ICCJ. Decizia nr. 2132/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2132/2014
Dosar nr. 2382/105/2008*
Şedinţa publică din 3 iulie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Ploieşti, care, ulterior, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Prahova, reclamanta M.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC M.C. SRL, M.I., V.F. şi D.E., repunerea în termenul pentru exercitarea acţiunii în revendicare, în calitate de moştenitoare a defunctului A.S., cu privire la imobilele construcţii şi teren, situate în Ploieşti, str. L. nr. X, preluate de stat prin expropriere.
Prin precizările ulterioare, reclamanta a arătat că temeiul de drept al acţiunii îl constituie dispoziţiile art. 480 C. civ. Totodată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea deciziei de preluare în proprietatea statului a imobilului în litigiu şi a precizat că acţiunea pe care a promovat-o este o acţiune în revendicare prin comparare de titluri şi anularea titlului de proprietate al pârâţilor.
Tribunalul Prahova, prin Sentinţa civilă nr. 2651 din 22 octombrie 2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâţii SC M.C. SRL, M.I., V.F. şi D.E., prin întâmpinări.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a respins acţiunea precizată, formulată de reclamanta M.V., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă şi a obligat reclamanta la 700 RON către pârâtul V.F. şi la 2.975 RON către pârâtul M.I., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, din actele prezentate de către reclamantă nu se poate reţine calitatea acesteia de moştenitor a pretinsului său autor, A.S. (ulterior S.), existând inadvertenţe între extrasul din matricola botezaţilor, din care rezultă că acesta a fost născut la data de 10 august 1897 şi adeverinţa eliberată de către Primăria comunei Bogata, prin care se certifică că în Registrul de Stare Civilă, A.S. a fost născut la data de 11 august 1897.
Totodată, instanţa a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada, printr-un certificat de moştenitor, a calităţii sale şi nici nu a depus acte de proprietate din care să rezulte că la momentul trecerii în proprietatea statului a bunurilor revendicate, acestea ar fi aparţinut pretinsului său autor.
Prin Decizia nr. 176 din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei şi excepţia inadmisibilităţii apelului, a admis apelul formulat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 2.651 pronunţată la 22 octombrie 2008 de Tribunalul Prahova, a admis cererea pârâtei SC M.C. SRL de aderare la apelul formulat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Prahova.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut ca fiind întemeiată critica apelantei reclamante, în sensul că instanţa de fond a trecut la judecarea cauzei şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, neacordând un termen în dovedirea calităţii sale procesuale. Curtea a reţinut că această critică este fondată, întrucât instanţa de fond era obligată să pună în vedere apelantei-reclamante să-şi dovedească calitatea de moştenitor al autorului său.
În ceea ce priveşte critica apelantei, ce viza cheltuielile de judecată solicitate de pârâţi şi admise de instanţă, Curtea a stabilit ca instanţa de trimitere să aibă în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. pr. civ.
Referitor la cererea de aderare la apel formulată de SC M.C. SRL, Curtea a reţinut că această cerere este fondată, întrucât la dosarul de fond s-au depus factura şi chitanţa de plată a onorariului de avocat. Plata cheltuielilor de judecată a fost solicitată prin concluziile scrise, iar instanţa de fond nu s-a pronunţat pe acest capăt de cerere.
Având în vedere faptul că instanţa a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, fiind incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelul şi cererea de aderare la apel, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Prahova.
S-a dispus, prin aceeaşi decizie, verificarea de către instanţa de trimitere dacă SC M.C. SRL este îndreptăţită la plata cheltuielilor de judecată şi care era cuantumul acestora, ţinând cont de faptul că plata cheltuielilor de judecată a fost solicitată prin concluziile scrise care au fost depuse pe data de 21 octombrie 2008, conform ştampilei aflată pe aceste concluzii, precum şi de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Decizia nr. 176 din 3 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a rămas irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de pârâţii SC M.C. SRL şi M.I., conform Deciziei nr. 4711 din 27 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Dosarul a fost înregistrat în rejudecare la Tribunalul Prahova, secţia I civilă, la data de 19 noiembrie 2010.
La termenul de judecată din data de 16 iunie 2011, pârâtul M.I. a formulat cerere de introducere în cauză, în calitate de intervenient în interes propriu, a Municipiului Ploieşti, prin primar, motivat de faptul că terenul revendicat de reclamantă face parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, pârâtul neavând decât un drept de folosinţă asupra acestuia, în calitate de chiriaş.
La data de 28 septembrie 2008, Municipiul Ploieşti, prin primar, a formulat răspuns la cererea pârâtului M.I., arătând că, pentru imobilul revendicat, situat în Ploieşti, str. L., nr. Y, este înregistrată Notificarea nr. 41745/2001, care a fost soluţionată, în sensul că s-a dispus restituirea în natură a părţii disponibile din imobilul solicitat în favoarea petentului M.T.C., acesta fiind de acord cu modalitatea de restituire a imobilului.
Tribunalul Prahova, prin Decizia civilă nr. 1965 din 12 iulie 2013, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâţii SC M.C. SRL şi M.I. şi a respins acţiunea precizată, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesual activă, obligând pe reclamantă la plata sumei de 7.455 RON către pârâtul M.I. şi 21.340 RON către pârâta SC M.C. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în plus faţă de argumentele avute în vedere de instanţa de fond din primul ciclu procesual, că, din întreaga documentaţie depusă la dosarul cauzei în rejudecare de către pârâţii SC M.C. SRL, M.I. şi intevenientul în interes propriu Municipiul Ploieşti, prin primar, respectiv: Certificat de moştenitor nr. 107 din 15 iulie 1997, Certificat de moştenitor nr. 22 din 9 martie 2012 şi Certificat de moştenitor nr. 23 din 9 martie 2012, schiţa ascendenţilor şi moştenitorilor defunctului A.S., Certificat de moştenitor nr. 290 din 22 noiembrie 1999 eliberat de BNP Asociaţi L.M. şi L.M.L., Certificat de calitate de moştenitor nr. 23 din 9 martie 2012 eliberat de BN P.I., Certificat de calitate de moştenitor nr. 22 din 9 martie 2012 eliberat de BN P.I., rezultă fără putinţă de tăgadă că reclamanta M.V. nu are calitatea de moştenitoare al defunctului A.S.
Aceasta a justificat că ar avea această calitate fiind moştenitoarea defunctului M.A., tatăl său, fiu al lui M.S. (fostă S.), care, la rândul ei a fost succesoarea lui A.S., în calitate de soră a acestuia.
Rezultă că întreaga linie succesorală pe care reclamanta îşi întemeiază cererea are ca fundament calitatea de unic moştenitor al defunctului A.S. a numitei M. (fostă S.) S., reclamanta afirmând în mod eronat că defunctul A.S. nu a avut moştenitori, respectiv descendenţi.
În realitate, A.S. şi soţia acestuia, S.E., au adoptat o fiică, M. (prin adopţie S.) I., conform Sentinţei civile nr. 919 din 23 noiembrie 1924.
Aşadar, moştenitorii legali ai defunctului A.S. sunt soţia acestuia, S.E., în calitate de soţie supravieţuitoare şi fiica adoptivă a acestuia, M. (fostă S.) I.
Rezultă că sora defunctului A.S., M. (fostă S.) S. nu are calitatea de moştenitoare a fratelui ei, deoarece nu poate veni în concurs cu descendenţi în linie directă ai defunctului, fiind astfel înlăturată de moştenitori cu vocaţie succesorală concretă - soţia supravieţuitoare şi fiica adoptivă ale defunctului.
Tribunalul a mai reţinut că, prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Ploieşti sub nr. 41745 din 13 august 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, numitul M.T.C. a revendicat imobilul situat în Ploieşti, str. L. nr. Y, judeţ Prahova.
Linia descendenţei defunctului A.S. este astfel pe deplin dovedită, în sensul că unicul moştenitor în viaţă al acestuia este numitul M.T.C., nepot de fiică adoptivă post-decedată, M.I.
De altfel, prin Dispoziţia nr. 1901 din 16 mai 2013 privind restituirea în natură a unei părţi din imobilul teren situat în Ploieşti, str. L. nr. Y judeţ Prahova unicului moştenitor în viaţă al defunctului A.S., respectiv lui M.T.C. i-a fost restituită în natură o parte a imobilului teren situat în Ploieşti, str. L. nr. Y, judeţ Prahova.
Pentru considerentele reţinute şi faţă de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâţii SC M.C. SRL şi M.I.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere nota de cheltuieli de judecată însoţită de acte doveditoare, faţă de faptul că şi în primul ciclu procesual au fost acordate cheltuieli de judecată în cuantumul indicat în Sentinţa civilă nr. 2651 din 22 octombrie 2008 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, tribunalul a obligat reclamanta la plata sumei de 7.455 RON către pârâtul M.I. şi 21.340 RON către pârâta SC M.C. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta M.V. criticând obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că nu a avut cunoştinţă despre existenţa unui moştenitor al defunctului A.S., iar pârâţii nu i-au adus la cunoştinţă acest fapt de la primul termen de judecată.
A mai precizat apelanta că onorariul pus în sarcina sa este extrem de mare şi are o pensie de 633 RON.
La termenul de judecată din 7 ianuarie 2014 apelanta a depus o dezvoltare a motivelor de apel, prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul înlăturării obligării la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, a solicitat cenzurarea cuantumul acestora la un nivel rezonabil, invocând în drept dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. pr.civ.
Prin Decizia nr. 38 din 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la suma de 3.727 RON pentru pârâtul M.I. şi 10.670 RON pentru SC M.C. SRL.
În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele:
Prima critică a apelantei, referitoare la faptul că nu datorează cheltuieli de judecată, întrucât nu a cunoscut despre existenţa unui moştenitor al defunctului A.S., este nefondată, această susţinere neputând constitui un motiv întemeiat pentru exonerarea sa de plata cheltuielilor, atâta timp cât a căzut în pretenţii prin respingerea acţiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Referitor la cererea subsidiară, de reducere a onorariului de apărător, Curtea a reţinut că, în conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., este permis instanţei să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de cate ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Acest text legal este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.
Onorariul avocatului reprezintă, conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, un drept al acestuia şi el se stabileşte, potrivit art. 133 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, liber, între avocat şi client, în limitele legii şi ale statutului profesiei, fiind interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei.
Aşadar, conform actualelor reglementări profesionale, nu mai există un tablou al onorariilor avocaţiale minimale în raport de care judecătorii pot mări sau micşora onorariile avocaţilor, ceea ce nu echivalează însă cu abrogarea implicită a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ci cu dispariţia unui criteriu în raport de care judecătorul să decidă reducerea sau majorarea onorariului.
Onorariul avocaţial a fost stabilit inter partes, conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, ţinând seama de elementele prevăzute în alin. (3) al textului menţionat, care sunt: timpul şi volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client; natura, noutatea şi dificultatea cazului; importanţa intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigaţii suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; conlucrarea cu experţi sau specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situaţia financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante.
Aşa după cum rezultă, cu claritate, din prevederile art. 34 din Legea nr. 51/1995 şi art. 94 alin. (2) şi (3) din Statutul profesiei de avocat, în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite între avocat şi client, orice imixtiune din partea vreunui organ al Statului este inadmisibilă.
Însă, în aplicarea textului art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cu care „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori va considera, motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat” nu se intervine în contractul de asistenţă judiciară, care îşi produce pe deplin efectele între părţi (art. 969 C. civ.), ci doar se apreciază în ce măsura onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi de complexitatea cauzei.
Curtea, făcând o apreciere a proporţionalităţii, realităţii şi necesităţii onorariului perceput de către apărător pe parcursul soluţionării cauzei, raportat la obiectul dedus judecăţii şi complexitatea cauzei, a constatat că onorariul de 7.455 RON, respectiv 21.340 RON fixat de intimaţi cu apărătorul lor este abuziv şi disproporţionat, raportat la volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, complexitatea litigiului şi valoarea acestuia, având în vedere că apărările formulate în cauză au fost comune pentru cei doi intimaţi, prin întâmpinări şi cereri comune.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocaţiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare şi au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
Împotriva Deciziei nr. 38 din 14 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta M.V., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta solicită modificarea deciziei atacate, în sensul înlăturării obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, considerând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 274 C. pr. civ., deoarece nu a analizat, raportat la împrejurările cauzei, dacă în situaţia de faţă se poate considera că reclamanta ar fi căzut în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta susţine că problema dedusă judecăţii este una de drept, şi anume, care este sensul practic al sintagmei „a cădea în pretenţii", în situaţia în care partea care pierde procesul nu este în culpă procesuală, iar litigiul putea fi evitat printr-o întâmpinare care să aducă la cunoştinţa reclamantului faptul că nu are calitate procesuală activă.
Instanţa de apel motivează foarte sumar respingerea motivului principal de apel, ca nefondat. Chiar dacă reclamanta a căzut în pretenţii, instanţa de apel trebuia să analizeze condiţiile concrete ale cauzei. Simpla respingere a acţiunii nu echivalează cu sintagma „a cădea în pretenţii", atât timp cât reclamanta a avut convingerea rezonabilă şi întărită de răspunsuri oficiale, că are calitate procesuală activă.
Cu bună-credinţă şi în urma unor demersuri oficiale ce denotă diligenta reclamantei, aceasta a formulat acţiunea, bazându-se pe informaţiile provenind de la instituţiile publice şi fiind convinsă că este unica moştenitoare a defunctului A.S.
Reclamanta susţine că nu ar fi declanşat prezentul litigiu dacă ar fi ştiut de existenţa vreunui alt moştenitor. Mai mult, informaţia privind existenţa unui nepot al defunctului era deţinută încă de la început de către intimaţi, având în vedere că aceştia luaseră legătura în vederea revendicării imobilelor deţinute de către intimaţi.
Abia în al doilea ciclu procesual s-a făcut dovada existenţei acestui moştenitor de către intervenientul în interes propriu, Municipiul Ploieşti prin Primar şi de către intimaţi.
Intimaţii au preferat să nu pună la dispoziţia instanţei informaţiile referitoare la moştenitorul M., generând astfel în mod abuziv cheltuieli de judecată nejustificate, pentru o cauză care se putea finaliza la primul termen de judecată. Din această atitudine a intimaţilor reiese un real abuz în exercitarea drepturilor procesuale.
În aceste condiţii, chiar dacă acţiunea a fost respinsă ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, instanţa de apel trebuia să observe că reclamanta nu este în culpă procesuală, făcând toate demersurile necesare obţinerii informaţiilor privitoare la defunctul A.S.
Dacă partea adversă ar fi adus la cunoştinţa reclamantei prin întâmpinare faptul că imobilul a fost revendicat de către unicul moştenitor îndreptăţit, aceasta ar fi renunţat la judecată, iar cheltuielile de judecată pretinse nu s-ar fi generat.
Mai mult, după cum reţine şi instanţa de apel, cuantumul acestora este exagerat şi disproporţionat, cu atât mai mult cu cât intimaţii au avut un apărător comun, formulând apărări şi cereri comune.
Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta critică exclusiv modul în care instanţa a interpretat şi a aplicat prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul sintagmei „partea care cade în pretenţii”, recurenta susţinând în esenţă, că nu poate fi reţinută culpa sa procesuală, deoarece nu a avut cunoştinţă despre existenţa altui moştenitor, în culpă fiind, de fapt, părţile adverse, care cunoşteau această împrejurare, dar nu i-au adus-o la cunoştinţă.
Recurenta nu formulează critici în ceea ce priveşte modul în care instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul reducerii onorariului de avocat, solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată de către pârâţi. Ca atare, instanţa de recurs nu este învestită cu verificarea legalităţii soluţiei sub acest aspect.
Examinând decizia în limitele criticilor din recurs, care se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect să reclamanta este partea care a căzut în pretenţii şi care datorează pârâţilor cheltuieli de judecată, argumentele invocate neputând justifica exonerarea acesteia de obligaţia ce-i revine, potrivit legii.
Dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. dau dreptul părţii care a câştigat procesul să-şi recupereze cheltuielile de judecată de la adversarul care a pierdut, indiferent de existenţa relei-credinţe a acestuia, deoarece fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă în culpa procesuală a părţii, culpă dovedită prin aceea că ea a pierdut procesul.
Ca atare, în analiza îndreptăţirii părţii adverse de a pretinde cheltuieli de judecată de la partea care a pierdut procesul, nu este necesar a se stabili existenţa unei culpe în sensul art. 998 C. civ., deoarece legiuitorul a prezumat existenţa culpei procesuale a părţii, culpă ce rezultă din simplul fapt că ea a pierdut procesul, independent de diligenţele pe care le-a făcut, sau de conduita părţii adverse.
Susţinerile recurentei, potrivit cărora, dacă ar fi avut cunoştinţă de existenţa altui moştenitor, ar fi renunţat la judecată, nu sunt de natură să înlăture dreptul intimaţilor de a solicita cheltuieli de judecată, deoarece, chiar şi în această ipoteză, erau aplicabile prevederile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, „dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli”.
De altfel, argumentul este teoretic, deoarece, în speţa concretă dedusă judecăţii, reclamanta nu a înţeles să renunţe la judecată nici după depunerea la dosar a înscrisurilor care dovedeau existenţa altui moştenitor, acţiunea sa fiind respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active.
Recurenta nu poate imputa intimaţilor faptul că nu i-au adus la cunoştinţă împrejurarea existenţei unui alt moştenitor. Poziţia sa procesuală, aceea de reclamant, obliga pe recurentă să facă toate demersurile necesare pentru a lămuri situaţia juridică a imobilului, inclusiv sub aspectul succesiunii defunctului proprietar, anterior promovării acţiunii. Declanşând litigiul fără a pregătire anterioară temeinică şi fără a se informa corect asupra situaţiei juridice reale, recurenta şi-a asumat riscul pierderii procesului, cu consecinţa obligării sale la plata cheltuielilor de judecată făcute de intimaţi tocmai pentru a se apăra faţă de pretenţiile nejustificate (din punctul de vedere al legitimării procesuale active), formulate prin acţiune.
În raport cu aceste considerente, constatând că instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, recursul declarat de recurenta-reclamantă a fost respins, a nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.V. împotriva Deciziei nr. 38 din 14 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iulie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2131/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2133/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
