ICCJ. Decizia nr. 639/2013. Civil. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 639/2013
Dosar nr. 6759/2/2011
Şedinţa publică din 19 februarie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 martie 2011 sub nr. 3441/3152011 pe rolul Judecătoriei Târgovişte, contestatorul D.M., în baza dispoziţiilor art. 970 alin. (2) C. civ., art. 66 din Legea nr. 36/1995, art. 387 şi art. 399 alin. (3) C. proc. civ., a formulat în contradictoriu cu intimata Agenţia Domeniilor Statului contestaţie la executarea silită începută în baza somaţiei din 28 februarie 2011, solicitând anularea tuturor formelor de executare, inclusiv anularea titlulul executoriu reprezentat de contractul de concesiune nr. x/2001.
În motivare, contestatorul a susţinut că a concesionat suprafaţa de 53,91 ha teren, situată în localitatea Butimanu prin contractul de concesiune nr. x/2001 încheiat cu intimata, contract care însă a fost rezolvit de drept pentru lipsa obiectului conform art. 1020 şi 1156 C. civ., deoarece prin protocoalele din 12 mai 2004 şi 14 iulie 2005 a predat întreaga suprafaţă concesionată Comisiei Locale Butimanu, astfel că neavând folosinţa terenului, nu poate fi obligat la plata redevenţei aferente anului 2007 şi nici la plata penalităţilor de întârziere.
Intimata, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Târgovişte, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în raport de dispoziţiile art. 46 din O.U.G. nr. 51/1998, iar pe fond a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
La termenul din data de 23 mai 2011, contestatorul şi-a precizat cererea introductivă, solicitând constatarea încetării prin reziliere a contractului de concesiune nr. x/2001 încheiat cu ADS.
Prin Sentinţa comercială nr. 1066 din 20 iunie 2011 Judecătoria Târgovişte a admis excepţiei sale necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cererii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată la data de 22 iulie 2011 sub nr. 6759/2/2011.
La termenul de judecată din 31 ianuarie 2011, contestatorul şi-a completat contestaţia în sensul indicării ca motiv de nulitate lipsa titlului executoriu.
Prin Sentinţa civilă nr. 22/2012 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte contestaţia la executare astfel cum a fost precizată şi completată, formulată de contestatorul D.M. în contradictoriu cu intimata Agenţia Domeniilor Statului, a anulat formele de executare silită şi a respins cererile de anulare a titlului executoriu - contractul de concesiune nr. 83/2001 şi de constatare a încetării prin reziliere a contractului de concesiune nr. x/2001 şi a obligat intimata la plata sumei de 1.694 RON cheltuieli de judecată în favoarea contestatorului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că executarea silită a fost pornită de intimată în lipsa unui titlu executoriu conform art. 372 C. proc. civ., întrucât contractul de concesiune nr. x/2001 încheiat între părţi, în baza căruia intimata a iniţiat procedura executării silite nu constituie titlu executoriu, având în vedere că a fost încheiat la data de 9 ianuarie 2001, anterior O.U.G. nr. 64/2005, act normativ ce a intrat în vigoare la data de 4 iulie 2005 ca urmarea publicării în M. Of nr. 574 din aceeaşi dată.
Raportând cele anterior expuse la prevederile art. 1 şi art. 78 din Constituţia României care consacră principiul neretroactivităţii legii, prima instanţă a reţinut că actul juridic în temeiul căruia s-a pornit executarea nu constituie titlu executoriu, aspect în considerarea căruia a dat eficienţă prevederilor art. 372 C. proc. civ., potrivit cărora executarea silită se realizează numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
Împotriva Sentinţei civile nr. 22/2012 din 16 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului cu consecinţa modificării în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.694 RON.
În cuprinsul memoriului de recurs, Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti a susţinut că, în mod greşit, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. prima instanţă a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate de contestator, constând în onorariu de avocat însuma de 1.694 RON.
A arătat că în raport de complexitatea cauzei şi volumul de muncă depus de reprezentantul convenţional al contestatorului, instanţei îi revenea obligaţia de a cenzura cuantumul onorariului de avocat, pe care îl apreciază ca fiind nejustificat.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 3021 şi 304 C. proc. civ. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepţia actuală este cale extraordinară de atac şi în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie nu îşi propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.
În cauză, Înalta Curte constată că, deşi recurenta, în cuprinsul memoriului de recurs a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu a argumentat corect niciuna dintre cele două ipoteze prevăzute de norma legală.
Referitor la susţinerea recurentei în sensul că primei instanţe îi revenea, potrivit prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., obligaţia de a cenzura onorariul avocaţial solicitat de contestator cu titlu de cheltuieli de judecată, Înalta Curte o apreciază ca fiind critică nefondată, având în vedere înseşi prevederile normei legale invocate.
Astfel, potrivit art. art. 274 alin. (3) C. proc. civ.: "Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat."
Din redactarea textului legal precitat rezultă fără echivoc faptul că legiuitorul a înţeles să confere judecătorului dreptul, iar nu obligaţia de a majora sau diminua onorariile avocaţiale, atunci când apreciază că această măsură este oportună.
În cauză, se constată că onorariul avocatului ales al contestatorului dovedit cu înscrisurile depuse la dosar are un cuantum de 1.500 RON, inclus în totalul de 1.694 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate de instanţa de fond contestatorului, diferenţa reprezentând-o taxa de timbru şi timbrul judiciar.
În raport de faptul că Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti a căzut în pretenţii, de durata litigiului dedus judecăţii, care a fost declinat de la Judecătoria Târgovişte la Curtea de Apel Bucureşti şi în considerarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 şi art. 127 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, care stabilesc criteriile de apreciere a prestaţiei avocaţiale, Înalta Curte reţine că soluţia de admitere a cererii incidentale privind plata cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat de contestator este corectă şi legală.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 22/2012 din 16 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 22/2012 din 16 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 546/2013. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 643/2013. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
