ICCJ. Decizia nr. 2282/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 2282/2013
Dosar nr. 10471/99/2011
Şedinţa publică de Ia 6 iunie 2013
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin senţinţa civilă nr. 2938 din 20 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii P.C. şi P.M., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA şi s-a constatat nulitatea clauzelor menţionate la:
- pct. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 25 octombrie 2007 privind „data ajustării dobânzii”,
- art. 8.1 lit. a) şi art. 8 lit. c) şi lit. d) din condiţiile generale ale convenţiei de credit din 25 octombrie 2007 privind „scadenţa anticipată”,
- art. 10.1, art. 10.2 din condiţiile generale ale convenţiei de credit din 25 octombrie 2007 privind „costurile suplimenatre”.
A fost obligată pârâta la eliminarea acestor clauze din convenţie de credit din 25 octombrie 2007.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Raportat la obiectul convenţiei de credit, reclamanţii se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000, art. 2 alin. (1) potrivit cărora prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Relevantă este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din care reiese definiţia consumatorului ca „acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată în materie juridică”.
În ceea ce priveşte protecţia consumatorului, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula, în măsura în care se reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.
Instanţa mai reţine că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
În cauză, o primă clauză critică de reclamantă ca având caracter abuziv exte cea prevăzută la pct. 3 lit. d) din „condiţiile speciale” ale convenţiei de credit care se referă la „data ajustării dobânzii”.
Analizând această clauză, instanţa a constatat că prin necircumstanţierea în nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând practic la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.
Capătul de cerere ce vizează constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzută la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit ce face obiectul prezentei cauze a fost soluţionat prin sentinţa nr. 7802 din 20 aprilie 2011 a Judecătoriei Iaşi.
Instanţa a reţinut că reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii clauzei privind scadenţa anticipată înscrisă la art. 8.1 lit. a), liniuţa a doua şi a treia şi lit. c) şi lit. d) din condiţiile generale ale convenţiei, fără să existe o enumerare a situaţiilor în care banca ar putea să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat şi nici o raportare a stabilirii acestora prin prisma unor elemente obiective, la momentul încheierii convenţiei, nefiind oferită reclamanţilor nicio explicaţie.
Prin urmare şi această clauză creează un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanţilor care s-ar putea găsi în situaţia de a li se activa clauza în discuţie fără ca în prealabil să cunoască în concret situaţiile care determină scadenţa anticipată şi să-şi poată adapta conduita în raport de natura acestor situaţii.
Rezultă că şi clauza inserată la art. 8.1 lit. a), liniuţa a doua şi a treia şi lit. c) şi lit. d) este abuzivă, având în vedere că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este calificată ca atare o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, urmând a se constata nulitatea convenţiei de credit în ceea ce priveşte această clauză.
Instanţa a mai reţinut că potrivit art. 10.1 şi art. 10.2 din condiţiile generale ale convenţiei „costuri suplimentare”, „referitor la convenţie pot apărea, la data semnării sau ulterior modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative, însă acestea prin prisma raţiunii pentru care sunt prevăzute şi a termenului de plată, în cadrul prestaţiilor reciproce generate de convenţia încheiată, nu au legătură cu conduita reclamanţilor, în calitate de împrumutaţi, ci cu activitatea de creditare desfăşurată de pârâtă, instituind costuri suplimentare nedeterminate la momentul încheierii convenţiei de credit în ce priveşte cuantumul sau termenul de plată şi care nu implică o anume prestaţie din partea pârâtei, context în care impunerea acestor costuri este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că este inadmisibil ca riscurile de administrare ale activităţii bancare să fie suportate de clienţi.
În consecinţă, clauza respectivă este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Instanţa a mai constatat că potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorul, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
Pentru considerentele expuse, instanţa a constatat că în cauză sunt întrunite condiţiile legale pentru a fi declarate abuzive clauzele invocate de reclamanţi şi prevăzute la art. 3.5 Secţiunea 3 „costuri” din „condiţiile generale”, art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia şi lit. c) şi lit. d) din „condiţii generale”, art. 10.1, art. 10.2 din „condiţiile generale” ale convenţiei de credit, întrucât aceştia au calitatea de consumator, în sensul definit de lege, iar banca de comerciant, contractul încheiat fiind unul standard. În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii pârâte îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamanţii, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Împotriva sentinţei Tribunalului Iaşi a formulat apel SC V.R. SA, iar Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin decizia nr. 90 din 8 iunie 2012, respins ca nefondat apelul declarat de SC V.R. SA.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Criticile referitoare la clauza înscrisă în art. 3 lit. d) din condiţiile speciale nu pot fi primite.
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorul, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.
Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, făcând referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb.
Raportat la acest aspect, tribunalul a interpretat corect declaraţia expusă în preambulul Directivei nr. 93/13/CEE, potrivit cu care, deci aprecierea caracterului abuziv nu se realizeză asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor prestate, totuşi acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze.
În ceea ce priveşte negocierea cu consumatorul a clauzelor contestate, Curtea a constatat că, deşi sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanţă şi nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă, contrar susţinerilor acesteia.
Simpla semnare a contractului nu are semnificaţia cunoaşterii şi negocierii acestor clauze.
Nici criticile vizând greşita considerare ca fiind abuzive a clauzelor reglementate la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale, art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia şi lit. c) şi lit. d) din condiţiile generale nu sunt fondate, astfel că, în mod corect tribunalul a stabilit că aceste clauze sunt abuzive.
Această clauză pune problema sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înştiiţat.
Motivul unui „schimbări semnificative pe piaţa monetară” nu îndeplineşte această condiţie, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective dacă s-a produs. O schimbare pe care o persoană sau o instituţie bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă.
Este evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanţa investită cu verificarea legalităţii acestei clauze şi a aplicării ei.
Lipsa menţionării în cauza în litigiu a elementelor concrete în funcţie de care va fi revizuită rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, elemente care au o importanţă esenţială, constituie un factor decisiv în aprecierea caracterului abuziv al acestei clauze, deoarece lipsa acestor elemente de referinţă, funcţie de care va fi revizuită rata dobânzii curente reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.
Şi în ceea ce priveşte clauzele prevăzute de art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia şi lit. c) şi lit. d) din condiţiile generale, acestea în mod corect au fost considerate clauze abuzive având în vedere că în cazul unor convenţii ce exced cadrului contractului de faţă, în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute, care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursarea imediată împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei.
Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebuie de asemenea să descrie un motiv întemeiat aşa cum s-a argumentat mai sus.
În realitate aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalităţii unei stfel de măsuri.
Prin urmare, clauza este evident abuzivă întrucât exclude posibilitatea verificării îndeplinirea condiţiilor pe care le cuprinde.
Conform clauzelor impuse în art. 10.1 şi art. 10.2 din condiţiile generale, în situaţia în care din diferite motive, costurile băncii în general, adică nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului în cauză, cresc, această creştere este suportată exclusiv de client.
Clauză este evident abuzivă deoarece creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, clientul netrebuind să suporte decât eventuale creşteri legate de împrumutul contractat şi prevăzut în contract, nicidecum costurile băncii în general.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC V.R. SA prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele:
1. Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că acţiunea ar fi trebuit timbrată în raport de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 146/1997, la nivelul unei acţiuni patrimoniale. Din acest punct de vedere apreciază că în mod eronat cele două instanţe au procedat la aprecierea că în mod eronat cele două instanţe au procedat la aprecierea că această acţiune este exceptată de la plata taxelor judiciare de timbru, invocând dispoziţiile art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997.
Susţine că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997, întrucât reclamanţii, la data introducerii acţiunii nu erau prejudiciaţi, întrucât caracterul abuziv al clauzelor nu fusese constatat printr-o acţiune judecătorească anterioară.
Acceptarea apriorică a tezei reclamanţilor, echivalează cu o antepronunţare a instanţei de judecată asupra cererii reclamanţilor.
2. În ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate, recurenta susţine că temeiul acţiunii este reprezentat de art. 14 din Legea nr. 193/2000, însă acestă cale aleasă de reclamanţi limitează opţiunile în ceea ce priveşte temeiul de drept în care ar trebui soluţionează cauza, fiind aplicabile dispoziţiile C. civ. şi nu ale legii speciale.
Anterior introducerii prezentei acţiuni, reclamanţii ar fi trebuit să se adreseze Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorului, pentru a dobândi calitatea de consumator prejudiciat. În continuarea raţionamentului, recurenta arată că reclamanţii nu deţineau calitate procesual activă la data introducerii acţiunii, faţă de prevederile legii speciale.
În consecinţă, invocă nulitatea hotărârii, cauza fiind soluţionată în baza legii speciale şi nu a dreptului comun.
3. Un al doilea motiv de nelegalitate, este reprezentat de interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Astfel, recurenta susţine că acest articol reglementează posibilitatea modificării clauzelor contractuale, însă instanţa a procedat la anularea acestora.
Clauza prevăzută la 3 lit. d) din convenţia de credit prevedea posibilitatea băncii de a modifica dobânda împrumutului pe parcursul contractului, însă instanţa ar fi trebuit să modifice condiţiile în care ar fi intervenit modificarea, fără a anula clauza în intregul ei.
4. Recurenta invocă dispoziţiile art. 2 din anexa Directivei nr. 93/13/CEE, care nu interzice pârâtei dreptul de a modifica preţul contractului, atât timp cât clauza a fost specificată consumatorului în momentul semnării contractului.
Trebuie făcută distincţie între incapacitatea de plată a reclamanţilor şi existenţa unei clauze abuzive, respectiv faptul că la momentul încheierii contractului, banca a fost autorizată să modifice dobânda.
5. Recurenta mai arată că prevederile clauzelor art. 8 şi art. 10 din condiţiile generale, sunt clauze contractuale stabilite de părţi la momentul semnării contractului, prevăzute pentru recuperarea sumei împrumutate.
Lit. c) din art. 8.1 nu reprezintă o clauză abuzivă, fiind prevăzută pentru imposibilitatea materială a clienţilor de a-şi plăti împrumutul.
Lit. d) a art. 8.1 reprezintă o clauză care serveşte băncii în situaţia în care clientul nu şi-ar îndeplini obligaţiile faţă de bancă, fiind afectate de o condiţie suspensivă.
În acelaşi fel, clauza prevăzută la art. 10 din condiţiile generale devine aplicabilă doar în situaţia în care clientul nu îşi execută obligaţiile.
Recurenta mai invocă faptul că instanţa confundă noţiunea de dezechilibru semnificativ în accepţiunea normelor comunitare, ceea ce nu se găseşte în speţa de faţă, în situaţia în care există obligaţii pentru consumator, dar şi contraprestaţie din partea furnizorului.
În finalul cererii de recurs, recurenta susţine nelegalitatea hotărârii, prin prisma creării unei situaţii inechitabile, între reclamanţi şi pârâtă, în raport de obligarea pârâtei de a restitui întreaga sumă de bani.
Înalta Curte analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate şi limitele permise de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Sintetizând criticile recurentei, se constată că nemulţumirile reclamantei vizează sub un prim aspect, corecta stabilire a taxei judiciare de timbru în etapele procesuale anterioare şi lipsa de calitate procesuală activă a reclamanţilor, care nu s-au adresat anterior Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorului.
1. În mod legal s-a apreciat de judecătorul fondului că acţiunea cu care a fost investit este scutită de plat taxei judiciare de timbru, dispoziţiile deciziei nr. 32/2008, dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în aplicarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. a) şi lit. b) şi art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incidente în cauză, având în vedere izvorul pretenţiilor şi nu natura prejudiciului.
2. Critica recurentei potrivit căreia a susţinut că prin invocarea art. 14 din Legea nr. 193/2000 se limitează dreptul părţii de a prevala de dispoziţiile legii speciale, opţiunea acesteia fiind limitată la dispoziţiile C. civ., sunt contrazise de Decizia nr. 1535/2009, publicată in Monitorul Oficial al României nr. 54/25.01.2010 a Curţii Constituţionale care a statuat că „fie că este sesizată direct de către consumator, fie prin intermediul procesului-verbal de constatare a faptelor contrare legii întocmit de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau de specialişti autorizaţi ai organelor administraţiei publice, instanţa este unica autoritate care se va pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei clauzelor abuzive dintr-un contract”. Plecând de la această premisă, Curtea, prin decizia menţionată, a statuat că acţiunea promovată în temeiul art. 11-art. 13 angajează, în principal, răspunderea contravenţională a comerciantului, iar, în subsidiar, răspunderea civilă delictuală a acestuia.
Din interpretarea textului de lege invocat, pe cele de consecinţă, nu există nicio interpretare în direcţia celor susţinute de recurentă, în sensul posibilităţii de invocare a nulităţii în condiţiile C. civ., distincţia textului de lege prezentând importanţă în ceea ce priveşte aplicarea regulilor de competenţă materială.
Din punct de vedere al calităţii de consumator a reclamanţilor, Înalta Curte arată că referitor la „noţiunea de consumator” art. 2 din Legea nr. 193/2000 a preluat definiţia dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.
Raportat la convenţia de credit din 25 octombrie 2007, reclamanţii au calitatea de consumatori, fiind persoane fizice care au contractat un credit pentru nevoi personale.
Prin urmare protecţia asigurată atât de norma internă, cât şi de cea comunitară, vizând în mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziţie cu profesionistul, acţionează în afara activităţii lui profesionale, legea fiind destinată a ocroti persoanele anterior menţionate.
Interpretarea dată de recurentă, prin care se susţine necesitatea recunoaşterii calităţii de consumator prejudiciat anterior introducerii cererii de chemare în judecată, lipseşte de conţinut raţiunea reglementărilor interne şi internaţionale, respectiv protejarea consumatorului faţă de profesionist.
3. Sub al doilea aspect, recurenta a criticat interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, din acest punct de vedere susţinând că dispoziţiile textului de lege sus evocat permit doar modificarea clauzelor contractuale şi nu anularea lor.
Înalta Curte arată că sancţiunea aplicabilă unei clauze abuzive este nulitatea absolută. Sancţiunea se aplică de instanţă, doar urmare a constatării caracterului abuziv al cauzei, alegerea sancţiunii sau a unei alte modalităţi de reprimare a clauzelor contractuale abuzive fiind atributul suveran al instanţelor de judecată.
Dacă un contract poate fi continuat după eliminarea clauzelor abuzive sau după înlocuirea acestora cu clauze care să corespundă concilierii intereselor părţilor şi echilibrului contractual, atunci rezilierea nu se impune. Suntem, deci, în prezenţa unei nulităţi parţiale a contractului.
În orice caz, soluţia continuării contractului rezultă expres din art. 6 coroborat cu art. 13-art. 14 din Legea nr. 193/2000.
În raport de aceste considerente, în sprijinul ideii că sancţiunea clauzelor abuzive este nulitatea absolută, Înalta Curte constată că instanţele de fond au aplicat în mod corect legea în spiritul său şi nu doar în litera sa.
4. Critica prin care se susţine aplicarea greşită a art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 este nefondată, întrucât dispoziţiile acestuia reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi are următorul conţinut: „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.
În prezentul recurs obiectul criticilor este reprezentat de aplicarea şi interpretarea eronată de către instanţe a art. 3 lit. d) din condiţiile speciale, art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia şi lit. c) şi lit. d) din condiţiile generale ale convenţiei, precum şi art. 10.1, art. 10.2 din condiţiile generale.
Din perspectiva clauzei cuprinsă la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale, care se referă la data ajustării dobânzii, Înalta Curte va reţine ca principiu general, prevederile art. 4 alin. (1) teza a II-a din lege potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor. De aceea, pentru a se stabili dacă această condiţie este îndeplinită, instanţa trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanţele existente la momentul încheierii contractului, lucru pe care instanţa l-a făcut.
Din acest punct de vedere, lipsa menţionării în clauza în litigiu a elementelor concrete în funcţie de care va fi revizuită rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, constituie un factor decisiv în aprecierea caracterului abuziv al acestei clauze, lipsa acestor elemente reprezentând o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.
În lipsa unui indicator concret la care părţile, sau instanţa, în eventualitatea unui litigiu, să se poată raporta, denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piaţa financiară sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei.
Recurenta trebuia să se conformeze dispoziţiile legii şi să prevadă în contractul de credit situaţia clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul să fie în posesia tuturor informaţiilor.
5. În ceea ce priveşte clauzele prevăzute de art. 8.1 şi art. 10.1 şi art. 10.2 din condiţiile generale, care în opinia recurentei reprezintă clauze stabilite de părţi pentru recuperarea sumei împrumutate, Înalta Curte nu poate reţine critica recurentei sub acest aspect, întrucât art. 4 alin. (3) din lege, instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauzele standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului sau al unor clauze ale acestuia, prezumţie care nu a fost răsturnată.
Nu se poate susţine că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condiţiile în care aceştia se află într-o poziţie de inferioritate faţă de profesionist în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în condiţiile unui contract de adeziune.
Pentru a nu fi abuzive, aceste clauze ar fi trebuit de asemenea să descrie un motiv întemeiat aşa cum s-a argumentat mai sus, or formulările cuprinse în cauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât acestea oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalităţii unei astfel de măsuri.
Prin urmare, în mod corect clauzele au fost apreciate abuzive, întrucât exclud posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprind.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA împotriva deciziei nr. 90 din 8 iunie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2264/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2283/2013. Civil → |
|---|
