ICCJ. Decizia nr. 2135/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2135/2014
Dosar nr. 19092/3/2010
Şedinţa publică din 3 iulie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construire de autostrăzi şi drumuri naţionale şi a Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, reclamanta SC D.H.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, anularea Hotărârii nr. 17/2007, în sensul majorării despăgubirilor acordate de la 151.060 euro la suma de 302.129 euro, obligarea pârâtului la plata dobânzii pentru suma deja consemnată, la plata sumei de 72.817 euro plus TVA, reprezentând cheltuielile efectuate pentru elaborarea Planului Urbanistic Zonal precum şi la acoperirea prejudiciului de 5.788.835 euro plus TVA, creat ca urmare a imposibilităţii de a mai construi pe suprafaţa expropriată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1106 din 27 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 19092/3/2010, s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamanta SC D.H.I. SRL.
În justificarea soluţiei sale, prima instanţă a reţinut că prin H.G. nr. 1124 din 18 septembrie 2007 s-a aprobat declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică: „Fluidizare trafic pe DN Km 8+100 - Km 11 + 100 şi Centura rutieră din zona de nord a Municipiului Bucureşti, Obiect 5B - extindere la 4 benzi a centurii rutiere a Municipiului Bucureşti pe sectorul cuprins între Km 2+400 şi intersecţia cu DN 2".
Hotărârea contestată, de stabilire a despăgubirilor nr. 17 din 30 octombrie 2007, prin care s-a dispus exproprierea şi s-a aprobat acordarea, prin consemnare, a despăgubirii aferente terenului în suprafaţă de 1.079 mp situat în oraşul Voluntari, având nr. cadastral 3447/1, în cuantum de 151.060 euro, echivalentul a 505.038.900 RON, a fost emisă pe numele SC R.T.L. SRL, astfel cum a rezultat din documentaţia cadastrală existentă, sub regimul de reglementare al Legii nr. 198/2004 şi H.G. nr. 941/2004.
Întrucât reclamanta nu a adus la cunoştinţa terţilor schimbarea titularului dreptului de proprietate prin înscrierea acestuia în Cartea Funciară decât la data de 18 august 2008, ulterior emiterii hotărârii contestate, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, susţinerile reclamantei referitoare la greşita menţionare a SC R.T.L. SRL, în Ioc de SC D.H.I. SRL, în cuprinsul hotărârii de expropriere, fără a se putea reţine culpa expropriatorului în acest sens.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii consemnate, tribunalul a reţinut din raportul de expertiză efectuat de către comisia de experţi, referitor la suprafaţa de 1.079 mp, expertiză efectuată conform art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, dispoziţii aplicabile şi în situaţia imobilelor expropriate în baza Legii nr. 198/2004, că valoarea terenului la data efectuării raportului de expertiză, respectiv la 16 septembrie 2011, este de 142.430 euro, deci interioară valorii de 151.060 euro, stabilite de expropriator prin Hotărârea nr. 17/2007.
Faţă de această împrejurare, tribunalul a apreciat că suma propusă de expropriator reprezintă o despăgubire corectă, având în vedere valorile utilizate pe piaţa imobiliară ca urmare a oscilaţiei ce a avut loc în acest sector de activitate, motiv pentru care şi în raport de prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 despăgubirea stabilita prin raportul de expertiza nu poate fi mai mică decât cea oferită de expropriator.
Referitor la cererea de acordare a dobânzii la suma stabilită cu titlu de despăgubiri, prima instanţă a apreciat-o ca neîntemeiată, în raport de procedura specială de stabilire a despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010.
S-a arătat că instanţa de judecată nu a fost învestită, în mod legal, cu cererea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin imposibilitatea de edificare a unei construcţii pe terenul de 325 mp, cu motivarea că acest capăt de cerere nu a fost menţionat în cererea introductivă, ce nu a fost modificată de către reclamantă în termenul legal prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la solicitarea reclamantei de acordare a sumei de 5.788.835 euro plus TVA, reprezentând prejudiciul ca urmare a imposibilităţii de a mai construi pe suprafaţa expropriată de 1.079 mp, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte intenţia acesteia în sensul menţionat, certificatul de urbanism şi PUZ-lui fiind depuse la data de 28 martie 2013, respectiv 4 aprilie 2013 deci în cursul derulării litigiului, fapt ce nu are relevanţă în raport de situaţia de la data exproprierii.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului a fost admis prin Decizia civilă nr. 214 din 30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. A fost schimbată, în parte sentinţa şi a fost obligat pârâtul la plata unei despăgubiri în cuantum de 151.060 euro, în echivalent RON potrivit cursului oficial al BNR, de la data plăţii, respectiv de la data consemnării despăgubirii la dispoziţia contestatoarei, în loc de 151.060 euro, echivalentul a 505.038.800 RON stabiliţi la cursul oficial comunicat de Banca Naţională a României la data emiterii Hotărârii de despăgubire nr. 17 din data de 30 octombrie 2007. în conformitate cu dispoziţiile art. 276 C. proc. civ., a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat la fond, 4.500 RON onorarii experţi, respectiv 5.000 RON onorariu avocat în apel, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În adoptarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Exproprierea terenului în litigiu în suprafaţă de 1.079 mp situat în Voluntari, judeţul Ilfov, având număr cadastral 3447/1, s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construire de autostrăzi şi drumuri naţionale, în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr. 228/2008, exproprierea efectuându-se prin Hotărârea contestată nr. 17 din 30 octombrie 2007.
Depunerea de către reclamanta la dosarul cauzei a Deciziei de neconstituţionalitate nr. 984 din 22 noiembrie 2012 cu privire la dispoziţiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, nu poate susţine critica din apel potrivit căreia, despăgubirea datorată reprezintă valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză având ca referinţă data exproprierii, respectiv data de 30 octombrie 2007, şi nu valoarea imobilului de la data efectuării raportului de expertiză.
În mod legal şi temeinic, prima instanţă a avut în vedere şi aplicat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care la alin. (2) provede expres că "experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând imobilele la data întocmirii raportului de expertiză", coroborându-le cu dispoziţiile art. 27 din acelaşi act normativ, care arată că "instanţa, primind rezultatul expertizei, îl va compara eu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî, în sensul că despăgubirea acordată de către instanţă, nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată".
Întrucât valoarea imobilului rezultată în urma efectuării expertizei este inferioară celei oferite prin Hotărârea nr. 17 din 30 octombrie 2007 contestata, drept consecinţă, cererea reclamantei cu privire la majorarea cuantumului despăgubirilor, este nefondată.
Cu toate acestea însă, reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu prin stabilirea despăgubirilor în RON raportat la moneda euro, în condiţiile unui raport de schimb RON/euro fluctuant, datorat scăderii valorii leu-lui determinată de inflaţie, paguba fiind una determinabil, apreciind că se impune ca despăgubirea să fie acordată în suma menţionată în euro, de 151.060 euro - în echivalent în RON la data plăţii, potrivit cursului oficial comunicat de Banca Naţională a României.
A reţinut că acest prejudiciu este cauzat reclamantei prin omisiunea expropriatorului de a se raporta, la data efectuării procedurilor de expropriere, la proprietarii reali ai imobilului, nesolicitându-se relaţiile corespunzătoare de la Cartea Funciară, respectiv la Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, evidenţele acestei instituţii asigurând opozabilitatea „erga omnes", aşadar şi pârâtei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România. Or, această omisiune a reprezintă culpa expropriatorului şi nu a expropriatului.
Curtea a respins cererile de acordare a despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciilor invocate de reclamantă şi rezultate din intenţia acesteia de edificare a unor construcţii pe terenul în cauză, respectiv, sumele achitate pentru obţinerea Planului Urbanistic Zonal, cu motivarea ca reprezintă prejudicii incerte, viitoare ori eventuale, or pentru recuperarea acestora legea impune ca aceste prejudicii să fie certe şi actuale.
În ceea ce priveşte solicitarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 325,83 mp menţionată de expertul tehnic în răspunsul la obiecţiuni, cu titlu de acoperire prejudiciu rezultând din imposibilitatea de edificare a unei construcţii - pe o fâşie de teren ce intră în zona de protecţie, calculată de la axul drumului (20 metri), a reţinut că în raport cu principiul disponibilităţii, pretenţia nu a fost solicitată în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum corect a reţinut tribunalul. Chiar în condiţiile în care instanţa ar fi fost legal învestită cu soluţionarea acestei cereri, solicitarea de acordare a despăgubirilor rezultate din imposibilitatea de construire pe suprafaţa de teren menţionată, apare ca nefondată în raport de reglementările speciale în domeniu care prevedeau o limitare şi înainte de expropriere, ca sarcină "propter rem" impusă tuturor proprietarilor de terenuri limitrofe drumurilor naţionale şi judeţene sau autostrăzi.
Cu privire la contestarea cuantumului despăgubirii acordate de expropriator în raport de preţul de 212 euro/mp achitat de reclamantă la data perfectării vânzării, superior celui oferit prin hotărârea de expropriere, a constatat că preţul de achiziţie s-a raportat, la terenul în ansamblu, de o suprafaţă extinsă de 49.819 mp din care 4.425,73 mp - construcţii care au contribuit la sporul de valoare invocat, dar care însă nu poate determina un alt preţ/mp pentru terenul (tară construcţii) expropriat.
La data de 15 noiembrie 2013, reclamanta, în temeiul art. 2812 C. proc. civ. a formulat cerere de completare a deciziei pronunţate de curtea de apel. În susţinerea cererii, reclamanta a arătat ca instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra două dintre componentele prejudiciului, respectiv asupra obligării pârâtei la plata dobânzii aferente sumei de 346.180 euro solicitate cu titlu de despăgubiri, respectiv asupra actualizării cuantumului despăgubirii cu rata inflaţiei comunicate de Institutul Naţional de Statistică la data la care se face plata efectivă a acesteia.
Prin Decizia civilă nr. 5A din 13 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondată, cererea de completare formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a constatat că cererea de completare a dispozitivului deciziei din apel nu se încadrează în prevederile art. 2812 C. proc. civ. care vizează situaţia în care instanţa a omis a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal, accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
De asemenea, instanţa a reţinut că susţinerile reclamantei vizează însăşi calea de atac. Prin soluţia dată, curtea de apel s-a pronunţat şi asupra chestiunii acordării prejudiciului datorat inflaţiei cât şi asupra chestiunii acordării dobânzii legale aferente sumei solicitate cu titlu de despăgubiri.
Împotriva deciziei pronunţate în apel cât şi împotriva deciziei date în completarea acesteia, reclamanta a formulat prezentul recurs.
În motivarea recursului declarat împotriva Deciziei nr. 5A din 13 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta a criticat soluţia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A susţinut că instanţa de apel a dat decizia prin aplicarea greşită a prevederilor art. 2812 C. proc. civ. întrucât din dispozitivul deciziei nu reiese că instanţa s-a pronunţat asupra tuturor componentelor prejudiciului, aceasta limitându-şi soluţia doar asupra despăgubirilor în echivalentul în RON al sumei în euro calculate la cursul euro-leu de la data efectuării plăţii efective, omiţând a se pronunţa supra ratei inflaţiei şi asupra dobânzii legale solicitate.
În termen legal, împotriva Deciziei nr. 214 din 30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea primului motiv de recurs (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), pârâta a susţinut ca motivarea deciziei din apel nu examinează apărările şi susţinerile părţilor, confirmând m termeni generali situaţia de fapt şi dezlegarea în drept adoptată de prima instanţă.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat următoarele:
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 apreciind că potrivit dispoziţiilor tezei a II-a din textul de lege menţionat, despăgubirile se calculează în raport de momentul transferului dreptului de proprietate, astfel încât expropriatul să nu suporte riscul deprecierii valorii imobilului între momentul transferului dreptului de proprietate şi momentul efectuării expertizei.
De asemenea, instanţa de apel în mod greşit a reţinut succesiunea prevederilor legale cu privire la aplicabilitatea art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, întrucât acest articol a fost introdus prin Legea nr. 184/2008 şi a fost abrogat prin O.U.G nr. 228/2008, drept urmare, cuantumul despăgubirilor nu trebuie raportat la momentul întocmirii raportului de expertiză, ci la momentul transferului dreptului de proprietate, având în vedere faptul că plata despăgubiri nu fusese efectuată până la data intrării în vigoare a Legii nr. 184/2008, art. 9 alin. (3) fiind aplicabil pe perioada între emiterea hotărârii şi plata despăgubirilor.
În acest sens, valoarea despăgubirilor ce trebuiau a fi acordate pentru imobilul expropriat sunt în cuantum de 346.180 euro, conform concluziilor raportului de expertiză aflat la dosarul cauzei. De asemenea, despăgubirile ce se cuvin expropriatului se compune atât din valoarea reală a imobilului dar şi din prejudiciul creat proprietarului. Faţă de acestea, în mod greşit instanţa a reţinut că nu pot fi acordate alte componente ale prejudiciului creat ca urmare a exproprierii, deşi acestea vizau un prejudiciu cert, determinat, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 483 C. civ., fructele se cuvin proprietarului, însă de la data exproprierii, iar atributele, inclusiv dreptul de dispoziţie, au fost întrunite în persoana pârâtei.
Referitor la prejudiciul în cuantum de 5.788.835 euro plus TVA cauzat de imposibilitatea construirii pe terenul expropriat, acesta a fost probat prin contractul de împrumut încheiat de către reclamantă cu RB în scopul dezvoltării unui proiect imobiliar pe suprafaţa ce a făcut obiectul exproprierii, cu Planul Urbanistic Zonal şi cu Certificatul de Urbanism.
În ceea ce priveşte acordarea dobânzilor la suma stabilită ca despăgubire pentru suprafaţa expropriată, în mod netemeinic instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile art. 19 pct. 11 din Legea nr. 255/2010, întrucât a fost privată de dreptul de a avea acces la suma consemnată pe numele proprietarului, suma fiind consemnată în mod greşit la dispoziţia R.T.L. SRL.
O măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze echilibrul just între exigenţele interesului general ai comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, instanţa de apel a omis să se pronunţe în raport de acordarea dobânzii şi în raport de actualizarea cu rata inflaţiei a sumei acordate cu titlu de despăgubiri şi a dispus acordarea despăgubirilor în echivalentul în lei al sumei în euro calculată la cursul euro RON al Băncii Naţionale a României de la data la care se va efectua plata.
Referitor la prejudiciul creat de imposibilitatea de edificare de construcţii pe terenul de 325 mp, în mod corect instanţa a constatat că acesta nu era menţionat în cererea introductivă şi nu a fost modificată în termenul legal, întrucât scopul pentru care a fost introdusă cererea de chemare în judecată a fost tocmai pentru a se determina din ce se compune despăgubirea a cărei majorare am solicitat-o şi care trebuia să rezulte din probatoriul administrat în cauză.
Conform raportului de expertiză topografic efectuat în cauză a fost declarată inutilizabilă suprafaţa de 325 mp în raport de dispoziţiile O.G. nr. 43 din 1997, motiv pentru care solicită instanţei de recurs să constate că întreaga structură a terenului din punct de vedere al retragerilor construcţiilor este cu totul diferită de cea reţinută în apel.
La acordarea despăgubirilor, instanţa de apel ar fi trebuit sa ţină seama şi de prejudiciul creat ca urmare a micşorării garanţiei afectate ipotecii constituite urmare a exproprierii, având în vedere ca la momentul contractării împrumutului, ipoteca a vizat inclusiv suprafaţa expropriată.
Prin recursul pârâtului Statul român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, a fost criticat decizia din apel din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, pârâtul a susţinut că instanţa a Scut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, în sensul în care în mod greşit a fost reţinută culpa expropriatorului pentru privarea de folosinţă a reclamantei cu privire la suma consemnată cu titlu de despăgubiri. De asemenea, nu se poate reţine culpa pârâtului împrejurarea că în intervalul de timp scurs de la consemnarea sumei de bani şi până la pronunţarea hotărârii de către instanţa de judecată, cursul de schimb valutar a înregistrat fluctuaţii.
Arată în continuare că nici cererea privind actualizarea despăgubirii cu rata inflaţiei nu este fondată, fiind în contradicţie atât cu prevederile Legii nr. 198/2004 cât şi cu caracterul special, derogatoriu al acestui act normativ care nu poate fi interpretat extensiv prin raportare la o monedă străină, aleasă de către reclamantă.
De asemenea, stabilirea cuantumului despăgubirilor prin raportare la cursul RON/euro are drept consecinţă modificarea nemijlocită a cuantumului global al acestora, ceea ce conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei.
Solicită înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată dispusă de către instanţa de apel.
Analizând recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 5A din 13 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte apreciază că acesta este neîntemeiat sub aspectele ce se vor preciza prin cele ce urmează.
Potrivit art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., "Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare. "
Încuviinţarea unei cereri de completare a unei hotărâri judecătoreşti este admisibilă exclusiv atunci când instanţa a omis a se pronunţa, lăsându-l complet nesoluţionat, asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale. Din interpretarea per a contrario a textului de lege redat, nu se poate uza de această procedură a completării hotărârii atunci când instanţa a soluţionat un capăt de cerere ori o cerere conexă sau incidental, acordând însă autorului cererii o sumă mai mică decât cea pretinsă ori, mai puţin decât s-a solicitat.
Instanţa constată că cererea reclamantei privind acordarea dobânzii aferente sumei de 346.180 euro solicitate cu titlu de despăgubiri şi actualizarea cuantumului acestei cu rata inflaţiei, a fost soluţionată de către instanţa de apel. Astfel, curtea de apel în considerentele deciziei recurate a reţinut că "prejudiciul cauzat reclamantei prin Hotărârea nr. 17 din 2007 privind stabilirea despăgubirilor în RON, raportat la moneda euro, în condiţiile unui raport de schimb euro/RON fluctuant datorat scăderii valorii leului determinat de inflaţie, este una determinabilă", motiv pentru care a apreciat că se impune ca despăgubirile să fie plătite la cursul oficial euro - RON comunicat de Banca Naţională a României la data efectuării plăţii. Cu privire la celelalte componente ale prejudiciului, inclusiv cererea pentru acordarea dobânzii aferente sumei datorate cu titlu de despăgubiri, instanţa de apel a apreciat că nu este întemeiată întrucât reclamanta nu a produs dovezi care să demonstreze caracterul cert şi prezent al acestora aşa cum impun rigorile normative".
Înalta Curte mai reţine că în dispozitivul deciziei a cărei completare a fost solicitată, se menţionează că instanţa " respinge celelalte pretenţii ale contestatoarei, ca neîntemeiate".
Faţă de această împrejurare, Înalta Curte constată că în cauză instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor prevăzute de art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care în mod legal a constatat că nu se impune completarea dispozitivului deciziei, nemenţionarea enumerativă a tuturor pretenţiilor reclamantei în cuprinsul dispozitivului nu poate echivala cu o omisiune de pronunţare. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat mai sus, în considerentele deciziei a fost demonstrat caracterul neîntemeiat al acestora,
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta împotriva Deciziei nr. 214A din 30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele care succed:
Aşa cum rezultă din motivarea recursului, una dintre critici vizează faptul că instanţa de apel nu a analizat toate apărările şi susţinerile părţilor.
Critica formulată a fost circumscrisă de reclamantă sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la nemotivarea hotărârii judecătoreşti.
Înalta Curte reţine că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de judecată are obligaţia de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor reţinute nu se poate exercita controlul judiciar.
Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică dacă: există contradicţie între considerente şi dispozitiv; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.
Se constată, în cauză, că admiţând apelul declarat de contestatoare, judecătorii apelului au indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, motivând de ce apelul este fondat.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este lipsită de o susţinere pertinentă în dezvoltarea acestui motiv de recurs, care urmează să fie respins ca atare.
Criticile reclamantei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care vizează interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi a succesiunii prevederilor legale cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, sunt nefondate, pentru argumentele ce succed.
Întrucât ambele texte legale invocate reglementează aceiaşi chestiune, respectiv modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, Înalta Curte urmează a le examina împreună.
Din înscrisul aflat la dosarul Tribunalului Bucureşti, reiese că Hotărârea nr. 17 din 30 octombrie 2007, contestată de reclamanţi, a fost emisă în baza dispoziţiilor Legii nr. 198/2004.
Cuantumul despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (..)",
Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi a prevederilor art. 21 - 27 din aceeaşi lege, care reglementează procedura judiciară a exproprierii, rezultă fără dubiu că raportul de expertiză la care se referă art. 26 din Legea nr. 33/1994 este cei efectuat prin intermediul instanţei de judecată.
În atare condiţii, cum reclamanta a înţeles să-şi asume demersul judiciar prin intermediul căruia a înţeles să conteste cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator; aceasta trebuie să-şi asume şi momentul în raport de care urma să se stabilească judiciar despăgubirea, neputând solicita, contrar normei de drept, calcularea despăgubirii la un alt moment.
Aşadar, Legea-cadru în materia exproprierilor nr. 33/1994, stabileşte un criteriu legal ce trebuie avut în vedere de comisia de experţi, în sensul că evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport de preţurile de tranzacţionare ale unor imobile similare, de la data efectuării raportului de expertiză, adică de la o dată cât mai apropiată de momentul pronunţării hotărârii prin care se stabileşte cuantumul despăgubirii.
Creşterea sau descreşterea valorii imobilului supus exproprierii, consecinţă a fluctuaţiei pieţei în domeniul imobiliar, are un caracter generai, iar corecţia acestui fenomen a generat necesitatea stabilirii valorii despăgubirilor prin raportare la valoarea de piaţă a imobilului la momentul cel mai apropiat de finalizarea procedurii de expropriere.
În acest sens s-a pronunţa şi Curtea Constituţională care prin Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, a reţinut că art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 vizează stabilirea despăgubirilor în caz de neînţelegere între părţi cu privire la cuantumul acestora în faza judiciară a procedurii exproprierii. Potrivit acestui text de lege, evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport cu preţurile de tranzacţionare a unor imobile similare, de la data întocmirii raportului de expertiză, adică la o dată cât mai apropiată de momentul pronunţării hotărârii prin care se stabileşte cuantumul despăgubirii. Prin urmare, instanţa nu se poate raporta la valoarea despăgubirilor stabilită la momentul emiterii actului de expropriere, deoarece tocmai contestarea valorii despăgubirii stabilite la acel moment a declanşat procesul între părţi, respectiv faza judiciară a procedurii de expropriere,
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au mai susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere asupra daunelor cauzate de măsura exproprierii.
Aşa cum a fost reţinut şi mai sus, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, (..), precum art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, introdus prin Legea nr. 184/2008, publicată în M. Of. ai României nr. 40 din 31 octombrie 2008, care a modificat actul normativ mai sus evocat, statua asupra faptului că în determinarea cuantumului despăgubirilor trebuie să se aibă în vedere momentul transferului dreptului de proprietate. Însă, prin O.U.G. nr. 228/2008 pentru modificarea unor acte normative, publicată în M. Of. al României nr. 3 din 5 ianuarie 2009, art. 9 revine la forma anterioară Legii nr. 184/2008 şi al cărui conţinut a fost păstrat până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (19 aprilie 2010).
Potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, hotărârea contestată a fost emisă la data de 30 octombrie 2007, moment la care conţinutul art. 9 din Legea nr. 198/2004 nu fusese modificat de Legea nr. 184/2008.
Împrejurarea că în perioada cuprinsă între data emiterii hotărârii de despăgubire, 30 octombrie 2007 şi data consemnării despăgubirilor la dispoziţia expropriatului, Legea nr. 198/2998 sub imperiul căruia s-a derulat procedura exproprierii, în speţă, art. 9 alin. (3), a suferit modificări succesive de conţinut, nu poate îndreptăţi partea ca, prin încălcarea principiului potrivit căruia actul juridic se supune legii în vigoare la data emiterii acestuia, să invoce incidenţa unui text de lege într-o formă care nu era aplicabilă la data emiterii actului.
În speţă, Hotărârea nr. 17 din 30 octombrie 2007 contestată a fost emisă sub imperiul Legii nr. 198/2004 care prin art. 9 stabilea că în procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor se va avea în vedere momentul întocmirii raportului de expertiză, iar nu momentul transferului dreptului de proprietate, cum greşit susţine reclamanta.
Pe de altă parte, în cadrul procesual deschis de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanţa de judecată nu exercită un veritabil control de legalitate al hotărârii expropriatorului pe aspectul cuantumului despăgubirilor.
Deşi cererea adresată instanţei are, în parte, caracteristicile unei căi de atac împotriva hotărârii administrative, legiuitorul însuşi intitulând-o „cale de atac", în realitate, este vorba despre o cerere în pretenţii, prin care se tinde la stabilirea de către instanţă a cuantumului despăgubirilor.
Momentul în raport de care se stabilesc cuantumul despăgubirilor în faza procedurii judiciare a exproprierii este cel prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004 cu referire la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv data raportului de expertiză legal întocmit în cursul judecăţii, nefiind fondate criticile recurentei pe acest aspect.
Art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care face trimitere art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 (astfel cum acest din urmă text legal era în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, contestată de reclamantă, respectiv, Hotărârea nr. 17 din 30 octombrie 2007), prevede că: „La calcularea şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Curtea constată, aşadar, că în cuantumul despăgubiri sunt incluse daunele efective, certe, cunoscute şi determinate sau determinabile la momentul exproprierii, iar nu şi daunele viitoare, incerte şi care nu pot fi determinate sau determinabile la momentul exproprierii.
Reclamanta susţine că folosul de tras pe care îl pretinde cu titlu de despăgubire pentru suprafaţa de teren expropriată pe care urma să edifice un complex rezidenţial, ar consta în preţul cu care urmau să fie vândute aceste imobile, dacă ar fi fost realizat proiectul de construire. Reclamanta ar fi trebuit să facă dovada, pentru admisibilitatea acestei cereri, că la momentul exproprierii, erau în vigoare contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilele ce urmau a fi construite sau cel puţin, promisiuni de vânzare-cumpărare, şi că în aceste contracte a fost stipulat preţul de vânzare indicat de reclamanta, respectiv, că prin exproprierea acestei suprafeţe de 1.079 mp, contractele de vânzare-cumpărate sau promisiunile de vânzare-cumpărare în fiinţă şi în curs de executare nu au mai putut fi executate, reclamanta fiind astfel lipsită de preţul care i s-ar fi cuvenit pentru vânzarea imobilelor, în temeiul acelor contracte de vânzare-cumpărare
Or, o astfel de dovadă nu a fost făcută de către reclamantă, deşi sarcina îi incumbă acesteia, în condiţiile art. 1169 C. civ., coroborat cu art. 26 alin. (2) teza finală din Legea nr. 33/1994.
Este adevărat că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, dar nu este mai puţin adevărat că, pentru a fi susceptibil de reparare integrală, prejudiciul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, printre care şi pe aceea de a fi cert, adică existenţa şi întinderea sa să fie una sigură.
Acest folos de tras, pretins de reclamantă cu titlu de beneficii pe care ar fi putut să le obţină din vânzarea imobilelor, dacă ar fi fost edificate, nu reprezintă un prejudiciu cert, a cărui existenţă şi întindere să fie sigură, astfel încât, un astfel de prejudiciu, incert şi nesigur, nu este susceptibil de reparare, aşa cum nefondat pretinde reclamanta.
Faţă de cele mai sus arătate, contractul de împrumut, contractul de ipotecă, a Planului Urbanistic Zonal şi studiile de piaţă depuse la dosarul cauzei, nu pot constitui probe care să demonstreze existenţa prejudiciului cauzat reclamantei.
Reclamanta se mai apără prin aceea că potrivit art. 483 C. civ., fructele se cuvin proprietarului, or la data exproprierii atributele dreptului real erau întrunite în persoana pârâtului Statui român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA. Acest argument nu este relevant în cazul de faţă fiind vorba despre o expropriere, şi nu de transferul dreptului de proprietate în baza unui contract de vânzare-cumpărare, motivul respingerii acestui capăt de cerere fiind de ordin pur probator, după cum s-a şi arătat. Or, în lipsa unor contracte de vânzare-cumpărare sau promisiuni de vânzare-cumpărare care să oblige pe reclamant la predarea imobilelor care nu au putut fi edificate din cauza exproprierii, solicitarea reclamantei privind acordarea de despăgubiri pentru folosul tras nu îşi găseşte nicio justificare pentru justa soluţionare a cauzei, motiv pentru care în mod corect instanţa de apel a respins acest capăt de cerere.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei privind acordarea despăgubirilor rezultate din imposibilitatea de construire pe terenul rămas neexpropriat, de 325 mp, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este legală în raport de următoarele considerente:
Conform art. 129 alin. final C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Reiese că instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, aceasta neputându-se pronunţa decât cu privire la ceea ce, în mod legal, a fost învestită. Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cererea de modificare a cererii de chemare în judecată nu poate fi făcută decât până la prima zi de înfăţişare definită de art. 134 ca fiind termenul la care părţile legal citate, pot pune concluzii. Neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul prevăzut de lege este sancţionată de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., cu decăderea, ceea ce înseamnă că aceasta nu va fi analizată de către instanţa de judecată.
În cauza de faţă, prin notele scrise depuse pentru termenul din data de 20 mai 2013, când instanţa a şi rămas în pronunţare, recurenta a formulat un nou capăt de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru imposibilitate de construire pe terenul în suprafaţă de 325 mp, ceea ce echivalează cu o modificare a cererii introductive de instanţă.
În condiţiile în care primul termen de înfăţişare a fost la data de 11 octombrie 2010, în raport de textele legale evocate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a procedat în mod legal atunci când a validat soluţia tribunalului privind constatarea că cererea de despăgubiri pentru suprafaţa de 325 mp a fost depusă cu eludarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) din C. proc. civ.
Faţă de cele mai sus arătate, susţinerile reclamantei potrivit cărora modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcuta şi ulterior termenului prevăzut de dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. întrucât vizează prejudicii necunoscute de parte la momentul introducerii acţiunii, descoperite în urma administrării de probe, nu poate fi primită faţă de conţinutul prevederilor art. 129 C. proc. civ. redat mai sus.
Privitor la critica reclamantei care vizează greşita aplicare a prevederilor legale în ceea ce priveşte solicitarea de acoperire a prejudiciului datorat imposibilităţii de accesare a sumei stabilită cu titlu despăgubire ca urmare a consemnării acesteia în mod greşit la dispoziţia R.T.L. SRL, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia pentru considerentele ce vor fi expuse în cadrul analizei recursului pârâtului, dat fiind că aceasta reprezintă o critică comună a ambilor recurenţi, fiecare criticând hotărârea din perspectiva propriei situaţii generate prin pronunţarea deciziei din apel care a admis capătul de cerere respectiv doar în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului reclamantei de a fi despăgubită la valoarea cursului euro - leu de la data plăţii efective.
Recursul pârâtului Statul român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a fost găsit fondat, în sensul următoarelor considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 198/2004 "Plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate în baza prevederilor art. 4 alin. (1) se face în baza cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum şi de către orice persoană care justifică un interes legitim. (2) Cererea pentru plata despăgubirilor va conţine numele şi prenumele titularilor drepturilor reale, adresa de domiciliu, actele doveditoare referitoare la existenţa drepturilor reale asupra bunului imobil expropriat. Cererea, împreună cu documentele doveditoare, originale şi/sau copii legalizate, va fi depusă în termen de 10 zile de la data aducerii la cunoştinţă publică, prin afişare la sediul consiliului local pe raza căruia se află imobilul a tabelelor prevăzute la art. 4 alin. (5). (3) Dovada dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale asupra imobilelor expropriate se face prin orice mijloace de probă admise de lege, inclusiv în zonele în care se aplică Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare, cu modificările ulterioare, în funcţie de modalitatea de dobândire a drepturilor - convenţională, judiciară, legală, succesorală, înţelegând prin dobândire şi constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul unor legi speciale. (4) în cazul în care titularii drepturilor reale nu depun cererea şi/sau documentele doveditoare, potrivit prevederilor alin. (1) şi (2), expropriatorul va notifica acestora sumele propuse pentru plata despăgubirilor şi le va consemna într-un cont bancar deschis pe numele expropriatului. Despăgubirile vor fi eliberate în condiţiile prezentei legi.". Din dispoziţiile legale mai sus evocate, rezultă că reclamanta nu era în imposibilitate absolută de a accesa despăgubirile consemnate în mod greşit de către expropriator pe numele altui proprietar, devreme ce actul normativ îi permitea ca, pe baza unei cereri şi a dovezii calităţii de proprietar asupra terenului supus exproprierii, să solicite ca despăgubirile să fie consemnate la dispoziţia sa.
De asemenea, nu poate fi reţinută culpa pârâtului pentru prejudiciu creat reclamantei ca urmare a blocării sumei acordate cu titlu de despăgubiri pe toată durata desfăşurării procedurilor judiciare de contestare a cuantumului acestora, prejudiciu constând, în opinia recurentei, în diferenţa de curs valutar, dobânzi şi rata inflaţiei. Aceasta întrucât, pretinsul prejudiciu, nu este rezultatul unui fapt juridic care să atragă răspunderea civilă delictuală, cu atât mai mult cu cât este rezultatul manifestării de voinţă a reclamantei în baza unor prevederi legale imperative care prevede că cel nemulţumit de cuantumul despăgubirilor se poate adresa instanţei judecătoreşti, urmând ca plata despăgubirilor să se facă sub condiţia pronunţării unei hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile de stabilire a cuantumului acesteia.
Astfel, art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 stabilesc în mod imperativ că în cazul în care titularul dreptului real nu este de acord cu despăgubirea stabilită, suma se consemnează pe numele titularului şi va fi eliberată pe baza cererii formulate în acest sens, însoţită de acte autentice sau de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de stabilire a cuantumului despăgubirii ori, după caz, de declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii prevăzute în hotărârea de stabilire a despăgubirii.
Ca atare, consecinţa faptului că reclamanta a declanşat procedura judiciară ce a determinat aplicarea prevederilor art. 5 alin. (8) din actul normativ mai sus menţionat, nu pot fi imputate expropriatorului.
Pârâtul, Statul Român prin Compania "Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, în calitate de expropriator, nu poate fi obligat la plata sumei reprezentând diferenţa de curs valutar dintre momentul emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor şi data soluţionării cauzei, în condiţiile în care valoarea stabilită prin raportul expertiză efectuat la judecata în fond a stabilit o valoare inferioară valorii stabilite prin Hotărârea nr. 17/2007.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor poate fi avut în vedere fie momentul emiterii hotărârii de către comisia specială, în măsura în care despăgubirile au fost corect stabilite de aceasta şi, în controlul judecătoresc, instanţa respinge contestaţia, fie momentul întocmirii raportului de expertiză pentru situaţia în care, stabilindu-se că, în realitate, cuantumul despăgubirilor a fost sub valoarea de circulaţie a imobilului, instanţa admite contestaţia şi majorează cuantumul.
Prin urmare, în speţa de faţă, cuantumul despăgubirilor în euro acordate persoanelor expropriate se raportează la valoarea euro din momentul emiterii hotărârii de către expropriator, respectiv la suma de 151.060 euro (505.038,900 RON), având în vedere că raportul de expertiză efectuat în cauză a stabilit că valoarea terenului expropriat este inferioară celei oferite de expropriator.
Nu se poate imputa pârâtului faptul că, în intervalul de timp scurs de la consemnarea sumei de bani pe numele expropriaţilor şi până la pronunţarea hotărârii de către instanţa de judecată, cursul de schimb valutar a înregistrat fluctuaţii, nefiind culpa expropriatorului în eventuala apreciere sau depreciere a monedei naţionale în raport de moneda euro.
Prin raportare la cele mai sus expuse, soluţia adoptată de instanţa de apel este nelegală, motiv pentru care, având în vedere considerentele expuse, se impune ca în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de pârât şi modificarea, în parte, a Deciziei nr. 214A din 30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanta SC D.H.I. SRL, împotriva Sentinţei civile nr. 1106 din 27 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC D.H.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 214A din 30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie precum şi împotriva Deciziei civile nr. 5A din 13 ianuarie 2014 pronunţată de aceiaşi curte de apel.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA împotriva Deciziei nr. 214A din 30 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia atacată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC D.H.I. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 1106 din 27 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iulie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2134/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2136/2014. Civil → |
|---|
