ICCJ. Decizia nr. 2134/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2134/2014
Dosar nr. 2189/109/2012
Şedinţa publică din 3 iulie 2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 30 martie 2012, şi întemeiată pe Dispoziţiile art. 563, art. 566 din Noul C. civ., reclamanţii S.A.S., S.A., A.S., St.A. şi St.At. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Popeşti, prin Primar, obligarea acesteia să lase în deplină proprietate şi posesie terenul de 5,02 ha şi construcţiile existente, fostul conac B. şi grajdul sau să plătească despăgubiri în cuantum de 25.000 euro, obligarea la 537.000 RON contravaloarea a 125.000 euro.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că prin Sentinţa civilă nr. 1303/1932 a Tribunalului Ilfov i s-au atribuit lotul nr. III, din care făcea parte terenul în litigiu, E.C., autoarea reclamanţilor. Prin certificatul de atestare a calităţii de moştenitor nr. 73 din 30 august 2010, reclamanţilor li s-au atribuit drepturile prezente şi viitoare în ceea ce priveşte imobilul în litigiu care a făcut obiectul actului de expropriere nr. 83/1949, atunci când autoarei E.C. i s-a confiscat averea în care figura şi curtea conacului şi conacul de 5.02 ha.
Tribunalul Argeş, prin Sentinţa civilă nr. 310 din 11 septembrie 2013 a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 83/1949 şi a fost trecut în proprietatea statului, actualmente evidenţiat în proprietatea Primăriei Popeşti, şi cu privire la care nu s-a formulat notificare din partea reclamanţilor pentru restituirea lui.
Drept urmare, a constatat că reclamanţii nu au urmat procedura prealabilă obligatorie instituită de dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, neefectuând demersurile utile şi necesare în vederea restituirii imobilului. A mai reţinut că aceştia nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, deşi apariţia acestui act normativ a fost de notorietate şi a instituit o procedură relativ rapidă de redobândire a dreptului de proprietate.
După apariţia Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referinţă este cea prevăzută de dispoziţiile art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2011.
Raportul dintre legea specială şi dreptul comun a fost tranşat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care prin mai multe decizii în interesul legii, nr. 53/2007, nr. 33/2008, în sensul că nu există posibilitate de a opta între legea specială şi legea generală.
Susţinerea reclamanţilor în sensul că le sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 din Decizia nr. 33/2008, conform cărora imobilul se află în prezent în proprietatea statului şi că nu se aduce atingere nici unui drept de proprietate nu este în concordanţă de Decizia nr. 33/2008 şi nu poate fi admisibilă.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comuna Popeşti prin primar, tribunalul a reţinut că este nefondată întrucât imobilul în litigiu face parte din evidenţele acesteia, iar în temeiul Legii nr. 10/2001 această parte are calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, reclamanţii S.A.S., S.A., A.S., St.A. şi St.At. criticând-o pentru nelegalitate. În dezvoltarea motivelor de apel aceştia au arătat că în mod greşit în dispozitivul sentinţei s-a menţionat că hotărârea este supusă recursului, că există neconcordanţă între dispozitivul sentinţei, de respingere pe fond a acţiunii şi considerentele acesteia, privind respingerea ca inadmisibilă a acţiunii, astfel că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că acţiunea în revendicare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 563, 566 din Noul C. civ. este inadmisibilă, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Prin Decizia civilă nr. 14 din 29 ianuarie 2014, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de reclamanţi şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.
În pronunţarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut următoarele:
Instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, calificând greşit acţiunea reclamanţilor ca fiind o acţiune de drept comun întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ. anterior şi nu pe cele ale art. 563 şi ale art. 566 din Noul C. civ. (Legea nr. 287/2009) şi a reţinut greşit că acţiunea este inadmisibilă, respingând-o pe această excepţie, fără a menţiona aceasta şi în dispozitivul sentinţei.
Neprocedând în acest mod şi respingând acţiunea ca inadmisibilă, raportat la Codul civil anterior, instanţa de fond a soluţionat greşit procesul fără a intra în cercetarea fondului, potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, obligatorie pentru instanţe de la data publicării în M. Of. al României, iar prin aceasta s-a încălcat atât dreptul reclamanţilor la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi dispoziţiile art. 21 din Constituţia României privind accesul liber la justiţie.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 297 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ. şi a dispus desfiinţarea sentinţei tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin recursul declarat, reclamanţii au criticat aplicarea greşită a de către instanţa de apel a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în sensul în care în mod greşit a fost reţinut că sunt îndeplinite condiţiile textului de lege anterior menţionat şi a fost dispusă trimiterea cauzei spre rejudecare.
Învestită cu soluţionarea recursului declarat de către reclamanţi, Înalta Curte reţine caracterul fondat al recursului, pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, stabileşte că regula, în cele două ipoteze prevăzute de text, este anularea hotărârii apelate şi evocarea fondului de către instanţa de apel, trimiterea spre rejudecare constituind o soluţie de excepţie, ce poate fi dispusă doar atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii : cel puţin una dintre părţi a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare, prin cererea de apel ori prin întâmpinare, respectiv soluţia trimiterii spre rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului.
De asemenea, Înalta Curte mai reţine că din perspectiva aplicării în timp a unora dintre modificările operate, legiuitorul a înţeles să deroge de la regula generală conţinută de art. 725 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub această lege.
Drept urmare, cererea de apel, ca act de procedură, declanşează un control judecătoresc total devolutiv din partea unei instanţe superioare, dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, fiind aplicabile numai dacă procesul a început, în primă instanţă, după data de 25 noiembrie 2010.
În cauza de faţă se constată că cererea introductivă de instanţă a fost înregistrată la data de 30 martie 2012, ulterior datei de 25 noiembrie 2010, fiindu-i astfel pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma modificată de Legea nr. 202/2010.
Totodată, Înalta Curte mai reţine că potrivit înscrisurilor aflate la dosar, prin cererea de apel ori prin întâmpinare niciuna dintre părţi nu a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare. De asemenea, mai reţine că soluţia trimiterii spre rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului.
Având în vedere cele mai sus expuse, constată că nu sunt îndeplinite condiţiile trimiterii spre rejudecare, instanţa de apel în mod greşit a făcut aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nereţinând cauza spre rejudecare.
Chestiunea de drept supusă analizei prezentului recurs a făcut obiectul Deciziei nr. 2 din 18 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii. Prin aceasta s-a statuat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. 1 pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, nu se aplică proceselor în care prima instanţă a fost învestită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, decizie publicată în M. Of. Partea I nr. 313 din 30 mai 2013 şi obligatorie pentru instanţe de la data publicării conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.
Se constată că decizia recurată a fost pronunţată la data de 29 ianuarie 2014, ulterior datei la care decizia pronunţată în recursul în interesul legii evocată, a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii S.A.S., S.A., A.S., St.A. şi St.At. împotriva Deciziei civile nr. 14 din 29 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza pentru evocarea fondului aceleiaşi curţi de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii S.A.S., S.A., A.S., St.A. şi St.At. împotriva Deciziei civile nr. 14 din 29 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza pentru evocarea fondului aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iulie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2133/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2135/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
