ICCJ. Decizia nr. 2113/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2113/2014
Dosar nr. 3316/1285/2011
Şedinţa publică din 10 iunie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1929 din 2 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC F.D.C.I. SRL în contradictoriu cu pârâţii G.P. şi H.A. şi au fost obligaţi pârâţii să plătească, în solidar, reclamantei suma de 127.372,3 RON cu titlu de despăgubiri, precum şi suma de 9.163,44 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 88/2006 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 7434/117/2005 a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanţii G.P. şi H.A. împotriva pârâţilor L.D.R., L.R. şi SC F.D.C.I. SRL şi, în consecinţă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a reclamantei H.A. şi a defunctei H.E.M., cu pârâtul L.R., autentificat din 28 februarie 2003 de B.N.P. K.A.B. cu privire la imobilul construcţie situat în Cluj-Napoca, str. I.M., jud. Cluj înscris în CF Cluj AA nr. top XX. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta L.D.R., în calitate de mandatară a reclamantei H.A. şi a defunctei H.E.M. şi pârâtul L.R., autentificat din 21 aprilie 2004 de B.N.P. C.D.C. având ca obiect dreptul special de folosinţă asupra imobilului înscris în CF Cluj AA nr. top XX compus din curte şi grădină în suprafaţă de 369 stjp, echivalentul a 1328 mp. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul L.R., prin mandatar L.D.R. şi pârâta SC F.D.C.I. SRL, autentificat din 08 iulie 2003 de B.N.P. M.L. având ca obiect imobilul înscris în CF Cluj AA nr. top XX, constând din construcţie şi drept de superficie pe teren, totodată s-a dispus rectificarea CF Cluj AA Cluj prin radierea înscrierilor din coala B 14-16, 19-22 coala C şi restabilirea situaţiei anterioare.
Prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta SC F.D.C.I. SRL pentru constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 februarie 2003, precum şi a mandatului acordat de L.R. mamei sale L.D.R., pentru înstrăinarea imobilului situat în Cluj-Napoca, str. I.M.
Prin decizia civilă nr. 317/A din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii L.R. şi SC F.D.C.I. SRL împotriva sentinţei civile nr. 88 din 26 februarie 2008, astfel încât la momentul pronunţării acestei hotărâri, soluţia primei instanţe a devenit definitivă. Prin decizia nr. 434 din 27 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost respinse recursurile declarate de pârâţii L.R. şi SC F.D.C.I. SRL împotriva hotărârii pronunţate în stadiul procesual al apelului.
A mai reţinut prima instanţă că reclamanta SC F.D.C.I. SRL a avut calitatea de proprietar al imobilului situat în Cluj-Napoca, str. I.M. de la data de 08 iulie 2003, când a cumpărat imobilul de la L.R., şi până la momentul soluţionării definitive a litigiului având ca obiect nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiat cu privire la acest imobil, respectiv 19 noiembrie 2008.
În intervalul de timp în care imobilul s-a aflat în proprietatea reclamantei, aceasta a asigurat servicii de pază ale imobilului, fiind încheiate cu SC T.S. SA contractele privind prestarea serviciilor de pază din 11 mai 2004 şi din 27 iulie 2005.
Pentru serviciile prestate de către SC T.S. SA au fost emise facturi fiscale, iar reclamanta a achitat preţul acestora, valoarea totală a serviciilor de pază achitate de reclamantă în intervalul de timp în care imobilul s-a aflat în proprietatea sa, a fost de 50.868,24 RON, modul de calcul nefiind contestat de către pârâţi.
De asemenea, reclamanta a dovedit că în intervalul de timp cât imobilul s-a aflat în proprietatea sa, a achitat impozitul aferent în cuantum total de 76.494,79 RON.
Restul despăgubirilor pretinse de reclamantă, respectiv suma 19.686,45 RON reprezintă contravaloarea cheltuielilor de telefonie şi de furnizare a apei şi a energiei electrice pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. I.M. şi care, conform susţinerilor reclamantei, au fost efectuate în strânsă legătură cu serviciile de pază ale imobilului.
Ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului, reclamanta SC F.D.C.I. SRL a fost evinsă, respectiv a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului anterior identificat şi, în acelaşi timp a luat naştere obligaţia de garanţie a vânzătorului. Calitatea de vânzători ai imobilului au avut-o pârâta H.A. şi H.E.M., aceasta din urmă fiind antecesoarea pârâtului G.P., care au vândut, prin mandatar, imobilul în favoarea lui L.R., care la rândul său a vândut imobilul reclamantei din prezenta cauză.
Ca efect al obligaţiei de garanţie, s-a reţinut că vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului cheltuielile necesare şi utile pe care acesta Ie-a făcut în legătură cu acel bun, obligaţie care este impusă de dispoziţiile art. 1345 C. civ.
În raport de probatoriul administrat în cauză, tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantei este fondată, în parte, numai în ceea ce priveşte pretenţia constând în restituirea cheltuielilor necesare făcute pentru paza bunului şi pentru plata impozitelor.
Restul pretenţiilor formulate, deşi conform clauzelor contractuale încheiate cu prestatorul serviciului de pază, au legătură cu paza imobilului, totuşi în cauză nu s-a dovedit în mod efectiv că toate cheltuielile pretinse, aferente utilităţilor, au avut o legătură cu paza bunului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii H.A. şi G.P., iar prin decizia civilă nr. 143/2013 din 7 octombrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi dispune trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Cluj-Napoca.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că prezumţia de comercialitate, ca prezumţie legală, este instituită prin art. 4 C. com. şi presupune că, exceptând cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, toate obligaţiile unui comerciant au caracter comercial, indiferent de cauza obligaţiei, contractuală sau delictuală. Prezumţia poate fi răsturnată, fiind înlăturat caracterul comercial al actului, în următoarele cazuri: obligaţia asumată de către comerciant are o natură civilă, necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit, iar necomercialitatea trebuie să rezulte fără echivoc din chiar actul încheiat, caracterul necomercial trebuie să fie cunoscut şi de către cocontractant.
Obiectul acţiunii dedus judecăţii îl constituie o acţiune care este de natură civilă având ca obiect obţinerea unei despăgubiri ca urmare a unui fapt juridic licit şi care nu poate fi asimilat actelor şi faptelor de comerţ enumerate în art. 3 şi 4 C. com., pentru a atrage competenţa de soluţionare a tribunalului ca primă instanţă. Aceasta întrucât raporturile juridice dintre părţi - despăgubiri rezultate dintr-un fapt juridic licit - sunt de natură civilă fiind înlăturată prezumţia de comercialitate chiar dacă în cauză una din părţi este o societate comercială.
Aşa fiind, s-a apreciat că litigiul nu poate fi considerat comercial, întrucât, conform dispoziţiilor art. 3 pct. 1 şi 2 C. com., actele unui comerciant cu privire la bunurile sale imobile, chiar dacă fac parte din fondul de comerţ, sunt acte civile prin natura lor, iar în condiţiile în care natura civilă a actelor juridice cu privire la imobile este prevăzută de lege, prezumţia de comercialitate este înlăturată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC F.D.C.I. SRL Cluj-Napoca, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea soluţionării pe fond a apelului.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că argumentele instanţei de apel nu sunt susţinute de textele legale incidente materiei, respectiv art. 4 şi art. 56 C. com., având în vedere că, în calitate de comerciant, a efectuat operaţiunea de achiziţie a imobilului în cauză în exercitarea comerţului specific, probat fără echivoc de obiectul de activitate principal înscris în actele constitutive - constând în cumpărarea şi vânzarea de bunuri imobiliare proprii - potrivit codului CAEN -6810, imobilul devenind, deci, element al fondului de comerţ.
A mai arătat recurenta că, în calitate de comerciant, beneficiază de efectul prezumţiei de comercialitate al tuturor contractelor şi obligaţiunilor, reglementat de dispoziţiile art. 4 C. com. Faptul juridic licit - îmbogăţirea fără justă cauză, ca temei al obligaţiei intimaţilor, nu excede acestei prezumţii, comercialitatea rezultând din subordonarea cheltuielilor aferente conservării imobilului, aceluiaşi interes şi scop comercial care a justificat însăşi achiziţonarea acestuia. întrucât a fost cumpărat în realizarea activităţii comerciale proprii, specifice, autorizate, operaţiunile de conservare a bunului, fiind accesorii scopului comercial principal, sunt la rândul lor comerciale, astfel încât faptul juridic licit din care rezultă obligaţia de plată a intimaţilor este la rândul lui comercial.
În continuare, a susţinut recurenta că nu s-a probat în speţă nici ce-a de-a doua excepţie de la prezumţia de comercialitate a raportului obligaţional, consacrată de dispoziţiile art. 4 C. com. în sensul că, "dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul", ipoteză în care sarcina probei revine intimaţilor, ceea ce nu s-a realizat în speţă.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Examinând critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei materiale, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de prima instanţă s-a fundamentat pe interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă, având în vedere natura comercială a litigiului şi valoarea acestuia, excepţia fiind însă greşit soluţionată prin decizia recurată.
În ceea ce priveşte natura litigiului, Înalta Curte reţine că în raport de dispoziţiile art. 3 şi 4 C. com., ce statuează atât asupra faptelor de comerţ cât şi asupra calităţii de comerciant, având în vedere şi împrejurarea că imobilul a fost achiziţionat în scopul revalorificării şi implicit pentru obţinerea unui profit de către societatea reclamantă, în mod greşit instanţa de control judiciar a făcut interpretarea actului juridic dedus judecăţii, precum şi interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale evocate, aspecte de natură a atrage incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Este adevărat că art. 3 C. com. face o enumerare a faptelor de comerţ, care nu include vânzarea-cumpărarea de bunuri imobile însă enumerarea prevăzută în textul aminitit nu este una limitativă ci exemplificativă. Totodată, art. 4 din acelaşi cod instituie prezumţia de comercialitate pentru toate obligaţiile comercianţilor cu excepţia celor de natură civilă a căror necomercialitate rezultă chiar din actul săvârşit de comerciant.
De asemenea, sunt de reţinut şi dispoziţiile art. 56 C. com., potrivit cărora, dacă un act este comercial numai pentru una dintre părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Prin urmare, contrar celor reţinute prin decizia recurată, este evident caracterul comercial al actului prin care reclamanta a dobândit imobilul, despăgubirile solicitate în prezenta cauză, rezultat al evicţiunii, având de asemenea caracter comercial, iar raportat la valoarea obiectului cererii care este mai mare de 100.000 RON, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în vigoare la data înregistrării acţiunii competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, revine tribunalului.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC F.D.C.I. SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 143/2013 din 7 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC F.D.C.I. SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 143/2013 din 7 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2108/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2118/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
