ICCJ. Decizia nr. 2104/2014. Civil. Rezoluţiune contract. Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2104/2014
Dosar nr. 31457/212/2011
Şedinţa publică din 10 iunie 2014
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 30 noiembrie 2011, reclamantul B.D. i-a chemat în judecată pe pârâţii T.A.C. şi P.T. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 15 noiembrie 2011 la B.N.P. C.A., având ca obiect loturile de teren identificate de la nr. 1-73 situate în extravilanul corn. C., jud. Constanţa şi să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare cumpărare asupra imobilelor loturi de la nr. 1-81 identificate în cuprinsul antecontractului de vânzare cumpărare autentificat din 7 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G. sau, în subsidiar, să se dispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare cumpărare din culpa exclusivă a pârâtului şi să fie obligat la plata sumei de 200.000 dolari SUA, în echivalent RON la data plăţii efective, cu titlu de preţ plătit de reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 5924 din 07 noiembrie 2012, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea sub aspectul cererii subsidiare şi a dispus rezoluţiunea promisiunii de vânzare cumpărare autentificată din 7 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G., obligând pârâtul T.A.C. să restituie reclamantului preţul de 200.000 dolari SUA, în echivalent în RON la data plăţii şi a sumei de 10.624 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost respinse cererea principală a reclamantului, precum şi cererea pârâtului P.T. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Prima instanţă a reţinut că, în ziua comunicării notificării 15 noiembrie 2011, la B.N.P. C.A. s-a încheiat în formă autentică contractul de vânzare cumpărare prin care T.A.C. a vândut lui P.T. un număr de 73 de loturi dintre cele 81, care au făcut obiectul contractului de mandat şi promisiunii de vânzare cumpărare încheiate cu B.D., pentru preţul de 28.000 euro.
Pentru a reţine netemeinicia cererii principale, tribunalul a constatat că, potrivit art. 1235 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, adică scopul pe care îl urmăresc părţile prin încheierea contractului. Potrivit art. 1236 alin. (1) C. civ.l, cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. Potrivit alin. (2)-(3), cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice şi este imorală când este contrară bunelor moravuri; în contractele cu titlu oneros, cauza fiecărei obligaţii se regăseşte în prestaţia celeilalte părţi, respectiv în contractele sinalagmatice cauza obligaţiei uneia dintre părţi rezidă în obligaţia celeilalte, ceea ce înseamnă, în cazul contractului de vânzare cumpărare, că obligaţia vânzătorului este fără cauză dacă preţul este derizoriu.
Prima instanţă a arătat că dovada existenţei cauzei rezultă din indicaţia pe care o conţine actul juridic, iar la vânzare, cauza obligaţiei cumpărătorului rezultă din menţiunea lucrului vândut; de aceea, tribunalul a precizat că, în speţa de faţă, o astfel de menţiune există în contractul de vânzare cumpărare contestat iar preţul nu este vădit derizoriu, fiind determinat de negocierea dintre părţi - deşi raportat la suprafaţa de teren înstrăinată şi locaţia acesteia, nu se poate susţine că preţul de 28.000 euro este un preţ real, corespunzător preţului de circulaţie de piaţă.
Tribunalul a constatat că motivul este ilicit sau imoral în privinţa pârâtului T.A.C. - dată fiind relaţia de prietenie cu reclamantul, împrejurarea că primise întreg preţul vânzării, net superior celui cu care a înstrăinat ulterior, precum şi împrejurarea că a vândut după numai o săptămână de la încheierii promisiunii cu reclamantul, dar a subliniat că nulitatea operează numai cu condiţia cunoaşterii şi de către cealaltă parte a caracterului ilicit sau imoral, exigenţă recunoscută de jurisprudenţă numai pentru contractele cu titlu oneros.
Prima instanţă a considerat că nu se poate reţine reaua-credinţă ori complicitatea la fraudă a pârâtului P.T. deoarece anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare acesta nu îl cunoştea nici pe pârâtul T.A.C. şi nici pe reclamantul B.D., iar buna credinţă a acestuia este susţinută şi de împrejurarea că s-au solicitat extrase de carte funciară pentru informare, cu privire la loturile de teren în cauză neexistând nicio menţiune.
Pentru a respinge cererea în nulitate, tribunalul a reţinut că nici frauda la lege nu a fost probată în cauză, deoarece reclamantul nu a făcut dovada că preţul vânzării a fost disimulat pentru eludarea taxelor notariale şi a impozitului datorat către stat, din nicio altă probă nerezultând că preţul real ar fi fost altul, mult mai mare; apoi, ilicitatea cauzei nu a putut fi reţinută nici în raport de disp. art. 1169, art. 1270 şi art. 1272 C. civ. deoarece încălcarea obligaţiilor contractuale de către pârâtul T.A.C., în raporturile juridice cu reclamantul B.D., nu poate conduce la concluzia unei cauze ilicite a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu pârâtul P.T., terţ de bună-credinţă, ci atrag angajarea răspunderii contractuale a pârâtului T.
Tribunalul a admis cererea în rezoluţiunea promisiunii de vânzare cumpărare, constatând că pârâtul T.A.C. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a încheia cu reclamantul actul autentic de vânzare cumpărare pentru loturile de teren ce au făcut obiectul promisiunii de vânzare cumpărare, înstrăinând către o terţă persoană înainte de termenul convenit cu reclamantul, astfel că intervine răspunderea contractuală, consecinţa neexecutării obligaţiilor fiind rezoluţiunea.
Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul - analizând succesiunea de acte dintre părţi, răspunsurile la interogatoriu şi declaraţia martorului I.C., - a constatat că relaţiile dintre reclamant şi pârâtul T.A.C. au fost complexe, contractul de mandat fiind încheiat din dorinţa de a obţine un preţ cât mai bun, de către reclamant însă, din moment ce în contul său urma să intre preţul pe care l-ar fi obţinut, mandantul T. declarând că a primit preţul imobilului şi nu mai are nicio pretenţie; nu s-a reţinut că promisiunea de vânzare cumpărare a fost fictivă, cum a susţinut pârâtul T.A.C., fiind evident că reclamantul a dorit să reintre în proprietatea terenurilor ce au aparţinut mamei sale.
Prima instanţă a mai stabilit că pârâtul T.A.C. a primit suma de 200.000 dolari SUA, deoarece menţiunea din antecontract privind primirea preţului anterior prezentării părţilor la notariat, se coroborează şi cu menţiunea din contractul de mandat privind primirea de către mandantul T. a sumei „reprezentând contravaloarea integrală a imobilului" şi lipsa oricăror pretenţii viitoare în acest sens; apoi, din înscrisurile depuse la dosar, a rezultat că în perioada august-octombrie 2011 reclamantul B.D. a retras de la Banca I. suma totală de 197.000 dolari SUA, iar martorul I.C. a declarat că l-a însoţit pe reclamant, având sume de bani asupra lui în bancnote de câte 100 dolari SUA, la domiciliul lui T.A.C. în mai multe rânduri, pentru a-i plăti acestuia sumele respective.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul B.D. şi pârâtul T.A.C.
Prin decizia civilă nr. 66/C din 12 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, s-a anulat apelul formulat de pârâtul T.A.C., ca netimbrat.
S-a admis apelul formulat de reclamantul B.D. împotriva sentinţei civile nr. 5924 din 07 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa şi s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei în sensul că s-a admis în parte cererea principală.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 15 noiembrie 2011 la B.N.P. C.A., Constanţa.
S-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea între T.A.C., în calitate de vânzător şi B.D., în calitate de cumpărător, pentru un preţ care a fost achitat integral la 07 noiembrie 2011, privind următoarele imobile terenuri situate în extravilanul comunei C., judeţul Constanţa, parcela AA, sola G.C., toate având categoria de folosinţă neproductiv, loturi dezmembrate în suprafaţa totală de 55.203 mp, fiind indentificate şi descrise loturile 1-74, 77- 80.
S-a dispus că prezenta hotărâre ţine loc de contract autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilelor descrise.
S-a respins ca neîntemeiată solicitarea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare asupra imobilelor: lotul 75, lotul 76 şi lotul 81.
S-a admis în parte cererea subsidiară şi a fost rezoluţionată în parte promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată din 07 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G. referitor la loturile 75, 76 şi 81 şi obligat pârâtul T.A.C. să restituie reclamantului preţul proporţional aferent acestor imobile de 37.267 dolari SUA, în echivalent în RON la data plăţii.
S-a respins restul cererii subsidiare de rezoluţionare a promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată din 7 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G. referitor la loturile 1-74 şi loturile 77-80.
S-a menţinut dispoziţia primei instanţe referitoare la obligarea pârâtului T.A.C. către reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
A fost obligat intimatul T.A.C. la plata către apelant a sumei de 5.840,37 RON cheltuieli de judecată în apel.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:
Cu privire la recursul declarat de pârâtul T.A.C., cum acesta nu s-a conformat solicitării instanţei de a achita o taxă juridică de timbru în sumă de 4044,1 RON şi un timbrul judiciar de 5 RON, a intervenit sancţiunea prevăzută de art. 20 din Legii nr. 146/1997 astfel că apelul a fost anulat ca netimbrat.
Prin titlul de proprietate din 15 ianuarie 2009 numitei B.M. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra 10 ha teren arabil situat pe teritoriul comunei C., prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 iunie 2009 la B.N.P. T.G., B.M. i-a vândut lui T.A.C., contra sumei de 5.000 RON, suprafaţa de 28.400 m.p. teren, parcela BB din acest titlu de proprietate; prin contractul din 26 iunie 2009, B.M. i-a vândut lui T.A. şi restul suprafeţei de 7,16 ha contra sumei de 15.000 RON.
Pentru terenul cumpărat de la B.M., T.A.C. a făcut demersuri privind dezmembrarea în loturi individuale, astfel încât lotul iniţial de 7,16 ha a fost împărţit în 81 de loturi distincte, dintre care unele au primit destinaţia de alee de acces conform actului autentificat din 17 septembrie 2010 la B.N.P. T.G.
Dintre loturile rezultate în urma dezmembrării, prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 2010, numitul T.A.C. i-a vândut lui B.A. (căsătorit cu B.M.) un lot cu nr. 81, nr. cad XX în suprafaţă de 15.397 m.p. parcela AA (cel care fusese dobândit de la B.M. prin contractul din 26 iunie 2009).
În perioada 22 august 2011-28 octombrie 2011, numitul B.D. a extras dintr-un cont deschis la Banca I. Constanţa suma totală de 197.000 dolari SUA, conform cererilor de retragere în numerar.
După ce B.D. a ridicat ultima sumă (la 28 octombrie 2011), prin actul autentificat din 31 octombrie 2011 la B.N.P. T.G., s-a încheiat un contract de mandat prin care pârâtul T.A.C. îl împuternicea pe reclamantul B.D. să vândă loturile rezultate în urma dezmembrării (inclusiv lotul 81); deşi în contract nu se face vorbire despre vreo condiţie a vânzării, mandantul a declarat că „am primit suma reprezentând contravaloarea integrală a imobilului nu mai am nici o pretenţie de nici o natură prezentă sau viitoare pentru acest teren conform art. 2015 C. civ." şi, în plus, a arătat că „predă posesia terenului".
La o săptămână, între aceleaşi părţi s-a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată din 07 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G., prin care T.A.C. se obligă să-i vândă lui B.D. dreptul de proprietatea asupra loturilor 1-81 din parcela AA contra sumei de 200.000 dolari SUA, despre care promitentul vânzător a declarat că l-a primit anterior autentificării, urmând ca semnarea contractului de vânzare-cumpărare să se facă în 10 zile la obţinerea documentaţiei, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2012.
Referitor la primirea sumei de 200.000 dolari SUA, în interogatoriul care i-a fost luat, T.A.C. nu a recunoscut că a primit-o. Cu toate acestea, prima instanţă a stabilit dintr-o analiză pertinentă şi înţeleaptă a probatoriului că T.A.C. a promis suma de 200.000 dolari SUA, astfel încât a putut dispune restituirea ei ca urmare a rezoluţiunii contractului din anul 2011.
Instanţa de apel a apreciat că, în contextul anulării apelului pârâtul T.A.C. ca netimbrat, această statuare a tribunalului a intrat în puterea lucrului judecat şi, sub nici o formă, nici măcar pe calea apărărilor pârâtului, nu poate schimba această concluzie a primei instanţe, pentru că în apelul reclamantului nu i se poate face acestuia o situaţia mai grea în propria cale de atac.
Contrar obligaţiei asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare din anul 2011, pârâtul T.A.C. a iniţiat la 09 noiembrie 2011 demersuri pentru înstrăinarea loturilor pe care le mai avea în proprietate, prezentându-se la sediul B.N.P. D.G., O., căreia i-a solicitat să obţină de la OCPI Constanţa extrase de carte funciară pentru autentificare cu privire la loturile înscrise în C.F. CC (vechi DD) a comunei C.
Toate extrasele CF au fost eliberate la 10 noiembrie 2011 şi comunicate biroului notarial care ceruse eliberarea lor însă, deşi pentru obţinerea lor B.N.P. D.G. achitase o sumă considerabilă (40 RON x 78 loturi), proiectatul act de vânzare-cumpărare nu s-a mai încheiat la B.N.P. D.G., notatul efectuând menţiunea „nu s-a folosifpe fiecare dintre extrase.
Aceasta pentru că la 11 noiembrie 2011, reclamantul B.D., prin avocat a înaintat B.N.P. D.G. o înştiinţare, în care învedera notarului public existenţa unei promisiuni de vânzare-cumpărare asumate de T.A.C.; la 14 noiembrie 2011, reclamantul l-a notificat pe pârâtul T.A.C. să se prezinte la sediul B.N.P. T.G. pentru a se încheia în formă autentică vânzarea proiectată prin contractul din anul 2011; deşi T.A.C. a primit această notificare la 15 noiembrie 2011 nu s-a prezentat la sediul biroului unde a fost convocat.
Pentru că certificatul fiscal a fost solicitat şi obţinut de T.A.C. abia la 14 noiembrie 2011, la 15 noiembrie 2011, pârâtul T.A.C. şi P.T. s-au prezentat la sediul B.N.P. C.A. care a autentificat contractul de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 2011, privind înstrăinarea a 73 de loturi individuale şi un număr de 5 loturi indivize contra unui preţ de 28.000 euro, despre care ambele părţi au declarat că s-a plătit „integral în numerar" înaintea autentificării.
Cumpărătorul a declarat expres că a luat cunoştinţă despre „actele de proprietate şi declaraţiile vânzătorului, înţelegând să dobândească terenurile în aceste condiţii".
Referitor la cunoaşterea situaţiei juridice a terenurilor dobândite, pârâtul P.T. a admis la interogatoriu că a cunoscut faptul că, anterior vânzării, T.A.C. perfectase un antecontract cu aceleaşi terenuri cu B.D. „dar că nu s-a finalizat sau au fost anulate actele".
Acest răspuns al pârâtului P.T., coroborat cu alte date faptice ale speţei impun concluzia indubitabilă că P.T. avea cunoştinţa deplină a existenţei promisiunii de vânzare-cumpărare către B.D. şi, cu intenţia fraudării dreptului acestuia (sau din gravă neglijenţă asimilată intenţiei), a dobândit pe propria răspundere cele 78 de loturi.
Instanţa de apel a reţinut că nulitatea absolută intervine drept cauză de ineficacitate şi desfiinţare a actelor juridice atunci când acestea au fost încheiate cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general. Deşi art. 1250 C. civ. nu conţine o enumerare analitică a cauzelor de nulitate absolută, în baza celor două criterii, prevederea expresă a sancţiunii şi caracterul general al înţelesului ocrotit se poate face calificarea unei situaţii ca fiind cauză de nulitate absolută sau de nulitate relativă (ţinând cont şi de art. 1252 care instituie prezumţia de nulitate relativă).
Una dintre condiţiile esenţiale, de fond, necesară pentru existenţa valabilă a actului juridic este cauza, art. 1179 alin. (1) pct. 4 stipulând că unul dintre elementele actului juridic este o cauză licită şi morală, într-o modalitate de reglementare (a se vedea art. 948 pct. 4 vechiul C. civ.) care înglobează în conţinutul ei toate calităţile pe care cauza trebuie să le îndeplinească, să existe, să fie reală, să fie licită şi să fie morală.
După reţinerea unor aspecte teoretice privind cauza contractului, instanţa de apel a arătat că regimul juridic al cauzei morale este stabilit de art. 1236 alin. (3), art. 1238 alin. (2) şi art. 1239 alin. (2) din Noul C. civ., prin care se stabileşte că o cauză este imorală când este contrară bunelor moravuri, că o cauză imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună sau dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască şi, respectiv că existenţa unei cauze valabile este prezumată până la proba contrarie.
S-a mai reţinut că art. 1238 impune o singură condiţie pentru pronunţarea sancţiunii nulităţii absolute: conivenţa frauduloasă a părţilor contractului, intenţia lor comună de a ocoli obligaţiile de a trăi onest, de a nu provoca niciun prejudiciu altuia şi de a da fiecăruia ce i se cuvine; acesta presupune ca mecanismul psihologic complex al asumării voinţei fiecăreia dintre părţi să aibă o componentă comună care este aici motivul determinant care, în ciuda cântăririi avantajelor şi dezavantajelor, i-a impulsionat totuşi să încheie un act juridic contrar normelor de convieţuire socială.
La fel cum un act este ilicit când este încheiat doar cu scopul de a eluda aplicarea unei norme legale imperative (art. 1237) şi un act încheiat cu scopul de a prejudicia, de a împiedica realizarea unui drept de un terţ nu poate fi catalogat decât un act guvernat de o cauză imorală.
Instanţa de apel a constatat că la încheierea contractului din anul 2011, în mod evident, atât T.A.C., cât şi P.T. au urmărit împiedicarea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare în baza promisiunii autentificate din 07 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G.
În privinţa pârâtului T.A.C., instanţa a apreciat că reaua credinţă a acestuia rezultă din cronologia contractelor cu reclamantul.
În privinţa pârâtului P.T., această coluziune cu celălalt pârât este mai dificil de probat pentru că implică o analiză a resorturilor psihologice ale părţii. Cu toate acestea, în pricină există suficiente dovezi că P.T. a prevăzut că, prin cumpărare îi va produce lui B.D. o daună şi cu intenţia prejudicierii acestuia (sau cel puţin acceptând acest rezultat - tot formă a intenţiei) a procedat la încheierea vânzării.
Din analiza tuturor circumstanţelor, instanţa de apel a ajuns la concluzia că între P.T. şi T.A.C. a existat o înţelegere ca, pe calea unui contract de vânzare, să fraudeze dreptul reclamantului B.D. reieşind din promisiunea autentificate din 07 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G.
Faţă de această concluzie, având în vedere sancţiunea instituită de art. 1238 alin. (2) C. civ. s-a constatat nulitatea absolută a contractului din 15 noiembrie 2011.
În privinţa cererii de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare pentru loturi 1 - 81, instanţa de apel a arătat că, prin efectul art. 1254, contractul din anul 2011 este considerat a nu fi fost încheiat niciodată, astfel încât loturile 1-73 revin în patrimoniul înstrăinătorului T.A.C.
Deoarece părţile nu au vândut respectiv cumpărat (ci doar au promis acest lucru), beneficiarul cumpărător nu poate cere predarea lucrului întrucât nu a devenit proprietar.
Raportat la prevederile art. 1179 C. civ. privind condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor (mai puţin pct. 2, consimţământul valabil al părţii ce se obligă), instanţa a reţinut că o parte din bunurile care făceau obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare se află în patrimoniul pârâtului T.A.C., adică loturile 1-74 şi 77-80, că obiectul proiectatei vânzări este determinat (atât bunurile cât şi preţul), că preţul s-a plătit în întregime, iar părţile au capacitatea de a contracta.
Pentru aceste motive, instanţa de apel constatând îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru valabilitatea vânzării la care se adaugă suplinirea consimţământului părţii care refuză fără drept întocmirea actului - care rezultă din neprezentarea pârâtului la B.N.P. T.G. în data de 15 noiembrie 2011 pentru încheierea vânzării în formă autentică - (îndeplinind, prin asemănare, formalităţile pe care notarul public trebuie să le urmeze în realizarea procedurii autentificării actelor conform art. 59-68 din Legea nr. 36/1995 - în forma de la data formulării acţiunii), a pronunţat o hotărâre în constituire de drepturi, în baza căreia, la data înscrierii în cartea funciară, va opera transferul dreptului de proprietate din patrimoniul promitentului-vânzător în cel al beneficiarului-cumpărător pentru loturile 1-74 şi 77-80, inclusiv aleile de acces (loturile 11, 28, 43, 58, şi 73) astfel cum aceste loturi sunt înscrise în CF nr. EE - nr. FF ale unităţii administrativ teritoriale C. care erau deschise, anterior anulării contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 15 noiembrie 2011 la B.N.P. C.A., Constanţa, pe numele pârâtului T.A.C.
Referitor la lotul 81, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 septembrie 2010, numitul T.A.C., a vândut lui B.A. suprafaţa de 15397 m.p. din parcela nr. AA, imobil identificat în promisiunea de vânzare-cumpărare cu nr. XX, imobilul fiind înscris în CF nr. FF a comunei C.
În aceeaşi zi şi la acelaşi birou notarial, T.A.C. a înstrăinat lui G.V.A. lotul 75 prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 2010, înscris în CF nr. GG a comunei C. şi lui G.C.I. şi C. lotul 76, prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 2010 înscris în CF HH a corn. C.
Faţă de aceste constatări - deşi nu există o prevedere asemănătoare art. 1669 alin. (3) pentru situaţia promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare - cum una dintre condiţiile esenţiale de vânzare nu era îndeplinită la momentul promisiunii din 07 noiembrie 2011 (şi cu atât mai puţin la momentul analizării cererii pe pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare) - instanţa de apel a respins solicitarea reclamantului de pronunţare a unei asemenea hotărâri cu privire la loturile 75, 76 şi 81, pârâtul T.A.C. neavând calitatea de proprietar al acestora.
Cu referire la aceste trei loturi, instanţa a pronunţat desfiinţarea retroactivă, parţială a promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată din anul 2011 la B.N.P. T.G., cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui contract.
Deoarece condiţiile pronunţării rezoluţiunii judiciare totale a antecontractului au fost deja constatate de prima instanţă şi nu mai pot face obiectul analizei în apel (în lipsa căii de atac valabile a pârâtului T.A.C. şi în condiţiile în care apelul reclamantului vizează doar cererea principală), instanţa de apel a apreciat că, referitor la aceste loturi, este deja stabilit că pârâtul nu şi-a executat obligaţiile asumate, această neexecutare este imputabilă pârâtului T.A.C., pârâtul a fost pus în întârziere (notificare din 14 noiembrie 2011 a BEJ S.) înaintea formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât desfiinţarea parţială se poate dispune, executarea referitoare la fiecare dintre loturi fiind imposibilă [art. 1549 alin. (2)].
Ca efect al rezoluţiunii (asemănător nulităţii) contractul desfiinţat se consideră că nu a fost niciodată încheiat, fiecare parte fiind ţinută să restituie celuilalt prestaţiile primite [art. 1554 alin. (1) Noul C. civ.].
Restitutio in integrum are efecte specifice în condiţiile rezoluţiunii parţiale, restituirea prestaţiilor urmând a se face prin aplicarea aceluiaşi principiu în puterea căruia s-a concluzionat că executarea este divizibilă.
Or, faţă de împrejurarea că prin antecontractul din anul 2011, s-a promis vânzarea a 81 de loturi în suprafaţă totală de 7,16 ha teren, contra sumei de 200.000 dolari SUA, cum loturile 76, 75 şi 81 au o suprafaţă cumulată de 16.397 m.p., a rezultat că, prin determinarea unui preţ per/metru pătrat la suprafaţa şi suma din promisiunea de vânzare-cumpărare, urmare a rezoluţionării parţiale a acesteia, pârâtul T.A.C. trebuie să restituie reclamantului suma de 36.267 dolari SUA în echivalent RON la data plăţii.
Deoarece solicitarea în rezoluţiune contractului de vânzare-cumpărare era subsidiară, eventual pentru situaţia în care acţiunea în realizarea vânzării ar fi respinsă, cum această eventualitate nu s-a mai produs a fost respins restul cererii subsidiare de rezoluţionare a promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată din 7 noiembrie 2011 la B.N.P. T.G. referitor la loturile 1-74 şi loturile 77-80.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că apelul reclamantului a fost admis şi având în vedere situaţia că acesta au suportat o taxă juridică de timbru în sumă de 5.835,37 RON şi timbru judiciar de 5 RON, a fost obligat intimatul pârât T.A.C. la plata către apelant a acestor sume.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul T.A.C., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând în principal în conform art. 247 C. proc. civ. raportat la art. 312, respectiv 316 din acelaşi cod admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul anulării sentinţei tribnalului şi respingerii cererii de chemare în judecată, ca urmare a renunţării reclamantului la chiar drepturile pretinse. În concluzia expunerii motivelor de nelegalitate a hotărârii recurate, recurentul consideră că se impune admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului, cu consecinţa confirmării soluţiei pronunţate de prima instanţă.
Recurentul - pârât învederează instanţei de recurs faptul că, ulterior pronunţării deciziei recurate a încheiat cu reclamantul B.D. o înţelegere amiabilă, constând în aceea că i-a restituit acestuia suma de 200.000 dolari SUA, suma plătită cu titlu de preţ de către reclamant, conform promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată din 07 noiembrie 2011 la BNP T.G.
La rândul său, B.D. a dat două declaraţii notariale prin care înţelege să renunţe la toate drepturile a căror realizare a urmărit-o prin promovarea cererii de chemare în judecată.
Astfel, la data de 16 octombrie 2013 a fost redactat şi autentificat de către BNP T.G. înscrisul autentic numit "Declaraţie" prin care intimatul-reclamant B.D., în calitate de promitent-cumpărător în cadrul Promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată din 07 noiembrie 2011 la BNP T.G. declară pe propria răspundere că "renunţ la Promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată din 7 noiembrie 2011 la BNP T.G., cu sediul în mun. Constanţa". Conform aceleiaşi declaraţii, B.D. arată faptul că "nu mai am niciun fel de pretenţie de la promitentul vânzător, iar toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din promisiune se sting astăzi la data autentificării prezentului act".
La aceeaşi dată, 16 octombrie 2013, de către acelaşi BNP T.G. a fost redactat şi autentificat un alt înscris autentic denumit, de asemenea, "Declaraţie", înscris prin care B.D. arată faptul că în calitate de apelant-reclamant-intimat în cadrul Dosarului nr. 31457/212/2011 "declar pe propria răspundere că am primit de la T.A.C. sulta datorată conform sentinţei civile emise în dosarul menţionat mai sus. De asemenea, declar că nu mai am niciun fel de pretenţie de la T.A.C.".
Recurentul susţine că prin renunţarea la drepturile conferite de antecontractul de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 2011, intimatul B.D. nu face altceva decât să lipsească de cauză cererea de chemare în judecată, să renunţe la dreptul său de a solicita instanţei de judecată pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Tot în susţinerea ideii că părţile din prezentul proces au dorit la data de 16 octombrie 2013 stingerea litigiului, recurentul arată faptul că intimatul-pârât P.T. a dat la rândul său la acea dată o declaraţie, autentificată de acelaşi BNP T.G., înscris autentic prin care acesta arată faptul că nu va formula recurs împotriva hotărârii pronunţate în apel.
Prin urmare, dat fiind că în procesul civil prmează principiul disponibilităţii, însăşi instanţa de recurs, în temeiul art. 316 raportat la art. 247 C. proc. civ. este chemată să dea eficienţă acestui principiu fundamental.
Recurentul susţine şi faptul că având în vedere că intimatul reclamant B.D. a renunţat la dreptul său din antecontract de a solicita instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic, prcum şi declarând faptul că a primit suma de bani stabilită de instanţă ca urmare a rezoluţiunii antecontractului, nu mai justifică în continuare un interes în susţinerea capătului de cerere referitor la nulitate.
Recurentul-pârât a arătat în continuare motivele de nelegalitate a hotărârii recurate:
1. Cu privire la motivul de nelegalitate încadrat în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentul-pârâtă susţine că, în virtutea principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care trasează limitele cererii de chemare în judecată, iar acesta trebuie să facă dovada interesului în susţinerea unui capăt de cerere pe tot parcursul procesului civil. În speţă, având în vedere că reclamantul obţinuse rezoluţiunea antecontractului şi restituirea preţului, nu mai justifică în cererea de apel un interes în a solicita nulitatea şi hotărârea care să ţină loc de act auntentic.
2. Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, încadrat în pct. 6 şi 7 ale art. 304 C. proc. civ., vizează problematica rezoluţiunii parţiale a promisiunii de vânzare-cumpărare din 07 noiembrie 2011, autentificată la BNP T.G.
Recurentul consideră că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi a dat mai mult decât s-a cerut întrucât a respins cererea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic în ceea ce priveşte loturile nr. 75, 76, 81 dispunând în acelaşi timp rezoluţiunea parţială a antecontractului tocmai cu privire la aceste loturi cu consecinţa restituirii de către pârâtul-recurent a sumei de 37267 dolari SUA.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii, instanţa de apel pornind iniţial în mod corect de la ideea că problema rezoluţiunii, astfel cum a fost dezlegată de instanţa de fond a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece apelul pârâtului a fost anulat ca netimbrat, iar apelul reclamantul a vizat doar cererea referitoare la pronunţarea hotărârii care să ţină loc de act autentic, cu toate acestea dispune în mod greşit rezoluţiunea parţială a antecontractului.
Totodată, consideră că instanţa de apel s-a substituit voinţei apelantului B.D. şi a depăşit limitele apelului cu care a fost învestită.
3. Instanţa de apel în mod nelegal a dispus nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 15 noiembrie 2011 la BNP C.A., încheiat de pârâtul T.A.C. cu intimatul-pârât P.T., făcând o greşită aplicare şi intepretare a textelor legale incidente (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Recuretul consideră că argumentele aduse de instanţa de apel în sensul pronunţării nulităţii contractului arătat nu sunt de natură a duce la concluzia că prezumţia lecjală de bună-credinţă a cumpărătorului P.T. a fost răsturnată. În condiţiile în care reclamantul B.D. nu a parcurs formalităţile de publicitate imobiliară, nu se poate reţine că în cazul lui P.T. este vorba de o rea credinţă.
Intimatul-reclamant B.D. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate, arătând următoarele:
Referitor la solicitarea recurentului de a se pronunţa nulitatea atât a hotărârii primei instanţe cât şi a celei de apel în temeiul art. 247 C. proc. civ., consideră că este nefondată întrucât o eventuală renunţare potrivit art. 247 C. proc. civ. se putea face numai în faţa primei instanţe sau în faţa instanţei de apel. Chiar dacă s-ar da eficienţă normelor care fac aplicabile dispoziţiile privitoare la judecata în apel, la judecata în recurs, nici această ipoteză nu ar fi aplicabilă întrucât pretinsa renunţare nu s-a făcut în calea de atac a recursului, ci după momentul desistării instanţei de apel şi până la expirarea termenului de declarare a recursului.
Mai susţine intimatul -reclamant că declaraţiile au fost făcute în contextul în care părţile au înţeles să stopeze calea de atac a recursului. Astfel, intimatul P.T. a declarat că nu formulează recurs, iar în ceea ce-l priveşte pe recurent, pentru că nu era în ţară, neputându-se prezenta la notar, reclamantul aratîă a a declarat că nu mai insistă în urmărirea cheltuielilor de judecată şi a sumei ce trebuia să i se restituie de către acesta ca urmare a redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilelor.
Încălcând înţelegerea, recurentul a declarat recurs, motiv pentru care intimatul-reclamant arată că a revocat toate declaraţiile date, astfel cum reiese din declaraţiile notariale pe care Ie-a depus la dosarul cauzei.
Prin urmare, cum renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii nu se poate face decât în faţa instanţei şi până la acest moment reclamantul a revocat orice declaraţie de renunţare la însuşi dreptul dedus judecăţii astfel că, nu se poate lua act de voinţa acestuia exprimată în contextul în care toate părţile urmau să agreeze hotărârea dată de instanţa de apel.
Referitor la excepţia lipsei de interes la momentul formulării cererii, intimatul-reclamant arată că această apărare este invocată direct în calea de atac a recursului astfel că nu poate fi primită în acest stadiu procesual.
De asemenea, intimatul susţine că, deşi recurentul a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta nu a indicat care sunt normele legale încălcate în concret de către instanţa de apel.
În final, cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., invocate de recurent, arată că acesta nu a lecturat încheierile de şedinţă la care instanţa a pus în discuţie situaţia loturilor 75, 76 şi 81 care au fost înstrăinate către o altă persoanlă şi astfel neputând reveni în patrimoniul reclamantului aşa cum s-a convenit în temeiul antecontractului, a generat obligaţia de despăgubire a recurentului faţă de acesta.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a susţinerilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că, după pronunţarea deciziei recurate, reclamantul B.D. a dat două declaraţii autentificate din 16 octombrie 2013 şi din 16 octombrie 2013 la BNP T.G., prin care a declarat pe propria răspundere, pe de o parte că renunţă la promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată din 07 noiembrie 2011 la BNP T.G. şi că toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din promisiune se sting la data autentificării actului şi pe de altă parte, că a primit de la T.A.C. sulta datorată conform sentinţei pronunţate în prezentul dosar şi că nu mai are niciun fel de pretenţie de la promitentul vânzător.
Faţă de modalitatea de formulare a actelor de dispoziţie, rezultă că este vorba nu de renunţarea la judecata recursului, ci de renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii în prezentul dosar.
În recurs, intimatul-reclamant B.D. a depus la dosar declaraţia autentificată din 7 noiembrie 2013 de BNP B.C. şi Asociaţii şi declaraţiile autentificate din 05 noiembrie 2013 şi din 05 noiembrie 2013 de BNP T.G., prin care a declarat pe propria răspundere că înţelege să revoce declaraţiile autentificate din 16 octombrie 2013 şi din 16 octombrie 2013 la BNP T.G., întrucât declaraţiile au fost făcute în contextul în care părţile au înţeles să nu mai declare recurs, iar pârâtul recurent nu a respectat această înţelegere.
Renunţarea la dreptul subiectiv poate avea loc oricând în cursul judecăţii, putându-se face atât în primă instanţă cât şi în apel, potrivit art. 247 alin. (2) C. proc. civ., iar raportat la prevederile art. 316 din acelaşi cod, rezultă că reclamantul poate să renunţe la dreptul subiectiv şi în etapa recursului.
Întrucât pentru pârât nu mai există riscul de a fi acţionat din nou în judecată pentru valorificarea dreptului la care se renunţă, nu mai este necesar acordul său pentru ca instanţa să ia act de renunţarea la drept.
Faptul că renunţarea nu a fost făcută în faţa instanţei de recurs, ci în termenul de declarare a recursului, nu prezintă niciun fel de relevanţă întrucât potrivit art. 247 alin. (3) C. proc. civ., renunţarea se poate face în şedinţă sau prin înscris autentic din cuprinsul căruia rezultă că aceasta este voinţa expresă şi neechivocă a părţii.
Ca o consecinţă a principiului forţei obligatorii a contractului (actului juridic, în general), principiul irevocabilităţii efectelor acestuia presupune ca actului bilateral să nu i se poată pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral să nu i se poată pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.
Irevocabilitatea decurge din principiul forţei obligatorii a actului juridic, fiind o consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu. Prin urmare, raţiunile care servesc ca justificare existenţei principiului forţei obligatorii sunt, în acelaşi timp, şi raţiuni pe care se întemeiază irevocabilitatea actului juridic.
O consacrare a acestui principiu, al irevocabilităţii, o regăsim în materia actelor bilaterale, în dispoziţiile art. 1270 alin. (2) Noul C. civ., conform cărora contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.
Deşi în privinţa actului unilateral nu există un text asemănător, cu caracter de principiu, care să stipuleze regula irevocabilităţii, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1325 Noul C. civ., potrivit cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.
Examinând actul unilateral al renunţării din perspectiva caracterului său irevocabil, Înalta Curte apreciază că fundamentul acestui principiu rezidă, ca şi în ipoteza actului juridic bilateral, în necesitatea respectării drepturilor terţilor, precum şi a situaţiilor juridice create, cu scopul asigurării securităţii circuitului civil.
Irevocabilitatea actului juridic unilateral se impune cu atât mai mult cu cât terţii nu sunt protejaţi de principiul relativităţii efectelor contractului.
Prin excepţie de la această regulă, există situaţii în care se poate admite revocabilitatea actului juridic unilateral, aceasta fiind prohibită dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile ca manifestarea de voinţă să producă consecinţe juridice, existenţa acestora să fie legată de menţinerea voinţei iniţiale, iar consecinţele produse să determine crearea sau consolidarea unor drepturi ale terţilor.
Prin urmare, revocarea actului juridic unilateral este permisă dacă nu aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale terţilor de bună-credintă.
Prin acordul exprimat şi efectele produse de declaraţiile autentice din 16 octombrie 2013, toate drepturile reclamantului pe care i le conferea promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată din 07 noiembrie 2011 la BNP T.G., care a stat la baza cererii de chemare în judecată pe care acesta a formulat-o în prezentul litigiu, au încetat.
În acest context, criticile de nelegalitate a deciziei recurate formulată de recurentul-pârât nu se mai justifică a fi analizate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va da relevanţa cuvenită manifestării iniţiale de voinţă a reclamantului B.D. şi, pronunţând o hotărâre în temeiul art. 316 C. proc. civ. coroborat cu art. 247 din acelaşi cod, va admite recursul declarat de pârâtul T.A.C., va modifica în parte a decizia recurată în sensul admiterii apelului reclamantului B.D. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal pe care o va anula şi în fond va respinge acţiunea şi vor fi menţinute dispoziţiile din decizie privind anularea ca netimbrat a apelului declarat de pârâtul T.A.C.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul - reclamant B.D. să-i achite recurentului T.A.C. suma de 9378 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciat achitate în recurs aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul T.A.C. împotriva deciziei civile nr. 66/C din 12 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că admite apelul declarat de reclamantul B.D. împotriva sentinţei civile nr. 5924 din 07 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa, pe care o anulează şi în fond respinge acţiunea.
Menţine dispoziţiile deciziei privind anularea ca netimbrat a apelului declarat de pârâtul T.A.C. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Obligă intimatul - reclamant B.D. să-i achite recurentului T.A.C. suma de 9378 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2102/2014. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 2106/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
