ICCJ. Decizia nr. 2151/2013. Civil. Nulitate act juridic. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2151/2013
Dosar nr. 6848/100/2011
Şedinţa publică de la 30 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 6534 din 23 noiembrie 2011, Tribunalul Maramureş a respins cererea de înaintare a întrebărilor preliminare C.J.U.E. şi de suspendare a cauzei până la pronunţarea unei hotărâri preliminare de către C.J.U.E. cu privire la întrebările formulate; a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.S.A. şi M.C.M. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA şi a constatat nulitatea absolută a clazei cuprinse în pct. 5 lit. a) din Convenţia de credit din 4 decembrie 2007; a obligat pârâta la restituirea sumei de 7.018,52 CHF achitată în perioada februarie 2008-februarie 2011, cu titlu de comision de risc, precum şi a celorlalte sume achitate cu acest titlu în continuare până la pronunţarea unei hotărâri definitive în cauză, cu aplicarea dobânzii legale comerciale calculate de la data plăţii, la data restituirii efective; a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse în pct. 3 lit. d) din Convenţia de credit din 4 decembrie 2007; a obligat pârâta la refacerea graficului de rambursare şi la recalcularea ratei prin aplicarea nivelului dobânzii de 4,25% pe an, începând cu data încheierii convenţiei, a obligat pârâta să achite reclamanţilor suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Între reclamanţi, în calitate de împrumutaţi şi pârâtă, ca împrumutător, a intervenit Convenţia de credit din 4 decembrie 2007.
La pct. 5 lit. a) din Contract este stipulată clauza potrivit căreia împrumutaţii datorează băncii un comision de risc de 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scdenţă, pe toată durata de derulare a convenţiei.
Executarea obligaţiei de rambursare a creditului, dobânzilor şi comisioanelor aferente a fost generată prin constituirea de către reclamanţii-împrumutaţi, în favoarea băncii pârâte a unei ipoteci imobiliare.
În acelaşi timp, poliţa de asigurare a fost cesionată în favoarea băncii pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanţiei menţionate în contractul de credit.
În raport de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza privind comisionul de risc apare ca fiind abuzivă, în primul rând pentru că acesta nu este definit în mod concret şi fără echivoc în cuprinsul contractului, fiind prevăzut doar modul de calcul şi scadenţe.
În aceste condiţii, pârâta nu poate face dovada negocierii directe cu reclamanţii a acestei clauze, fiind potrivit tuturor evidenţelor o clauză standard, preformulată. În plus, contrar cerinţelor bunei-credinţe, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care valoarea acestui comision se ridică la cca. 50% din valoarea totală a împrumutului, fără a se justifica de ce mai este necesară atunci şi constituirea garanţiei ipotecare ori a poliţei de asigurare.
C.J.U.E. s-a pronunţat în sensul că o clauză redactată în prealabil de către un vânzător sau de către un vânzător sau de către furnizor şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale întruneşte toate criteriile pentru a putea fi calificată drept abuzivă în raport cu dispoziţiile Directivei nr. 93/13/CEE.
Nedefinirea riscului în cuprinsul contractului, ca şi aplicarea unui comision de risc standard, fără o raportare justificată la circumstanţele fiecărui contract în parte, argumentată pe contextul socio-economic în care a fost încheiat contractul, ori pe situaţia economico-financiară concretă a împrumutaţilor, denotă modul unilateral şi arbitrar în care acesta este impus şi, prin urmare, caracterul abuziv al unei asemenea clauze.
Potrivit pct. 3 lit. d) din contract, banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, noua rată a dobânzii trebuind a fi comunicată împrumutului pentru a se putea aplica. La momentul încheierii contractului rata dobânzii curente a fost stabilită la nivelul 4,25% pe an, în funcţie de acest nivel fiind întocmit şi graficul de rambursare.
Nicăieri în cuprinsul contractului nu se explicitează ce se înţelege prin „schimbări semnificative pe piaţa monetară”.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.
Prin necircumstanţierea în niciun mod a ceea ce se înţelege prin „modificări semnificative pe piaţa monetară”, se creează un dezechilibru cert şi împovărător în detrimentul reclamanţilor-împrumutaţi, care nu numai că nu au posibilitatea unui control asupra acestei revizuiri de dobândă, dar li se obturează din start şansa previzibilităţii asupra consecinţelor contractului în care sunt parte.
Având în vedere că inserarea în contract a acestor clauze abuzive are caracter ilicit, instanţa a dispus, în baza art. 998 C. civ. restituirea către reclamanţi a sumelor de bani percepute cu titlu de comision de risc şi cu titlu de dobândă revizuită, precum şi la refacerea în acest sens a graficului de rambursare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC V.R. SA prin care a solicitat modificarea în tot a sentinţei în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de M.S. şi M.C.
Prin decizia nr. 73 din 21 mai 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:
O clauză contractuală va fi considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Definiţia determină interpretarea unei clauze ca fiind abuzivă de îndată ce aceasta rupe echilibrul contractual, în prezenţa îndeplinirii cumulative a două condiţii: lipsa negocierii directe şi crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Instanţa de fond a considerat corect că în ceea ce privesc clauzele contractuale privitoare la comisionul de risc, acestea sunt abuzive şi intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000.
De asemenea, prima instanţă a evidenţiat că prin necircumstanţierea în niciun mod a ceea ce se înţelege prin „modificări semnificative pe piaţa monetară”, se creează un dezechilibru cert şi împovărător în detrimentul reclamanţilor-împrumutaţi, care nu numai că nu au posibilitatea unui control asupra acestei revizuiri de dobândă, dar li se obturează din start şansa previzibilităţii asupra consecinţelor contractului în care sunt parte.
Contrar susţinerilor apelantei că SC V.R. SA prezintă de fiecare dată care sunt modificările care determină modificarea acestor date, clienţii având posibilitatea de a verifica aceste date cu informaţiile pe care le deţin sau cu ajutorul unui expert trebuie reţinut că exigenţa legii nu poate fi apreciată ca fiind respectată în această ipoteză limitele obligaţiilor fiind necesar a fi cunoscute şi neimplicând expertiza unor specialiştici a părţilor contractante.
Clauza privind drepturile discreţionare acordate părţii mai puternice, chiar şi prin informaţiile deţinute cu privire la perspectivele de modificare a elementelor ce influenţează cuantumul creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-crediţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recusr în termen legal pârâta SC V.R. SA, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.
Decizia este nelegală întrucât a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale şi cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii deoarece, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în speţă se impunea admiterea apelului şi pe fond respingerea acţiunii.
„Pacta sunt servanda” dă expresie principiilor libertăţii şi egalităţii părţilor contractante.
Dispoziţiile art. 969 C. civ. se referă şi la principiul irevocabilităţii potrivit căruia contractul fiind încheiat prin acordul părţiilor, nu poate fi modificat sau nu poate înceta decât tot prin consimţământul părţilor.
Banca nu devine un reprezentant al consumatorului care încheie un contract cu sine însuşi, ci are rolul de a pune la dispoziţie informaţiile specifice de bază şi de a furniza informaţii suplimentare în situaţiile în care acest lucru este solicitat.
Prin analiza specificităţii contractelor încheiate de către Bancă cu intimaţii-reclamanţi, instanţa va constata că aceştia din urmă nu se află într-o poziţie de inferioritate, ci dimpotrivă, deţin un avantaj considerabil constând în libertatea de a alege în deplină cunoştinţă a solvabilităţii şi întinderii obligaţiilor celeilalte părţi.
O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibru contractual. Ori în situaţia art. 3 lit. d) din Contract, nu ne aflăm într-o astfel de situaţie, deoarece clauza face parte din chiar miezul obiectului convenţiei de credit încheiate, obiect avut în vedere de consumator la data încheierii contractului.
Deoarece dobânda face parte din obiectul contractului de credit, reprezentând preţul ce trebuie achitat de beneficiar pentru prestaţiile băncii, aceasta nu poate fi analizată din punctul de vedere al clauzelor abuzive. Este vorba de o clauză negociată care nu creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În conformitate cu art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului pentru consumator este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor”.
Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului şi din perspectiva Directivei nr. 93/13/CE acestea nu vor putea face obictivul evaluării clauzelor abuzive.
Este de notorietate faptul că, într-un contract de credit preţul este constituit din dobândă şi comisioane, toate incluse în cuantumul dobânzii efective DAE.
Recurenta arată că decizia recurată trebuie desfiinţată în temeiul art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii M.S.A. şi M.C.M. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
De asemenea, aceştia au formulat o cerere privind pronunţarea unei hotărâri preliminare, în scopul soluţionării cauzei:
1. Dacă art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale, precum cea în cauză în acţiunea principală, care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil;
2. Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE clauza contracuală cuprinsă în pct. 5 lit. a) din convenţie privind perceperea unui comision de risc poate face obiectul verificării caracterului abuziv de către instanţele judecătoreşti;
3. Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE clauza contracuală, cuprinsă în pct. 3 lit. d) din convenţie privind ajustarea dobânzii anuale poate face obiectul verificării caracterului abuziv de către instanţele judecătoreşti;
4. Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, clauza privind ajustarea dobânzii anuale cuprinsă în pct. 3 lit. d) din convenţie „în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară” satisface cerinţa exprimării „în mod clar şi inteligibil”;
5. Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, clauza privind perceperea comisionului de risc cuprinsă în pct. 5 lit. a) din convenţie fără explicarea justificării acestuia şi a criteriilor obiective de stabilire şi calculare a comisionului satisface cerinţa exprimării „în mod clar şi inteligibil”.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat şi acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Hotărârea instanţei de apel este legală şi este rezultatul interpretării clauzelor contractuale în concordanţă cu legislaţia naţională şi în scopul respectării principiilor consacrate prin Directiva nr. 93/13/CEE.
Principiile libertăţii contractuale şi forţei obligatorii a contractelor nu au caracter absolut, fiind limitate de necesitatea respectării legii, iar încălcarea normelor legale trebuie să atragă sancţiunea nulităţii clauzelor.
Principiul pacta sunt servanda trebuie să pornească de la respectarea legii şi contractarea cu bună credinţă în scopul înlăturării abuzurilor. În conformitate cu preambulul Directivei nr. 93/13/CEE, la aprecierea bunei-credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită forţei poziţiilor de negociere ale părţilor, faptului de a şti dacă consumatorul a fost încurajat să-şi dea acordul pentru clauza în cauză şi dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului, având în vedere şi faptul că, în ce priveşte condiţia de bună credinţă, aceasta poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să ţină seama. Totodată, contractele ar trebui redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, iar consumatorul ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele şi, în caz de dubiu, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator.
Potrivit art. 3 din directivă pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, o clauză contractuală care nu s-a negociat individual trebuie să provoace un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
În raport cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza privind comisionul de risc este abuzivă întrucât nu a fost negociată direct cu intimaţii-reclamanţi şi pentru că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care valoarea acestui comision se ridică la cca. 50% din valoarea totală a împrumutului, fără a exista o justificare temeinică a acestui cost.
Directiva nr. 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, transpusă prin O.U.G. nr. 50/2010, care stipulează în mod expres în art. 36, că pentru creditul acordat creditorul poate percepe numai comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
Comisionul de risc nu face parte nici din preţul şi nici din obiectul principal al convenţiei pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă preţul cerut de bancă, adică dobânda şi dobânda penalizatoare aferentă.
Susţinerea conform căreia comisionul de risc ar face parte din noţiunea de preţ al contractului nu poate fi primită, în condiţiile în care preţul trebuie să corespundă unei contraprestaţii şi trebuie să poată fi justificat atât sub aspectul perceperii sumelor cât şi sub aspectul cuantumului.
Potrivit pct. 3 lit. d) din contract: „Banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, cominicând împrumutului noua rată a dobânzii”.
Această clauză afectează echilibrul contractual oferind pârâtei dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noua rată să fie negociată cu clientul.
Motivul „intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară” prevăzut în contract, nu poate fi încadrat în noţiunea de motiv întemeiat în sensul Legii nr. 193/2000. Potrivit acestor norme, motivul trebuie să reprezinte o situaţie clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea de a şti de la început că dacă se va produce, consecinţa va fi aceea a majorării dobânzii. Acest motiv trebuie să fie suficient de clar arătat în contract, determinat, astfel încât în situaţii litigioase, să se poată verifica dacă respectiva condiţie s-a îndeplinit.
Perceperea comisionului de risc precum şi modalitatea şi criteriile de ajustare a dobânzii contractuale nu pot fi incluse în excepţiile enunţate în art. 4 alin. (2) din directivă, cu atât mai mult cu cât condiţia exprimării clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil nu este îndeplinită.
Împrejurarea invocată în sensul că intimaţii-reclamanţi ar fi avut cunoştinţă despre existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le reveneau şi ar fi fost de acord prin semnarea convenţiei cu plata comisionului de risc nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr. 193/2000.
O astfel de interpretare ar echivala cu lipsirea în mare parte, de aplicabilitate a acestui act normativ, în condiţiile în care legiuitorul urmăreşte să protejeze tocmai consumatorii care au încheiat contracte ce ar putea conţine clauze abuzive.
Un contract rămâne legea părţilor în măsura în care acestea nu ignoră sau încalcă cu bună ştiinţă îndatoririle care îi revin potrivit asumării şi executării cu bună-credinţă a prestaţiilor.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună modificarea sau casarea deciziei atacate şi pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 73 din 21 mai 2012, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta să plătească intimaţilor-reclamanţi M.C.M. şi M.S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 4.669 RON.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2147/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2155/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
