ICCJ. Decizia nr. 2125/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2125/2014
Dosar nr. 45542/3/2012
Şedinţa publică din 10 iunie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 717 din 1 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A.D. SA în contradictoriu cu pârâta AVAS (actuala AAAS) şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 257.660,55 RON, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data de 30 martie 2011 şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată în sumă de 6.692,61 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin art. ll din actul adiţional din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 02 iulie 1999, încheiat între AVAS şi R. SA, vânzătorul s-a obligat să garanteze pe cumpărător împotriva oricărei şi tuturor plăţilor ulterioare care ar trebui să fie efectuate de către societate în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în legătură cu pretenţiile ce fac obiectul acţiunilor menţionate la alin. (3), cu condiţia ca aceste plăţi să depăşească suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent în RON).
Actul adiţional a fost încheiat în baza mandatului acordat AVAS prin H.G. nr. 1390/2004, conform O.U.G. nr. 70/2004. Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004, AVAS, în condiţiile şi în limitele stabilite potrivit mandatului, efectuează plata către SC A.D. SA a sumelor menţionate în hotărârile judecătoreşti irevocabile.
S-a mai reţinut că prin decizia civilă nr. 456R din 02 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, s-a admis recursul formulat de contestatorul S.I.R. împotriva sentinţei civile nr. 5563/7 din 07 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. 1460/280/2008 în sensul modificării sentinţei şi respingerii contestaţiei la executare formulată de SC A.D. SA şi AVAS, reţinându-se că în mod corect s-a procedat de către executorul judecătoresc la înfiinţarea popririi pentru suma de 250.242,08 RON, reprezentând cheltuieli de executare aferente procedurii de executare a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 329/1998 pronunţată de Tribunalul Argeş. Suma a fost plătită de către reclamantă prin ordinul de plată din 02 aprilie 2009, astfel cum rezultă şi din adresa din 02 aprilie 2009 emisă de Banca R.D.
Prin ordinul de plată din 31 martie 2011, reclamanta a achitat executorului judecătoresc şi suma de 7.418,99 RON, reprezentând diferenţă actualizare aferentă perioadei 01 martie 2008-17 aprilie 2009 şi cheltuieli de executare, conform deciziei civile nr. 375/R din 23 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă.
Tribunalul a mai reţinut că prin decizia civilă nr. 2097 din 11 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a dispus obligarea AVAS la plata către reclamanta din cauza de faţă, SC A.D. SA, a sumei de 130.000 RON (plus dobânda). Conform adreselor din 02 decembrie 2011 şi din 05 martie 2012, AVAS a aprobat plata către reclamantă a sumei de 130.000 RON, precum şi a sumei de 8.963 RON, în temeiul deciziei nr. 2097 din 11 martie 2009 pronunţată; de asemenea, s-a aprobat plata sumei de 35.028 RON, reprezentând onorariul de avocat şi cheltuielile de executare în dosarul de executare nr. 752/2009.
Prin aceleaşi adrese, pârâta AVAS a învederat refuzul plăţii sumelor de 250.242,08 RON şi 7.418,99 RON, conform deciziilor civile nr. 456R din 02 martie 2009 şi nr. 375/R din 23 februarie 2010 pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă, arătând că aceste sume nu depăşesc plafonul de 100.000 dolari SUA, prevăzut de actul adiţional din 27 decembrie 2004.
Sumele de 250.242,08 RON şi 7.418,99 RON fac obiectul litigiului de faţă, pârâta invocând prin întâmpinarea formulată în cauză aceeaşi apărare, cu privire la plafonul de 100.000 dolari SUA, menţionat în actul adiţional din 27 decembrie 2004.
Prima instanţă a reţinut, din cuprinsul actului adiţional din 27 decembrie 2004, că obligaţia de garanţie asumată de către pârâta AVAS şi, pe cale de consecinţă, obligaţia acesteia de a efectua plăţile ulterioare care ar trebui să fie efectuate de reclamantă în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, există dacă plăţile depăşesc cumulat suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent în RON). Această interpretare rezultă din chiar formularea clauzei, care se referă expres la obligaţia de garanţie împotriva „tuturor plăţilor ulterioare care ar trebui să fie efectuate de către societate în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în legătură cu pretenţiile ce fac obiectul acţiunilor menţionate la alin. (3), cu condiţia ca aceste plăţi să depăşească suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent în RON)".
Cu privire la interpretarea clauzei în discuţie în sensul sus menţionat s-a făcut referire la decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, soluţionând cererea de chemare în garanţie formulată de SC A.D. SA împotriva AVAS, a constatat că apărarea AVAS, în sensul că pretenţiile reclamantului S.I.R. nu depăşesc suma de 100.000 dolari SUA, este eronată şi ignoră conţinutul contractului de mandat, anexă la H.G. nr. 1930/2004. A reţinut Înalta Curte că instituirea sumei de 100.000 dolari SUA, ca plafon de la care funcţionează obligaţia de garanţie, nu are în vedere fiecare proces în parte, ci vizează limita de la care AVAS trebuie să răspundă în calitate de garant. S-a reţinut că este vorba nu de fiecare plată în parte, ci de sarcina totală care îl poate greva pe cumpărător ca urmare a preluării societăţii şi care face ca de la nivelul sumei de 100.000 dolari SUA (deja atins prin executarea unei hotărâri anterioare) să oblige AVAS să acţioneze în calitate de garant (fără a depăşi, evident, preţul total al privatizării).
Faţă de cele expuse, tribunalul a reţinut, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004, obligaţia pârâtei AVAS de a plăti reclamantei SC A.D. SA suma de 257.660,55 RON (compusă din sumele de 250.242,08 RON şi 7.418,99 RON, conform deciziilor civile nr. 456R din 02 martie 2009 şi nr. 375/R din 23 februarie 2010 pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă), potrivit obligaţiei asumate prin actul adiţional din 27 decembrie 2004.
De asemenea, în condiţiile art. 1088 C. civ., s-a constatat că pârâta datorează, cu titlu de daune-interese pentru neexecutarea obligaţiei de plată, şi dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată – 30 martie 2011 - şi până la data plăţii efective, pârâta nefiind de drept în întârziere.
Au fost înlăturate apărările pârâtei în sensul că prin acordarea dobânzii s-ar ajunge la o dublă reparaţie a prejudiciului, căci obligaţia în cauză vizează raporturile dintre părţi cu privire la sume reprezentând cheltuieli de executare şi actualizarea debitului în procedura de executare demarată de creditorul S.I.R., sume achitate de către reclamantă, refuzul plăţii de către AVAS dând naştere obligaţiei de a repara paguba rezultând din neexecutare.
Pentru considerentele expuse, prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 257.660,55 RON, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data de 30 martie 2011 şi până la data plăţii efective.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta AAAS (fosta AVAS) iar prin decizia civilă nr. 323 din 3 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat. Prin aceeaşi decizie, a fost obligată apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 6.820 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel (onorariu avocat).
În argumentarea soluţiei pronunţate, s-a reţinut în ceea ce priveşte critica pârâtei referitoare la greşita interpretare de către prima instanţă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 70/2004 şi ale actului adiţional din 27 decembrie 2004 că nu este întemeiată.
Astfel, s-a constatat că prin art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 70/2004 a fost mandatată pârâta AAAS să negocieze şi să semneze un act adiţional de modificare şi completare a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 02 iulie 1999 încheiat cu intimata-reclamantă SC A.D. SA, conţinutul mandatului urmând a fi stabilit prin hotărâre a Guvernului.
Totodată, conform art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004, s-a prevăzut ca AAAS să efectueze plata către SC A.D. SA a sumelor prevăzute în hotărârile judecătoreşti irevocabile în condiţiile şi limitele stabilite în mandat.
În aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 70/2004, prin H.G. nr. 1930 din 10 noiembrie 2004 s-a stabilit conţinutul mandatului acordat AAAS pentru negocierea şi semnarea unui act adiţional de modificare şi completare a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 02 iulie 1999 încheiat cu intimata-reclamantă SC A.D. SA.
Ulterior, în executarea mandatului acordat prin O.U.G. nr. 70/2004 şi H.G. nr. 1930/2003, pârâta AAAS a încheiat cu reclamanta actul adiţional din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 02 iulie 1999, vânzătorul obligându-se să achite societăţii (SC A.D. SA) suma de 121.453.171.000 ROL, reprezentând plăţile efectuate de societate ca urmare a punerii în executare, la data de 16 martie 2004 a sentinţei civile nr. 329/PI/1998.
De asemenea, părţile au convenit ca orice alte sume care ar putea fi datorate în viitor d-lui S.I.R. şi/sau către oricare alt organ de executare, ca o consecinţă a unei hotărâri judecătoreşti în legătură cu pretenţiile ce fac obiectul acţiunilor menţionate la alin. (3), vor fi plătite de către vânzător direct d-lui S.I.R. şi/sau oricărui organ de executare. Dacă, din orice motiv, o asemenea plată directă nu este posibilă, iar sumele au fost plătite de către societate d-lui S.I.R. şi/sau oricărui organ de executare, atunci vânzătorul, la cererea societăţii, va plăti sumele respective, fără a putea depăşi preţul de cumpărare, în termen de 15 zile de la data solicitării.
Ca atare, prin dispoziţiile O.U.G. nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004 şi ale actului adiţional din 27 decembrie 2004, pârâta AAAS şi-a asumat o obligaţie de garanţie a reclamantei SC A.D. SA împotriva oricărei şi tuturor plăţilor ulterioare care ar trebui să fie efectuate de către societate în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în legătură cu pretenţiile ce fac obiectul acţiunilor menţionate la alin. (3), cu condiţia ca aceste plăţi să depăşească suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent RON).
S-a mai reţinut că modalitatea în care funcţionează această obligaţie de garanţie asumată de pârâta AAAS (fosta AVAS) a fost dezlegată, în mod irevocabil, prin decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 3860/46/2006, prin care s-a statuat asupra plafonului de 100.000 dolari SUA în sensul că instituirea acestui plafon de la care funcţionează obligaţia de garanţie nu are în vedere fiecare proces în parte, ci vizează limita de la care AVAS trebuie să răspundă în calitate de garant.
Or, din conţinutul contractului de mandat rezultă că această condiţie, necesară pentru declanşarea răspunderii în garanţie a fost îndeplinită la data de 16 martie 2004, când a fost pusă în executare sentinţa civilă nr. 329/PI/1998 a Tribunalului Argeş privind plata sumei de 121.453.171.000 ROL de către societatea A.D. SA.
S-a mai constatat că o altfel de interpretare - în sensul că AVAS garantează dacă fiecare sumă, în parte, depăşeşte valoarea de 100 000 dolari SUA - ar veni în contradicţie cu dispoziţiile art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004 potrivit cărora AVAS efectuează plata către A.D. SA a sumelor prevăzute în hotărârile judecătoreşti irevocabile, conţinutul şi limitele acestor plăţi fiind date de contractul de mandat prin care a fost asumată necondiţionat calitatea de chemat în garanţie a AVAS, atunci când aceste plăţi depăşesc suma de 100.000 dolari SUA.
S-a mai reţinut că dezlegarea dată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală) unei chestiuni litigioase în raporturile juridice dintre părţi se impune cu putere de lucru judecat într-un alt proces care are legătură cu problema litigioasă, fără a exista posibilitatea de a se statua diferit.
Potrivit art. 1200 pct. 4 raportat la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, astfel că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un litigiu anterior va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi într-un proces ulterior care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat, fără a exista posibilitatea dovezii contrare.
Prin urmare, în prezenta cauză instanţele de judecată sunt obligate să aibă în vedere modalitatea de funcţionare a obligaţiei de garanţie asumată de pârâtă prin dispoziţiile O.U.G. nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004 şi ale actului adiţional din 27 decembrie 2004, astfel cum a fost stabilită prin decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 3860/46/2006.
În aceste condiţii, s-a constatat că prima instanţă a apreciat în mod corect că obligaţia pârâtei AAAS de a garanta plăţile ulterioare efectuate de reclamanta SC A.D. SA în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, există dacă plăţile depăşesc cumulat suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent în RON).
Această modalitate de interpretare a clauzelor actului adiţional din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 02 iulie 1999 s/a apreciat a fi logică şi în concordanţă cu voinţa părţilor.
Din conţinutul actului adiţional din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 02 iulie 1999 rezultă că vânzătorul (AAAS) garantează pe cumpărător (SC A.D. SA) împotriva oricărei şi tuturor plăţilor ulterioare care ar trebui să fie efectuate de către societate în favoarea d-lui S.I.R., cu condiţia ca aceste plăţi să depăşească suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent RON).
Prin urmare, este vorba de toate plăţile ulterioare, iar aceste plăţi trebuie să depăşească suma de 100.000 dolari SUA (în evhivalent RON).
S-a mai reţinut că în art. 5.2.6 alin. (5) introdus prin actul adiţional din 27 decembrie 2004, se prevede că, în acord cu dispoziţiile menţionate anterior [art. 5.2.6 alin. (4)], pârâta AAAS va achita reclamantei SC A.D. SA suma de 121.453.171.000 ROL reprezentând plăţile efectuate de societate ca urmare a punerii în executare, la data de 16 martie 2004 a sentinţei civile nr. 329/PI/1998.
Prin urmare, plata sumei de 121.453.171.000 ROL s-a făcut în aplicarea art. 5.2.6 alin. (4) din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 02 iulie 1999 modificat prin actul adiţional din 27 decembrie 2004 şi trebuie avută în vedere la calculul plafonului de 100.000 dolari SUA.
În aceste condiţii, având în vedere că plafonul de 100.000 dolari SUA a fost atins prin plata sumei 121.453.171.000 ROL, dispoziţiile ultimului alineat al art. 5.2.6 introdus prin actul adiţional din 27 decembrie 2004 au prevăzut în sarcina pârâtei AAAS obligaţia de a plăti sumele datorate în viitor d-lui S.I.R. şi/sau către oricare alt organ de executare direct către aceştia, iar dacă aceste sume au fost plătite de către reclamanta SC A.D. SA obligaţia de a i le restitui, fără a fi depăşit preţul de cumpărare.
Ca atare, după plata sumei de 121.453.171.000 ROL şi atingerea plafonului de 100.000 dolari SUA, pârâta este obligată să plătească orice alte sume achitate în viitor d-lui S.I.R. şi/sau către oricare alt organ de executare de către reclamantă, fără a exista o altă limită decât preţul de cumpărare.
În acest sens, s-a reţinut că reclamanta a achitat suma de 250.242 RON prin OP din 02 aprilie 2009 ca urmare a executării silite pornite de BEJ V.l. în temeiul deciziei nr. 456/R din 02 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 1460/280/2008 şi suma de 7.418,55 RON prin OP din 31 martie 2010 ca urmare a executării silite pornite de BEJ V.l. în temeiul deciziei nr. 375/R din 23 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 6515/280/2009.
Astfel, fiind îndeplinite condiţiile O.U.G. nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004 şi ale actului adiţional din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 02 iulie 1999, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a obligat pârâta la plata sumei de 257.660,55 RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată (30 martie 2011) şi până la data plăţii efective, conform art. 1088 C. civ.
Împotriva deciziei civile nr. 323 din 3 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs pârâta AAAS Bucureşti invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.
În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta a arătat că hotărârea atacată este nelegală ca urmare a încălcării legii şi a neaplicării corecte a dispoziţiilor legale, cu neobservarea condiţiilor imperative stabilite prin lege cu privire la prezenţa AVAS în procesele ce au ca obiect sumele şi pretenţiile rezultate din executarea mandatului, precum şi netemeinicia pretenţiilor reclamantei în ceea ce priveşte suma de 7.418,55 RON şi a dobânzii legale aferente acesteia.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta a susţinut că O.U.G. nr. 70/2004 instituie obligaţia de a introduce în proces pe AVAS în situaţiile în care sunt dezbătute cereri şi pretenţii ce îşi au izvorul în dreptul consfinţit prin hotărârea nr. 329/1998 a Tribunalului Argeş însă în cauza soluţionată prin decizia nr. 375/R din 23 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Argeş, AVAS nu a fost parte, aceasta nefiind introdusă în cauză nici din oficiu, nici de către SC A.D. SA, astfel încât hotărârea judecătorească nu poate crea drepturi şi obligaţii pentru terţi.
În continuare, recurenta a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că titlul ce stă la baza pretenţiilor reclamantei faţă de pârâta AVAS este decizia civilă nr. 2907 din 11 martie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu titlu de autoritate de lucru judecat, pe aspectul pretenţiilor în valoare de 7.418,55 RON. Totodată, susţine că în cauză nu se pot aplica dispoziţiile O.U.G. nr. 70/2004, actul adiţional din 27 decembrie 2004 şi nici decizia nr. 2907 având în vedere că la baza pretenţiilor reclamantei SC A.D. SA îndreptate împotriva AAAS nu se află un titlu valabil.
De asemenea, a precizat recurenta că hotărârea atacată este nelegală ca urmare a încălcării legii şi a neaplicarii corecte a dispoziţiilor art. 969, 977 şi urm. C. civ., precum şi ale O.U.G. nr. 70/2004 şi ale contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din anul 1999, astfel cum a fost modificat şi actului adiţional din 27 decembrie 2004.
A arătat recurenta că interpretarea corectă a clauzelor este în sensul că orice sumă ce este cerută în baza unor hotărâri pronunţate în legătură cu situaţia litigioasă la care face referire atât O.U.G. nr. 70/2004, cât şi actul adiţional din 27 decembrie 2004 trebuie să fie mai mare de 100.000 dolari SUA.
Învederează că instanţa de apel a greşit pronunţând o hotărâre nelegală prin schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, interpretând eronat actul adiţional şi contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, în special cu privire la modalitatea în care a înţeles să se raporteze la pragul de 100.000 dolari SUA.
Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 969 C. civ., neluând în seamă faptul că părţile semnatare ale actului adiţional au convenit cu privire la sumele de bani garantate de AVAS după pronunţarea sentinţei nr. 329/1998 şi după punerea ei în executare.
Faptul că în septembrie 2004 a fost prevăzut un nou prag de 100.000 dolari SUA, după ce în luna martie când a fost pusă în executare hotărârea nr. 329/1998, a fost plătită suma de 121.453.171.000 ROL — arată fără dubiu, în opinia recurentei, că părţile au convenit (re)instituirea acestei limite la care trebuie sa se raporteze, aceasta fiind voinţa lor, iar instanţa trebuia să ţină seama de aceasta atunci când s-a pronunţat cu privire la contract, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 977 şi urm. C. civ.
A mai susţinut recurenta că, în mod greşit, instanţa de apel a stabilit că în cauză operează autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2907 din 11 martie 2009, câtă vreme în fapt şi în drept, reclamanta a invocat dispoziţiile O.U.G. nr. 70/2004, cele ale actului adiţional din 27 decembrie 2004, precum şi două hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile ce au stat la baza pretenţiilor sale, respectiv decizia nr. 456/R din 02 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş în temeiul căreia a solicitat suma de 250.242 RON şi decizia nr. 375/R din 23 martie 2010 pronunţată de aceeaşi instanţă, în temeiul căreia a solicitat suma de 7.418,55 RON.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte prima critică formulată referitoare la nevalabilitatea titlului executoriu reprezentat de decizia nr. 375/R din 23 martie 2010, în condiţiile în care recurenta nu a fost parte în acea cauză, Înalta Curte reaminteşte că recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, raportat la efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări sau susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinară de atac.
În speţă, aşa cum s-a arătat anterior, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta supune spre analiză critica referitoare la nevalabilitatea titlui executoriu, critică formulată omisso medio, ce nu a fost supusă controlului judiciar al instanţei de apel, astfel încât în virtutea caracterului nedevolutiv al recursului, nu poate fi examinată pentru prima oară în această cale extraordinară de atac.
În ceea ce priveşte criticile subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 8 şi 9 C. proc. civ., referitoare la nelegalitatea deciziei recurate urmare a încălcării dispoziţiilor art. 969, 977 şi urm. C. civ., ale O.U.G. nr. 70/2004 precum şi schimbării înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, prin modalitatea de interpretare a pragului de 100.000 dolari SUA de la care ar fi angajată obligaţia de garanţie, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanţa de apel este fundamentată pe interpretarea corectă a legii şi a actului juridic dedus judecăţii.
Astfel, potrivit art. II din Actul adiţional din 27 decembrie 2004 la Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 2 iulie 1999 „Vânzătorul [AAAS] garantează pe Cumpărător [R. SA] împotriva oricărei şi a tuturor plăţilor ulterioare care ar trebui să fie efectuate de către Societate [A.D. SA] în favoarea dlui S.I.R. în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile în legătură cu pretenţiile ce fac obiectul acţiunilor menţionate în alin. (3), cu condiţia ca aceste plăţi să depăşească suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent RON)", caz în care „Vânzătorul la cererea Societăţii, va plăti sumele respective, fără a putea depăşi preţul de cumpărare, în termen de 15 zile de la data solicitării".
Interpretarea dată dispoziţiilor contractuale de către instanţa de apel, cu referire la dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2907 din 11 martie 2009, este în sensul că instituirea sumei de 100.000 dolari SUA ca plafon de la care funcţionează obligaţia de garanţie nu are în vedere fiecare proces în parte, ci vizează limita de la care AVAS trebuie să răspundă în calitate de garant, condiţie îndeplinită la data de 16 martie 2004, când a fost pusă în executare sentinţa civilă nr. 329/1998 a Tribunalului Argeş privind plata sumei de 121.453.171.000 ROL de către SC A.D. SA.
Interpretarea astfel cum a fost dată este în acord cu dispoziţiile H.G. nr. 1930/2004 prin care s-a stabilit conţinutul contractului de mandat acordat AAAS şi cu prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004 potrivit cărora AAAS urmează să efectueze plata către SC A.D. SA a sumelor prevăzute în hotărârile judecătoreşti irevocabile în condiţiile şi limitele stabilite în mandat.
Aşa fiind, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a făcut interpretarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004 şi ale actului adiţional din 27 decembrie 2004, reţinând că recurenta-pârâtă AAAS şi-a asumat obligaţia de garanţie a intimatei-reclamante împotriva oricărei şi a tuturor plăţilor ulterioare care ar trebui efectuate în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, cu condiţia ca aceste plăţi să nu depăşească 100.000 dolari SUA.
Cea din urmă critică formulată se referă la faptul că în mod greşit a stabilit instanţa că în cauză operează puterea de lucru judecat dată de decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care reclamanta a invocat dispoziţiile O.U.G. nr. 70/2004 şi alte două hotărâri judecătoreşti ce stau la baza pretenţiilor sale şi nu decizia menţionată.
În legătură cu această susţinere, Înalta Curte reţine că în acord cu principiul securităţii raporturilor juridice, instanţa de apel a avut în vedere dezlegarea dată prin decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 problemei activării obligaţiei de garanţie a AAAS din perspectiva plafonului de 100.000 dolari SUA, având în vedere că nerecunoaşterea puterii lucrului judecat a considerentelor menţionate ar însemna ignorarea argumentelor şi raţionamentului juridic realizat, cu consecinţa ca aceeaşi chestiune litigioasă să poată fi rediscutată cu riscul încălcării principiului evocat.
Pentru considerentele înfăţişate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei AAAS Bucureşti va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta AAAS Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 323 din 3 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2120/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2129/2014. Civil → |
|---|
