveşte cea de a doua teză a art. 318 C. proc. civ., contestatoarea a prezentat argumentele cu privire la temeinicia contestaţiei în anulare din acest punct de vedere, invocând dispoziţiile art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv cauza Dumitru Popescu împotriva României.
Din acest punct de vedere se consideră că, întrucât instanţa de recurs este chemată să analizeze motivele de recurs dar deopotrivă şi apărările intimatului, omisiunea involuntară de analiză a acestora trebuie să deschidă exact aceeaşi cale de atac ca şi în cazul omisiunii cercetării unuia dintre motivele de recurs.
Contestatoarea mai invocă dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora judecătorul naţional are obligaţia asigurării aplicării reglementărilor şi jurisprudenţei europene. Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României prevederile tratatelor europene şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.
Sintagma proces echitabil nu are o definire expresă la nivelul textului constituţional, însă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la un proces echitabil, aceasta presupunând în abordarea Curţii Europene printre altele şi egalitatea armelor, motivarea hotărârii dar şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Citează cauza Dombo Beheer BV contra Olandei.
Contestatoarea arată că teza a doua a art. 318 de lege lata are în vedere ipotezele în care recurentului nu i s-a acordat „satisfacţie echitabilă”, iar instanţa a omis să cerceteze toate motivele, însă nu reglementează aceleaşi drepturi şi intimatului. Practic, echilibrul armelor este rupt în acest fel. Omisiunea cercetării motivelor este un drept garantat pentru ambele părţi, iar această omisiune nu poate rămâne fără consecinţe juridice.
În plus, susţine contestatoarea aplicarea directă a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este justificată din perspectiva motivării hotărârii. Omisiunea instanţei de a cerceta argumentele părţilor a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele Perez contra Franţei, Van der Hurk împotriva Olandei, Albina contra României în esenţă reţinându-se că instanţa are obligaţia de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părţilor.
Această legitimitate de a putea formula contestaţie în anulare şi intimatului a fost recunoscută şi în jurisprudenţa naţională recentă, respectiv decizia nr. 126/2010 a Curţii de Apel Bacău. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 4961/2012 a admis în baza aceloraşi temeiuri de drept o contestaţie în anulare promovată de intimat.
În concluzie, în considerarea acestor aspecte, al dreptului la un proces echitabil şi al egalităţii armelor, contestaţia în anulare este admisibilă.
La data de 18 martie 2014, contestatoarea a formulat cerere completatoare a motivelor contestaţiei în anulare.
Contestatoarea a reluat motivele de admisibilitate şi temeinicie dezvoltate în cererea iniţială, însă instanţa urmează a completa sinteza acestora numai în ceea ce priveşte temeinicia contestaţiei în anulare întemeiată pe prevederile art. 318 teza I C. proc. civ.
Contestatoarea susţine existenţa unei erori de fapt generată de neobservarea manifestărilor de voinţă emanând de la intimată, prin care ulterior datei investirii instanţei de fond cu judecarea cauzei ce a făcut obiectul Dosarului nr. 3162/114/2012 obiectul litigiului a fost schimbat şi pe cale de consecinţă şi apărările pârâtei.
La momentul soluţionării recursului din motivare reiese faptul că instanţa a avut în vedere exclusiv cadrul procesual dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată, precum şi apărările formulate de pârâtă faţă de aceasta, iar nu cererea modificată în data de 14 septembrie 2012. Nu s-a observat că prin notele de şedinţă a fost modificat obiectul pretenţiilor sale, susţinând că suma pretinsă reprezintă contravaloarea lucrărilor de edificare a subsolului obiectivului, iar nu contravaloarea lucrărilor de edificare a etajului 1 al obiectivului, lucrări finalizate în data de 20 noiembrie 2008.
De asemenea, se susţine că instanţa nu a observat nici existenţa înscrisurilor depuse de V.C. drept anexă la notele de şedinţă care atestă distincţia şi diferenţa dintre cele două creanţe exibate.
În consecinţă, faţă de aspectele anterior menţionate apreciem că omisiunea instanţei de recurs de a observa existenţa la dosarul cauzei a înscrisurilor învederate reprezintă o eroare materială esenţială în sensul reglementat de art. 318 C. proc. civ.
În ce priveşte temeinicia contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza a II C. proc. civ., contestatoarea susţine aceleaşi motive invocate prin cererea iniţială, care nu vor mai fi reluate în sinteză.
În combaterea cererii de recurs, intimata SC V.C. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal respingerea cererii de faţă ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.
Contestaţia în anulare este nefondată
Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
În raport cu aceste prevederi invocate de contestatoare, trebuie reţinut mai întâi că demersul pârâtei SC C. SRL a fost făcut de pe poziţia de intimată în recurs, or, omisiunea instanţei de recurs de a examina un motiv vizează situaţia când calea respectivă de atac, contestaţia în anulare, a fost promovată de recurentă.
În al doilea rând trebuie remarcat că motivul reprezentat de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. şi anume omisiunea din greşeală de a se cerceta vreunul din motivele de modificare sau casare îl vizează pe titularul recursului căruia nu i-au fost cercetate motivele în totalitatea lor datorită unei omisiuni din greşeală. Aşadar, chiar dacă de principiu se admite că pot fi subiecte ale contestaţiei în anulare persoanele care au figurat ca parte în „hotărârea” atacată totuşi în cazul contestaţiei în anulare specială bazată pe teza a doua a art. 318 C. proc. civ., textul este restrictiv, aşa încât demersul contestatoarei nu este susţinut legal.
Dintr-un alt punct de vedere, prin contestaţia în anulare reglementată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu s-a deschis niciunei părţi calea de a formula recurs la recurs, pentru a se reconsidera apărări care au fost făcute în faţa instanţelor anterioare întrucât art. 318 C. proc. civ. are o sferă limitată de aplicaţie, astfel că dispoziţiile respective trebuie să fie interpretate în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru că această cale extraordinară de atac nu îşi propune o cenzură judiciară asupra desfăşurării procesului în recurs.
În contextul arătat nu se poate reţine că motivul invocat de contestatoare este de natură să ducă la anularea soluţiei dată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât această apărare a fost examinată în contextul dezlegărilor date motivelor de recurs prin care s-a reţinut că reclamanta a notificat pârâţilor pretenţiile sale în legătură cu executarea contractului de subantrepriză., în final voinţa lor fiind aceea de a rezolva litigiul pe cale judecătorească şi nu pe cale amiabilă.
Aceasta demonstrează că apărarea a fost cercetată, iar nu omisă astfel nici din acest punct de vedere nu se poate reţine o încălcare a art. 318 C. proc. civ.
În ce priveşte prima teză a art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Greşelile materiale în înţelesul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. vizează greşelile săvârşite în legătură cu dezlegarea dată recursului, ele trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei.
În susţinerea prezentei căi de atac, contestatoarea a invocat şi prima teză prevăzută de prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că prin dezlegarea dată instanţa de recurs a săvârşit o greşeală materială prin neobservarea înscrisurilor de la dosar, respectiv notele scrise formulate de reclamantă la data de 14 septembrie 2012 şi documentele anexate acestora, situaţia de lucrări nr. 3, situaţia de lucrări nr. 5, factura din 20 noiembrie 2008, factura din 27 octombrie 2008, concluziile scrise formulate de pârâtă în faza de judecată a fondului, eroare care dacă nu ar fi fost săvârşită ar fi fost una contrară celei pronunţate.
Curtea, având în vedere susţinerile contestatoarei în raport de textul de lege evocat, constată că în cauză nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 318 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ., întrucât prin argumentele invocate nu se evidenţiază o greşeală materială care să fie în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, astfel că o pretinsă eroare de apreciere a probelor şi de interpretare a unor dispoziţii legale, datorită căreia starea de fapt reţinută de instanţă ar fi neconformă realităţii nu poate fi valorificată pe calea contestaţiei în anulare.
În realitate, contestatoarea îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de recurs privind casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar faptul că instanţa nu şi-a însuşit punctul de vedere al intimatei nu este de natură a conduce la admisibilitatea contestaţiei în anulare, având în vedere că legea nu a urmărit prin calea contestaţiei în anulare să deschidă părţilor calea recursului la recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă.
În ce priveşte susţinerile contestatoarei privind aplicarea directă a reglementărilor şi jurisprudenţei europene, Înalta Curte răspunde în sensul că, contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare şi nu de reformare, nevizând fondul procesului, judecătorul este chemat să verifice o situaţie ce nu a avut-o în vedere cu prilejul primei judecăţi şi prin urmare, nu se poate reţine sub aspectul neobservării şi analizării apărărilor pârâtei, o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul oricărei persoane la o judecată echitabilă, publică, de către o instanţă independentă şi imparţială, existenţa instituţiei contestaţiei în anulare fiind o garanţie a judecării unei cauze în mod echitabil, chiar şi după ce a devenit irevocabilă în situaţia persistenţei acelor nelegalităţi expres şi limitativ prevăzute de lege.
În consecinţă, contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC C. SRL împotriva deciziei nr. 435 din 6 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2079/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2082/2014. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs → |
|---|
