ICCJ. Decizia nr. 2100/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2100/2014
Dosar nr. 13921/3/2012
Şedinţa publică din 1 iulie 2014
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 23 aprilie 2012, reclamantul O.O.B.D. a chemat în judecată municipiul Bucureşti, prin primarul general, pentru obligarea la restituirea în natură a terenului fără construcţii, în suprafaţă de 620 mp, situat în prezent în Municipiul Bucureşti, sectorul 1, şi care anterior a cunoscut şi adresele, imobil dobândit, prin cumpărare, în anul 1937, de mătuşa sa, M.S.S., fiind unic succesor ai acesteia.
Terenului i-au fost aplicate prevederile Decretului nr. 111/1951, decizia emisă fiind contestată de mătuşa sa şi desfiinţată prin sentinţa civilă nr. 1687 din 05 octombrie 1954 a Tribunalului Popular al Raionului Griviţa Roşie, definitivă şi irevocabilă. Autoarea reclamantului a achitat impozitul stabilit pentru teren până în anul 1958, când Sfatul Popular al Raionului I. V.S. Bucureşti a amenajat acest loc ca "parc de joacă pentru copii", eliberând adeverinţa din 15 octombrie 1958. Aceiaşi secţie financiară, a menţinut contribuabila M.S. cu terenul de 620 mp şi după anul 1958, în matricola 11 A, la poziţia.
În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art 563 şi urm. C. civ. şi art. 44 din Constituţia României.
Prin sentinţa civilă nr. 720 din 01 aprilie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamant.
Tribunalul a reţinut că reclamantul este moştenitorul lui S.S.M., decedată la data de 31 octombrie 1998, potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 7 februarie 2002, eliberat de B.N.P. - S.C.M. din Bucureşti.
Conform actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 14 aprilie 1937 şi autentificat, din aceeaşi dată, la fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, autoarea reclamantului a cumpărat un teren viran în suprafaţă de 620 mp în comuna suburbană Băneasa - Herăstrău ce ţinea de Municipiul Bucureşti, respectiv lotul din terenul parcelat de Contesa M.O.M.F. şi moştenitorii B.
Având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001 tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, terenul fiind preluat de autorităţile locale şi amenajat ca parc, fiind menţionat Decretul nr. 111/1951, iar pentru restituirea imobilului sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.
Reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, soluţionată potrivit dispoziţiei din 23 mai 2011, prin care notificarea a fost respinsă, ca rămasă rară obiect, urmare a renunţării exprese a acestuia la notificare, iar ulterior, la 23 aprilie 2012, reclamantul a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, având ca temei dreptul comun, respectiv art. 563 C. civ. privind acţiunea în revendicare.
Tribunalul a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 33/2008, că persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu au declanşat, în termenul legal, o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
Pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat Legea specială, nr. 10/2001, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţit, ce se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi ia relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, care pot păstra imobilele în anumite condiţii expres prevăzute.
Tribunalul a constatat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu pot opta între calea legii speciale şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 563 C. civ. şi cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, având în vedere regula eiecta una via şi principiul securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte respectarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin Decizia nr. 33/2008, că dreptul de acces la un tribunal prevăzut de art. 6 din Convenţie nu trebuie absolutizat.
Tribunalul a constatat că, în multe cauze, condamnarea statului român prin hotărârile C.E.D.O. pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a avut loc în situaţia în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, prin admiterea recursului în anulare, hotărârea a fost desfiinţată, ceea ce constituie atât o lipsire de proprietate, nejustiftcată de o cauză de utilitate publică şi neînsoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice.
Instanţa europeană a procedat în acelaşi mod atât în situaţia foştilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României Ş.M.), ci şi în situaţia cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanţele judecătoreşti, care le reţinuseră buna-credinţă în cumpărarea bunului, deposedaţi ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).
O altă categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Primul Protocol, o constituie cea în care instanţele, deşi au recunoscut dreptul foştilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reţinut că, între timp, fusese cumpărat cu buna-credinţă.
În alte cauze, Curtea Europeană a considerat că vânzarea de către stat a unui bun ai altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 - Cauza Răţeanu contra României.
În cauză, reclamantul nu se poate prevala de existenţa unui bun în patrimonial sau în sensul Convenţiei pentru a formula acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, deoarece dreptul sau nu a fost recunoscut ulterior preluării abuzive de către stat,
Prin Decizia nr. 11/A din data de 10 ianuarie 2014, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant, a desfiinţat sentinţă apelată şi a trimis cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.
Curtea a reţinut că şi imobilele care au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, pentru care s-au intentat cereri de chemare în judecată după data intrării în vigoare a acesteia, pot face obiectul acţiunii în revendicare, atât în raport de vechile dispoziţii ale C. civ., cât şi în raport de noile dispoziţii ale C. civ., respectiv art. 563 alin. (1) şi (2) din Noul C. civ., aplicabil potrivit art. 6 alin. (6) din Noul C. civ.
Totodată, s-a reţinut că inadmisibilitatea nu poate fi argumentată în baza Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care se statuează că în concursul dintre legea specială şi legea generală, prioritatea o are legea specială,, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, aceasta din urmă are prioritate.
Curtea a apreciat că respectivele îndrumări nu conduc la concluzia că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, ci obligă instanţele să analizeze pe fond acţiunea în revendicare, în sensul de a constata dacă bunul revendicat întră sub incidenţa legii speciale şi daca există neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cât şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Instanţa de apel a constatat că în baza art. 6 alin. (1) din Convenţie orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil iar în aplicarea textului respectiv, în jurisprudenţa, C.E.D.O. a emis principii general aplicabile.
Instanţa de apei a reţinut că, deşi în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că accesul la o instanţă nu este absolut, fiind supus unor limitări în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei acţiuni, fiind recunoscut statului o anumită marjă de apreciere, totuşi, limitările nu pot restricţiona unui justiţiabil accesul liber într-o asemenea măsură, încât dreptul său de a se adresa unei instanţe judecătoreşti sa fie afectat în însăşi esenţa sa, decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă este un raport rezonabil de proporţionalîtate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Curtea a apreciat că, în speţă, prin respingerea cererii în revendicare ca inadmisibilă de către prima instanţă, s-a produs o ingerinţă în dreptul de acces al reclamanţilor la o instanţă judecătorească.
Deşi implementarea prin Legea nr. 10/2001 a unei proceduri speciale pentru realizarea drepturilor urmărite de reclamanţi în cadrul acţiunii lor în realizare, urmăreşte, în sine, un scop legitim, nu există un raport de proporţionalîtate rezonabil între mijloacele folosite şi scopul urmărit, în condiţiile în care reclamantul nu mai poate redobândi bunul în baza Legii nr. 10/2001, notificarea fiind respinsă ca fiind rămasă fără obiect, iar acţiunea în revendicare este unicul mijloc procedural prin care o instanţă judecătorească poate hotărî în fond asupra pretenţiilor sale.
Neîndeplinirea unei singure condiţii privind limitările accesului la justiţie atrage aplicarea principiului consacrat în mod expres prin art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care garantează fiecărei persoane dreptul la o instanţă judecătorească.
Totodată, se impune respectarea cerinţei ca gradul de acces asigurat de legislaţia naţională să fie suficient pentru a le asigura părţilor dreptul la o instanţă, având în vedere principiul supremaţiei dreptul într-o societate democratică.
In raport de aceste principii, desprinse din jurisprudenţa C.E.D.O. în cauzele Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, Lungoci împotriva României, Manoilescu şi Dobrescu împotriva României, Faimblat împotriva României, curtea de apel a înlăturat excepţia inadmisibîlităţii acţiunii, a desfiinţa sentinţa şi a trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru analiza pe fond a acţiunii în revendicare.
Totodată, instanţa de apel a dat îndrumări în sensul că, în examinarea pe fond a acţiunii în revendicare, instanţa de fond va face aplicarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interpretarea dată prin prezenta decizie, Hotărârii din 12 octombrie 2010 - Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României şi dispoziţiile Noului C. civ., invocate în petitul acţiunii şi aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
Prin recursul declarata la data de 24 februarie 2014, întemeiat de dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ. pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei civile nr. 720 din data de 1 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
A susţinut recurentul că soluţia pronunţată de instanţa de apel este greşită, motivat de faptul că pentru imobilele preluate în perioada 1945-1989 nu mai este posibilă revendicarea în condiţiile dreptului comun. Concluzia se desprinde din prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în temeiul căreia bunurile preluate tară titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, coroborat cu cele ale art. 1 din Legea nr. 10/2001, acest din urmă act normativ, de imediată aplicare, reglementând situaţia imobilelor preluate cu titlu sau fără titlu.
Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale faţă de codul civil, urmând a fi aplicată cu prioritate faţă de prevederile legii generale, iar închiderea căii revendicării nu reprezintă închiderea accesului la justiţie în sensul art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat nu numai procedura administrativă, dar şi modalitatea prin care pot fi atacate în justiţie măsurile dispuse în cadrul respectivei proceduri, accesul la justiţie nefîind afectat de imposibilitatea de a formula acţiunea în revendicare potrivit dreptului comun, iar posibilitatea statului de a organiza pentru imobilele preluate abuziv în perioada 1945-1989 o procedură administrativă de soluţionare a cererilor de restituire care să excludă posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, se circumscrie marjei de apreciere a statului recunoscută potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În anul 2010, C.E.D.O. şi-a modificat practica în cazurile Matieș contra României şi în hotărârea pilot Măria Atanasiu contra României şi nu mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un „bun" respectiv un drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuţie existenţa unui nou drept de proprietate ce îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de un stat membru legislaţie prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din cama Atanasiu Măria şi alţii împotriva României). în cauză reclamantul nu se poate prevala de existenţa unui bun în patrimoniul său, în sensul convenţiei, pentru a formula acţiunea în revendicare întemeiată de dreptul comun, dreptul său nefîind recunoscut ulterior preluării abuzive de stat.
Recursul este întemeiat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul municipiul Bucureşti invocă, în sinteză, faptul că soluţia pronunţată de instanţa de apel este greşită, motivat de faptul că, dată fiind apariţia Legii nr. 10/2001, nu mai este posibilă revendicarea în condiţiile dreptului comun a imobilelor preluate în perioada 1945-1989.
Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, înalta Curte va constata temeinicia criticilor subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel realizând o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie, cu încălcarea interpretării obligatorii dată prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa Curţii europene.
În speţa, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 aprilie 2012, reclamantul O.O.B.D. a investit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 563 din Noul C. civ., arătând că imobilul litigios ce a aparţinut autoarei M.S.S. a fost trecut în proprietatea statului în mod avuziv şi ilegal, fără nici un titlu.
În contextul în care reclamantul a pretins că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, instanţa de apel a reţinut că imobilul, deşi îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, poate face obiectul acţiunii în revendicare, atât în raport de vechile dispoziţii ale C. civ., cât şi în raport de noile dispoziţii ale C. civ., respectiv art. 563 alin. (1) şi (2) din Noul C. civ., aplicabil potrivit art. 6 alin. 6 din Noul C. civ.
Totodată, curtea de apel a apreciat că, în speţă, prin respingerea cererii în revendicare, ca inadmisibilă, de către prima instanţă, s-a produs o ingerinţă în dreptul de acces al reclamanţilor la o instanţă judecătorească, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Înalta Curte reţine că domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparaţie a căror dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480 C. civ., precum şi în raport de dispoziţiile art. 563 alin. (1) şi (2) din Noul C. civ., invocate de reclamanţi în acţiune. Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau tară titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ., sau ulterior intrării în vigoare, în temeiul dispoziţiilor art. 563 alin. (1) şi (2) din Noul C. civ.
Dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, procedură specială care asigură toate garanţiile necesare, inclusiv accesul la instanţă.
În acest context, Înalta Curte constată că nici abrogarea dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi adoptarea dispoziţiilor art. 563 din Noul C. civ., apreciate de reclamant ca fiind aplicabile în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 6 alin. (6) din Noul C. civ., nu conduce la ideea aplicării dispoziţiilor legii generale, prioritar faţă de dispoziţiile legii speciale, în temeiul principiului activităţii legii noi în vigoare la data formulării acţiunii în revendicare, tempus regit actum.
Potrivit normelor de interpretare general admise de practica judecătorească, precum şi de doctrină, modificarea normei generale nu atrage după sine modificarea implicită a normei speciale, în măsura în care acest lucru nu este expres menţionat în textul de lege.
Ca efect activităţii legii speciale de reparaţie, în privinţa imobilelor preluate de stat, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă decât în condiţii speciale, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare, Înalta Curte reţine că, instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a realizat o greşită aplicare şi interpretare a legii !a situaţia de fapt stabilită în speţă.
În lumina principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere că existenţa unei legislaţii speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluţiilor adoptate şi asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, în cadrul normativ creat nu există posibilitatea pentru reclamant de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului evocat, dar şi a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 care, în cuprinsul său, a făcut trimitere la acesta.
Astfel, analiza cauzei pendinte nu se poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă statuând asupra divergenţelor de jurisprudenţă de la acel moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ., în cuprinsul deciziei fiind rezolvată şi problema neconcordanţei dintre dispoziţiile din dreptul intern şi dispoziţiile convenţionale în această materie. Astfel cum susţine şi recurentul, în cuprinsul deciziei de îndrumare se reţine că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situaţiile, posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare.
S-a statuat că, în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un „ bun actual" în sensul normei europene, acestuia trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Instanţa supremă a considerat însă necesar a se analiza în ce măsură, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi daca admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, posibilitatea reclamantului de a recurge la calea acţiunii în revendicare este condiţionată şi de măsura în care acesta se pevalează de un bun actual în sensul normei europene, ipoteză în care acestuia ar trebui să îi fie asigurat accesul la justiţie.
Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunţate de instanţa supremă, Înalta Curte va constata că instanţa de apel nu a analizat acţiunea în revendicare raportat la situaţia juridică a imobilului, şi nu a verificat (funcţie de particularitatea cauzei) existenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeana, în raport de titlul exhibat de aceştia.
În contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale, în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu al Deciziei nr. 33/2008, dar şi al contextului actual al jurisprudenţei europene, potrivit celor reţinute de instanţa de fond, reclamantul O.O.B.D. nu deţine în patrimoniul său un „bun actual" în sensul Convenţiei, care să îi permită restituirea în natură a imobilului, întrucât nu a obţinut recunoaşterea dreptului în procedura legii speciale.
Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurentul a invocat şi greşita aplicare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Înalta Curte va constată temeinicia criticilor formulate, întrucât instanţa de apel nu a procedat la soluţionarea acţiunii în revendicare din perspectiva raportului dintre legea generală - legea specială, în considerarea efectelor Deciziei obligatorii nr. 33/2008, care include prin ea însăşi analiza principiului securităţii raporturilor juridice. Din această perspectivă, nu s-a analizat dacă reclamantul a tăcut dovada existenţei în patrimoniul său a unui „ bun actual" pentru a putea beneficia de protecţia art. î din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană.
Or, instanţa de contencios european, în raţionamentul expus în cuprinsul hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Măria Atanasiu şi alţii contra României, arată că acel concept de „ bun aciuat" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143). Existenţa unui nou drept de proprietate îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din hotărârea - pilot), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României, prin Legea nr. 10/2001, reclamanţii având posibilitatea de a urma calea efectivă şi concretă oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului pretins în privinţa imobilului preluat de stat, verificabilă în cazul concret dedus judecăţii.
În acest context, reţinerea instanţei de apel în sensul ca, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, se încalcă dreptul de acces la justiţie prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, nu este întemeiată, atât timp cât dreptul de acces la justiţie nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat de aceştia, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce în speţă, a fost asigurat pe deplin.
Susţinerile reclamantului referitoare la lipsa vreunui titlu al statului asupra imobilului litigios sunt înlăturate prin legalitatea constatărilor instanţei de fond care a analizat şi soluţionat acţiunea în revendicare din perspectiva verificării în patrimoniul reclamanţilor, a existenţei unui bun actual în sensul Convenţiei europene. Soluţia obţinută de reclamanţi în proces, care nu le este favorabilă, nu reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului lor de acces la justiţie, ci este rezultatul aplicării dispoziţiilor legale la situaţia concretă în speţă.
Edificator este faptul că, la momentul sesizării instanţei, respectiv 23 aprilie 2012, reclamantul nu deţineau un bun în patrimoniul lor în sensul Convenţiei europene întrucât nu i se recunoscuse prmtr-o hotărâre judecătorească sau vreun act emanând de la autorităţi dreptul de proprietate cu privire ia imobilul litigios, după momentul aderării României la Convenţie, aşadar ulterior anului 1994.
Prin urmare, ia data promovării acţiunii în revendicare, reclamantul nu a dovedit că este beneficiar al unui bun actual şi nici al unei creanţe consolidate de natură a ipermite a se prevala de o speranţă legitimă, pentru a se afla sub protecţia prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană, context factual în care respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare pe acest considerent nu aduce atingere liberului acces la justiţie. Din această perspectivă, se observă legalitatea constatărilor instanţei de fond care a înlăturat, motivat, susţinerile apelanţilor referitoare la lipsa oricărui titlu al statului asupra imobilului litigios, în sensul că preluarea imobilului de către stat nu ar fi întrerupt titlul de proprietate al reclamanţilor, atât timp cât în prezenta cauză nu s-a pus problema comparării titlurilor exhibate de părţi pe temeiul criteriilor clasice, cristalizate în aplicarea art. 480-481 C. civil, în doctrină şi în practica judiciară, ci s-a făcut aplicarea deciziei în interesul legii, în sensul verificării dacă legea internă intră în conflict cu prevederile Convenţiei, dacă reclamanţii au un „ bun actuat în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale interne şi de drept european ce guvernează materia, Înalta Curte va constata că motivele de recurs circumscrise articolului 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, va modifica decizia recurata în sensul respingerii apelul declarat de reclamantul O.O.B.D. împotriva sentinţei nr. 720 din data de 1 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, apreciată ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul generai împotriva Deciziei nr. 11/A din data de 10 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civila.
Modifică decizia recurata în sensul că;
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul O.O.B.D. împotriva sentinţei nr. 720 din data de 1 aprilie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2099/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2104/2014. Civil → |
|---|
