ICCJ. Decizia nr. 2314/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2314/2014

Dosar nr. 10099/3/2010*

Şedinţa publică din 23 septembrie 2014

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 10099/3/2010, reclamantul C.O.R. a chemat în judecată Spitalul Clinic XX Bucureşti, Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Sănătăţii solicitând obligarea acestora la plata sumei de 150.000 euro în echivalent în RON la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că, în calitate de medic, îşi desfăşoară activitatea în cadrul Spitalului Clinic XX Bucureşti.

Datorită faptului că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a vaccina personalul medical împotriva gripei AH1N1, reclamantul a fost infectat cu acest virus. Boala a debutat la data de 17 decembrie 2009, şi a pus în pericol viaţa acestuia şi a familiei sale.

În conformitate cu H.G. 826 din 22 iulie 2009 pentru aprobarea Planului Cadru Intersectorial pentru Combaterea Efectelor Pandemiei cu Virusul AH1N1 şi a Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 267 din 9 noiembrie 2009 şi Ordinului comun al Ministrului Sănătăţii Publice şi Preşedintelui Casei Naţionale a Asigurărilor de Sănătate cu nr. 1491/975/2009, coordonarea şi controlul activităţii de vaccinare în cadrul Spitalului Clinic XX Bucureşti revenea D.S.P.

Dacă pârâţii ar fi respectat actele normative arătate, reclamantul ar fi fost protejat - în opinia acestuia - împotriva gripei care a pus în pericol viaţa sa şi a familiei sale, provocându-i grele suferinţe de ordin fizic şi psihic.

Spitalul Clinic XX nu a întocmit şi organizat un plan de combatere a pandemiei la nivelul de unitate, şi nu a procedat la vaccinarea personalului medical la data prevăzută în ordin, ci mult mai târziu, respectiv la 14 decembrie 2009.

Gripa AH1N1 a debutat la 17 decembrie 2009 în cazul reclamantului şi cu toate că au început tratamentul, atât el cât şi soţia, sa imediat ce au fost diagnosticaţi cu gripă, starea de sănătate s-a deteriorat, existând chiar riscul de deces.

Deşi au fost nevoiţi să accepte izolarea ca măsură de prevenire a transmiterii virusului, reclamantul şi soţia sa au fost „terorizaţi” de teama de a nu-l transmite şi celor două fetiţe în vârstă de 7 şi respectiv 2 ani. Aceştia au fost în carantină pe durata a 7 zile, şi nu au putut părăsi locuinţa pentru efectuarea pregătirilor tradiţionale de Crăciun.

S-a mai arătat că, pe parcursul lunii ianuarie 2010 reclamantul nu a fost refăcut complet, având dificultăţi la parcurgerea unor distanţe mai mari de 500 m sau la urcarea scărilor, aceasta fiind o consecinţă directă a îmbolnăvirii cu virusul AH1N1, care a produs şi o stare de fatigabilitate extremă.

În ce priveşte culpa pârâţilor a arătat că Spitalul Clinic XX avea obligaţia de a efectua vaccinarea, iar D.S.P. de a coordona activitatea de vaccinare.

Referitor la prejudiciu, s-a arătat că acesta este determinat de suferinţa fizică extremă, dar şi de suferinţa psihică cauzată de spaima de moarte şi teama ca şi copii reclamantului să aibă de suferit.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile cuprinse în art. 998 - 999 C. civ.

Pârâta Direcţia de Sănătate Publică a Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea excepţiei, pârâta D.S.P. a arătat că Spitalul Clinic XX se află în subordinea Direcţiei de Sănătate din cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, şi nu este subordonat ierarhic D.S.P. ori Ministerului Sănătăţii.

Pârâtul Spitalul Clinic XX a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând în esenţă că îmbolnăvirea reclamantului nu ar fi putut fi preîntâmpinată prin vaccinare. Deoarece vaccinul a fost autorizat la data de 26 noiembrie, dată la care ar fi trebuit administrat, faţă de data declanşării simptomelor bolii - 17 decembrie 2010 - (calculând perioada de incubaţie a virusului de 7 zile şi perioada de 14 zile pentru obţinerea răspunsului cu anticorpi) rezultă că vaccinarea ar fi trebuit realizată la 26 noiembrie 2010. Or, data la care a început să fie produs vaccinul, după ce în prealabil a fost aprobat de M.S., a fost 27 noiembrie.

Prin răspunsul formulat de reclamant la aceste întâmpinări depuse de către pârâţi, a precizat că prin faptele descrise în cuprinsul cererii de chemare în judecată i s-a adus o atingere gravă demnităţii şi reputaţiei, sens în care a solicitat a se avea în vedere că este medic şi are pacienţi, pacienţi care au devenit extrem de refractari faţă de competenţa şi persoana reclamantului, care în mod normal, după măsurile luate de Guvern şi autorităţi şi făcute publice, ar fi trebuit să nu se îmbolnăvească de gripa pandemică AH1N1.

Prin încheierea de şedinţă din data de 27 aprilie 2011, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Sănătăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 1243 din 29 iunie 2011, a respins acţiunea astfel formulată reclamantul C.O.R., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul C.O.R.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 208A din 10 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul Spitalul Clinic XX Bucureşti, la plata sumei de 4.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale; la plata sumei de 1.100 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă judecăţii în fond, şi a sumei de 1.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în favoarea reclamantului; a obligat pârâtul - intimat Spitalul Clinic XX Bucureşti, la plata către reclamant a sumei de 500 RON, reprezentând onorariu de avocat aferent judecăţii în apel, cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul R.C.O. şi pârâtul Spitalul Clinic XX Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 1960 din 04 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul R.C.O. şi de pârâtul Spitalul Clinic XX Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 208A din 10 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.

Pentru a dispune astfel, instanţa de casare a reţinut în esenţă că deşi curtea de apel a acordat într-un anumit cuantum daune morale, judecătorii nu au indicat în cuprinsul hotărârii pronunţate, considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea în acest sens, criteriile avute în vedere la stabilirea acestui cuantum, pentru a se putea cenzura în recurs motivele pentru care instanţa nu a acordat integral daunele morale solicitate de reclamant sau motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtului în sensul netemeiniciei acţiunii deduse judecăţii.

Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes nepatrimonial ţine de persoana prejudiciată, astfel încât, cuantificarea acestuia presupune arătarea consecinţelor negative suferite, importanţa valorilor morale lezate şi intensitatea cu care au fost percepute. Aceasta, deoarece, suma de bani ce se acordă cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Fără arătarea motivelor şi a probelor pe care se sprijină şi care au dus la soluţia pronunţată, aşa cum prevede art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu se poate exercita controlul judiciar, fiind imposibilă analiza legalităţii hotărârii atacate sub acest aspect, în cadrul recursului de faţă.

A mai reţinut instanţa de casare că, deşi curtea de apel a obligat pârâtul la plata sumei de 1.100 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă judecăţii în fond, nu a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, nu a arătat în ce măsură pârâtul datorează aceste cheltuieli şi nu a motivat în ce temei a redus cuantumul acestora, ceea ce reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi conduce la casarea deciziei recurate.

Verificând în continuare argumentele aduse în susţinerea criticii privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în ceea ce priveşte micşorarea onorariului de avocat, atât la fond, cât şi în apel, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a obligat pârâtul la plata onorariului de avocat, atât la fond, cât şi în apel, redus la un sfert din valoarea acestuia. Instanţa de apel nu a motivat în ce măsură a constatat că onorariile sunt nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat în cauză, astfel încât nu se poate exercita controlul judiciar de către instanţa de recurs asupra corectei interpretări sau aplicări a dispoziţiilor legale menţionate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că decizia atacată cu recurs nu este motivată, pentru a se putea exercita controlul de legalitate asupra acesteia, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea litigiului.

În faţa instanţei de rejudecare, a fost propusă şi administrată proba testimonială, fiind audiată martora R.D.M.

Prin decizia civilă nr. 284 A din data de 12 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că s-a admis, în parte, acţiunea, a fost obligat pârâtul Spitalul Clinic XX Bucureşti la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale, a fost obligat acelaşi pârât la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată la fond, reprezentate de onorariul pentru avocat, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a fost obligat intimatul Spitalul Clinic XX Bucureşti la plata către apelant a sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată pentru apel, reprezentate de onorariul pentru avocat, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.

Criticile pe care apelantul le-a adus soluţiilor pronunţate de prima instanţă cu referire la excepţia de netimbrare, şi respectiv la excepţiile privinţa lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii şi Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti au fost analizate, în primul ciclu procesual, de instanţa de apel reţinându-se caracterul lor neîntemeiat.

Recursul exercitat de reclamantul recurent împotriva hotărârii prin care a fost realizată analiza menţionată nu a privit soluţia adoptată în urma analizei respectivelor critici, situaţie faţă de care instanța de apel a apreciat că se impune a fi păstrată respectiva soluţie şi de instanţa de rejudecare.

În aceste condiţii, ţinând seama şi de împrejurarea că instanţa de casare nu a constatat vreo neregularitate cu privire la modalitatea de soluţionare a criticilor ce vizau soluţia pronunţată asupra celor trei excepţii menţionate anterior, instanța de apel a reţinut că se impune a fi păstrate considerentele pentru care au fost apreciate nefondate aceste critici de instanţa ce a judecat apelul în primul ciclu procesual.

În acest sens, urmează a se reţine că, pentru contestarea modului în care a fost stabilită (la judecata în fond a cauzei) obligaţia reclamantului de a plăti taxa judiciară de timbru corespunzător valorii pretenţiilor deduse judecăţii, partea avea la îndemână o cale de atac specială, de retractare, respectiv formulare unei cereri de reexaminare la aceeaşi instanţă, în condiţiile stabilite prin art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Această din urmă reglementare are caracter de normă specială faţă de reglementarea de drept comun din art. 282 C. proc. civ. - referitoare la calea de atac ordinară a apelului - astfel că, potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant, respectiva norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun. Pe cale de consecinţă, reclamantul apelant nu este îndreptăţit să uzeze de calea de atac a apelului spre a contesta legalitatea sau temeinicia modului de stabilire a taxei de timbru ce a fost stabilită în sarcina sa de instanţa fondului.

Şi în ce priveşte criticile pe care apelantul le-a formulat în legătură cu soluţiile primei instanţe asupra excepţiilor referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii şi Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, vor fi păstrate considerentele de la precedenta judecată a apelului, în sensul că:

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordinul comun al Ministerului Sănătăţii şi al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 975/1491/2009, sarcina organizării şi coordonării activităţii de vaccinare a fost repartizată personalului direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a Municipiului Bucureşti, prin alineatul al doilea stabilindu-se că întregul personal medico-sanitar al acestor direcţii va fi mobilizat pentru coordonarea acestei activităţi, precum şi pentru monitorizarea procesului de vaccinare.

Prin prevederile art. 6 ale acestui ordin, se statuează faptul că ministerele sau instituţiile care au reţele sanitare proprii au obligaţia să asigure vaccinarea persoanelor din grupele de risc la îmbolnăvire prin gripa A/H1N1, prin personalul medico-sanitar propriu. În alineatul al doilea al acestei norme se precizează că, în funcţie de personalul medico-sanitar disponibil la nivel judeţean, pentru finalizarea activităţilor de vaccinare a persoanelor din grupele de risc, Ministerul Sănătăţii va mobiliza la vaccinare întregul personal medical din toate reţelele sanitare.

Rezultă, din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale, că prin dispoziţiile art. 2 s-a stabilit regula potrivit căreia organizarea activităţii de vaccinare este în sarcina direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a Municipiului Bucureşti, iar prin dispoziţiile art. 6 s-a derogat de la regula enunţată, în sensul că, în ipoteza în care ministerele sau instituţiile beneficiază de reţele sanitare proprii, vaccinarea se va realiza prin intermediul personalului medico-sanitar propriu.

Din această perspectivă, dispoziţiile invocate de apelantul reclamant, respectiv art. 7 din Ordinul nr. 267/2009 - care sunt în sensul că la nivelul Direcţiei medicale se constituie o rezervă de medicamente, seruri, vaccinuri, dezinfectante şi alte materiale specifice pentru situaţii speciale cu implicaţii asupra sănătăţii publice, evidenţiindu-se totodată şi faptul că direcţia medicală asigură pentru structurile subordonate materiale şi echipamente de protecţie personală şi asigură sprijinul/intervenţia medicală pentru personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor - nu pot avea vreo relevanţă în ce priveşte obligaţiile legale ce revin Ministerului Sănătăţii şi Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti.

Având în vedere că Spitalul în care activează reclamantul - în calitate de medic - se află în subordinea Ministerului Transporturilor, instanța de apel a reţinut că nu se justifică legitimarea procesual pasivă a Ministerului Sănătăţii şi a Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti în acţiunea prin care se tinde la angajarea răspunderii civile delictuale pentru neîndeplinirea unor obligaţii corelative dreptului (pretins de reclamant) de a i se administra vaccinul contra gripei pandemic AH1N1 în intervalul de timp scurs între data punerii pe piaţă a acestui vaccin şi data la care reclamantul a contractat respectiva gripă.

În ce priveşte coordonatele acţiunii deduse judecăţii prin acţiunea formulată de reclamantul apelant, instanța de apel a reţinut că acestea sunt date - corespunzător conţinutului cererii introductive şi principiului disponibilităţii ce este propriu procesului civil - de stabilirea îndeplinirii condiţiilor cerute pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtului care justifică legitimarea procesual pasivă în cauză, respectiv a Spitalului Clinic XX Bucureşti.

Fiind vorba de angajarea răspunderii civile a pârâtului persoană juridică pentru fapta proprie, se impune ca cerinţele necesare antrenării acesteia să fie analizate corespunzător dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., iar nu în raport de reglementările art. 1000 alin. (3) C. civ., care stabilesc răspunderea pentru fapta altuia - astfel cum eronat a reţinut prima instanţă.

Atâta vreme cât, în speţă, s-a reclamat neîndeplinirea unor obligaţii ce reveneau persoanei juridice însăşi (Spitalul pârât), iar aceasta este - ca orice subiect de drept - un titular de drepturi şi obligaţii a cărui răspundere poate fi antrenată în condiţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 (act normativ în vigoare la data la care s-au petrecut evenimentele deduse judecăţii), nu există temei spre a se analiza şi stabili în prealabil faptul că un prepus al acestuia ar avea vreo responsabilitate pentru prejudiciul a cărui reparare a fost solicitată de reclamant.

Conform art. 35 alin. (3) şi (4) din Decretul nr. 31/1954 „ Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor.

Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de al treilea.”

Din economia reglementării enunţate reiese fără echivoc împrejurarea că persoana juridică însăşi este cea responsabilă în ipoteza unei fapte ilicite de organele sale, existând posibilitatea ca persoanele ce au acţionat în calitate de reprezentanţi (organe) ai acesteia să fie urmărite de persoana juridică sau de terţi pentru prejudiciile suferite.

Atâta vreme cât reclamantul a înţeles să urmărească persoana juridică, respectiv Spitalul în care îşi desfăşoară activitatea profesională, pentru repararea prejudiciului pretins încercat ca urmare a neîndeplinirii unor obligaţii ce reveneau pârâtului în temeiul unor reglementări cu caracter normativ, nu există temei spre a se proceda la verificarea şi stabilirea unei responsabilităţi a angajaţilor/prepuşilor Spitalului ca premisă necesară antrenării răspunderii civile a acestuia din urmă.

Cu referire la obligaţiile care reveneau pârâtului intimat legat de vaccinarea de care reclamantul a susţinut că era îndreptăţit să beneficieze, instanța de apel a reţinut ca relevante dispoziţiile art. 1 din Ordinul comun al Ministerului Sănătăţii şi Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 975/1491/2009, prin care s-a stabilit începerea, la data de 27 noiembrie 2009, a campaniei de vaccinare împotriva infecţiei cu virusul gripal AH1N1, vaccinare ce urma a fi realizată prin utilizarea produsului C. produs de Institutul de Cercetare Dezvoltare în Microbiologie şi Imunologie C. De asemenea, s-a stabilit că prima sesiune de vaccinare „se va efectua până la data de 10 decembrie 2009”.

Art. 4, cu trimitere la Anexa 2 din acelaşi act normativ face referire la grupele de risc prioritare pentru vaccinarea antigripală, în sensul că personalul medico sanitar şi personalul din cadrul altor ministere care asigură serviciile esenţiale se încadrează etapa I de vaccinare, etapă derulată în perioada 26 noiembrie - 10 decembrie 2009.

Conduita Spitalului pârât în legătură cu îndeplinirea obligaţiei de vaccinare a cadrelor medicale angajate se caracterizează prin lipsă de diligenţă chiar în ce priveşte procurarea dozelor de vaccin necesare. Probatoriul administrat, respectiv corespondenţa purtată de pârât cu Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti şi relaţiile furnizate de Ministerul Transporturilor care atestă faptul că pârâtul a ridicat primele doze de vaccin C. la data de 14 ianuarie 2010, relevă cu evidenţă faptul că acesta nu a întreprins minime diligenţe spre a solicita şi obţine vaccinul respectiv înaintea la data la care a expirat perioada în care trebuia ca reclamantul să beneficieze de administrarea efectivă a respectivului vaccin.

Fiind contrară obligaţiilor ce îi reveneau în mod imperativ în temeiul Ordinului nr. 975/1491 emis la 24-25 noiembrie 2009, apare ca fiind evident atât caracterul ilicit al faptei (conduita anterior descrisă) pârâtului de a nu asigura toate condiţiile necesare spre a administra reclamantului apelant vaccinul antigripal în intervalul de timp ce a fost conceput de autorităţi spre a asigura eficienţa maximă a măsurilor luate pentru combaterea efectelor pandemiei cu virusul AH1N1, dar şi culpa unităţii spitaliceşti în îndeplinirea respectivelor obligaţii.

Conform actelor medicale depuse de reclamant, boala contractată de acesta ca urmare a infectării cu virusul AH1N1 a debutat la data de 17 decembrie 2009, deci după o perioadă de 7 zile de la data la care s-a încheiat prima etapă de vaccinare - etapă în care acestuia trebuia să i se administreze vaccinul, pentru că făcea parte din personalul medical al spitalului pârât.

Pe de altă parte, din răspunsul formulat de Institutul Naţional de Cercetare dezvoltare pentru Microbiologie şi Imunologie C. la solicitarea primei instanţe, reiese că perioada de incubaţie a virusului AH1N1 este în general de 1,5 - 3 zile, dar se poate extinde la cel mult 7 zile.

Raportând situaţia de fapt reţinută în ce priveşte data declanşării bolii la reclamantul apelant, la opinia ştiinţifică astfel comunicată de instituţia menţionată anterior, instanța de apel a reţinut că data infestării reclamantului cu virusul gripei AH1N1 este ulterioară datei la care acestuia ar fi trebuit să îi fie administrat vaccinul antigripal, vaccinare care trebuia să se realizeze prin grija unităţii medicale angajatoare, respectiv a pârâtului intimat Spitalul Clinic XX Bucureşti, iar în ipoteza în care acesta ar fi fost vaccinat conform rigorilor stabilite prin actele normative menţionate anterior, ar fi fost în situaţia în care organismul său ar fi dezvoltat un nivel de imunitate suficient de ridicat pentru ca boala să îmbrace o formă mai uşoară, respectiv pentru ca simptomele acesteia să nu fie resimţite astfel cum ele s-au manifestat în situaţia concretă a reclamantului apelant.

Instanța de apel a reținut că, şi în situaţia în care este avută în vedere perioada maximă de incubaţie a virusului AH1N1, de 7 zile, data infectării reclamantului cu respectivul virus ar fi cea de 11 decembrie 2009, iar în condiţiile în care răspunsul imun la respectivul virus se instalează progresiv, şi nivelul stabil al ratei de seroconversii la persoanele vaccinate se realizează într-un interval de 15 zile - astfel cum reiese din opinia ştiinţifică ce a fost comunicată de Institutul C. - ar fi existat premise certe ca forma clinică a bolii contractate de reclamant să fie mai uşoară în situaţia în care ar fi fost vaccinat înăuntrul perioadei stabilite prin Anexa 2 la Ordinul nr. 975/1491/2009.

Această concluzie a instanţei este susţinută şi de extrasele depuse de reclamant din tratate de medicină referitoare la problematica infectării cu virusul gripal, la etapele specifice evoluţiei, la imunitate, şi respectiv la rezistenţa organismului uman faţă de gripă.

Instanța de apel a constatat că nu poate reţine cu certitudine că reclamantul nu ar fi contractat boala în ipoteza în care pârâtul i-ar fi administrat vaccinul, pentru că - astfel cum s-a reţinut în precedent - data la care s-a încheiat perioada în care trebuia administrat acest vaccin (10 decembrie 2009) este foarte apropiată de aceea la care ar fi putut avea loc infectarea cu virusul gripal şi, astfel, nu se poate concluziona că ar fi existat condiţiile necesare instalării unei imunizări totale faţă de acest virus.

Se impune a fi subliniat că, prin Ordinul nr. 975/1491/2009 era stabilită perioada de vaccinare a cadrelor medicale, iar eventuala vaccinare în ultima zi a acestei perioade (10 decembrie) ar fi reflectat îndeplinirea obligaţiilor pârâtului în coordonatele permise de actul normativ, având astfel caracterul unei fapte licite, şi, în consecinţă numai de la sfârşitul acestei perioade poate fi reţinută răspunderea pârâtului pentru consecinţele faptei ilicite descrise în precedent.

Pe de altă parte, trebuie reţinut şi faptul că actele medicale eliberate reclamantului de medicul de familie - care este cel ce asigură şi coordonează asistenţa medicală personală, primară şi continuă individului relevă faptul că reclamantul este o persoană clinic sănătoasă, iar în perioada noiembrie - decembrie 2009 nu se afla în evidenţe cu boli sau tratamente care deprimă sistemul imunitar.

Având în vedere starea de sănătate astfel reliefată de actul medical eliberat de medicul de familie, nu se poate reţine argumentul potrivit căruia sănătatea reclamantului ar fi fost deficitară sub aspect imunitar, şi astfel ar fi fost de natură a crea predispoziţia pentru contractarea virusului gripal şi manifestarea severă pe care a îmbrăcat-o boala.

Faţă de considerentele reţinute, instanța de apel a reţinut că, în măsura în care pârâtul şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a administra reclamantului vaccinul antigripal C. în perioada imperativ stabilită prin actul normativ menţionat anterior, acesta din urmă ar fi avut o formă de boală mai uşoară decât cea pe care parcurs-o în lipsa oricărei vaccinări.

În lumina acestor constatări, instanța de apel a reţinut că este dovedită şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtului şi boala pe care a contractat-o reclamantul în forma clinică în care aceasta s-a manifestat.

În ce priveşte prejudiciul încercat de reclamant ca urmare a îmbolnăvirii sale în aceste condiţii, instanța de apel a apreciat că nu poate fi pus sub semnul îndoielii atâta vreme cât efectele severe ale acestei boli au fost larg mediatizate în perioada în care virusul gripal a fost activ şi, mai mult decât atât, calificarea - de autorităţile publice - a virusului ca fiind unul pandemic reflectă gravitatea sporită a contractării bolii şi riscului transmiterii ei pe scară largă.

Prin caracteristicile sale astfel devenite notorii, boala a fost de natură a crea reclamantului, pe lângă suferinţele inerente bolii, o stare de teamă legată atât de caracterul imprevizibil al evoluţiei acesteia - fiind vorba de o formă nouă a virusului gripal, care nu a mai fost activă în precedent -, cât şi de posibilitatea transmiterii ei către copii minori care locuiau împreună cu acesta, şi de impactul asupra minorilor a imaginii date de manifestarea bolii de care reclamantul suferea.

De asemenea, pe perioada de manifestare a bolii, reclamantul a fost nevoit să rămână în locuinţă, fiind inerentă acestei restricţii o stare de frustrare legată de imposibilitatea desfăşurării activităţilor cotidiene, în cazul concret şi de imposibilitatea pregătirilor tradiţionale specifice sărbătorilor de iarnă (Crăciunul şi Anul Nou).

Aceste reacţii la boală ale reclamantului au fost evidenţiate şi de martora R.D.M.

Reţinând că, în situaţia în care reclamantul ar fi fost vaccinat ar fi făcut, în cel mai rău caz, o formă uşoară a de gripă, iar o astfel de formă a bolii ar fi adus mai puţine limitări în derularea activităţilor curente, instanța de apel a apreciat că este dovedită şi condiţia prejudiciului.

Având în vedere considerentele reţinute, urmează a se constata că sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 998-999 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile a pârâtului.

În ce priveşte cuantumul prejudiciului încercat de reclamant, instanța de apel a apreciat că suma de 150.000 euro solicitată de reclamant cu acest titlu este nejustificată.

Un prim aspect avut în vedere de instanţă, spre a face o astfel de apreciere, este acela că prejudiciul solicitat a fi reparat este de natură morală, astfel că trebuie stabilit în legătură cu lezarea drepturilor şi intereselor legitime ale reclamantului.

Din această perspectivă, lezarea produsă reclamantului se circumscrie - potrivit considerentelor expuse anterior - stării de teamă pentru sănătatea sa şi a copiilor minori (în ce priveşte situaţia soţiei, şi ea infectată cu acelaşi virus în aceeaşi perioadă ca şi reclamantul apelant, reclamantul nu este titularul de drepturi, astfel că acesta nu este îndreptăţit să pretindă reparaţii), precum şi frustrării determinate: de obligarea de a rămâne în locuinţă; de expunerea copiilor la manifestările inerente bolii; de imposibilitatea pregătirii sărbătorilor de iarnă potrivit tradiţiilor specifice.

În ce priveşte susţinerea apelantului în sensul că, după însănătoşirea sa, au existat reticenţe ale pacienţilor de a-i solicita serviciile profesionale, în considerarea bolii de care suferise, instanța de apel a constatat că acestea sunt lipsite de suport probator.

Declaraţia martorei R.D.M. - soţia reclamantului - nu poate fi reţinută ca reprezentând o probă relevantă sub acest aspect pentru că martora a relatat opinii care i-au fost împărtăşite de reclamant, iar nu situaţii pe care martora le-ar fi constatat în mod nemijlocit.

De asemenea, sunt apreciate ca lipsite de suport probator şi susţinerile reclamantului în sensul că ar fi fost „terorizat” şi teama de a muri, pe fondul derulării gripei contracte, nefiind administrate probe relevante, cu caracter obiectiv, care să evidenţieze caracterul letal al bolii antrenate de virusul gripal pandemic AH1N1 în cazul persoanelor clinic sănătoase la data contractării virusului.

Având în vedere considerentele expuse, reţinând şi faptul că prin decizia de casare s-a statuat că suma de bani ce se acordă cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât repunerea victimei într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, instanța de apel a apreciat că acordarea sumei de 2000 euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezintă o despăgubire adecvată pentru repararea prejudiciului moral încercat de reclamant ca urmare a neîndeplinirii de către pârât a obligaţiei de a-i administra vaccinul antigripal până la data de 10 decembrie 2009.

Având în vedere că pârâtul are calitate de parte căzută în pretenţii, faţă de soluţia astfel pronunţată asupra cererii de chemare în judecată, instanța de apel a apreciat întemeiată cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate la judecata în fond a cauzei.

Ţinând seama de faptul că pretenţiile reclamantului au fost admise numai în parte, instanța de apel a constatat că nu poate fi pusă în sarcina pârâtului obligaţia de a suporta întreg onorariul de avocat ce a fost achitat de reclamant pentru formularea şi susţinerea acţiunii în coordonatele în care aceasta a fost promovată.

Astfel, instanța de apel a reţinut că nu este justificată obligarea pârâtului la achitarea întregului onorariu de avocat, în cuantum de 4.960 RON, apreciind că - în raport de coordonatele în care a fost admisă acţiunea - suma de 1.000 RON reprezintă o cheltuială care îşi găseşte corespondent în culpa pe care pârâtul a avut-o pentru declanşarea litigiului pendinte.

În ce priveşte taxa de timbru pe care reclamantul a achitat-o la judecata cauzei în fond, instanța de apel a reţinut că nu poate fi pusă în sarcina pârâtului atâta vreme cât în căile de atac (inclusiv în recurs) s-a stabilit că acţiunea este una scutită de obligaţia de plată a taxei de timbru. Împrejurarea că reclamantul nu a avut diligenţa necesară spre a exercita calea de atac legală împotriva măsurii instanţei de fond de stabilire a taxei de timbru nu poate antrena obligarea pârâtului la plata unei taxe achitată în aceste condiţii, pentru că ar avea semnificaţia transferării către pârât a unei culpe procesuale a reclamantului.

În ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de apelantul reclamant pentru judecata în apel, faţă de soluţia de admitere a acestei căi de atac, instanța de apel a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., este întemeiată şi această cerere.

Ca şi în cazul cheltuielilor de judecată aferente judecăţii în fond a cauzei, instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reţinând că pretenţiile reclamantului au fost găsite întemeiate numai în parte şi, astfel, nu se justifică a fi pus în sarcina intimatului pârât întregul onorariu de avocat - în cuantum de 2.480 RON - ce a fost achitat de către apelant pentru asistenţa juridică de care a beneficiat în formularea şi susţinerea acestei căi de atac. Astfel, obligaţia intimatului de a plăti reclamantului cheltuielile de judecată ocazionate de judecata cauzei în apel a fost stabilită pentru suma de 1.000 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul R.C.O. şi pârâtul Spitalul Clinic XX Bucureşti.

În motivarea recursului reclamantul R.C.O. a arătat următoarele.

În fapt, instanţa ce a rejudecat apelul după casare a reţinut corect situaţia de fapt şi de drept în cauza, gravitatea situaţiei, pericolul prin care recurentul a trecut din cauza culpei Spitalului Clinic XX Bucureşti, fapt ce reiese fără echivoc din conţinutul considerentelor deciziei în cauza.

În ceea ce priveşte prejudiciul, reţinut prin considerentele hotărârii atacate ca fiind real şi datorat, instanţa ce a rejudecat apelul după casare, în mod inexplicabil având în vedere gravitatea faptelor, l-a redus la o valoare simbolică, lipsind astfel de valoare instituţia răspunderii delictuale - hotărârea instanţei de apel, sub acest aspect, fiind data, cu aplicarea greşita a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Obligarea la repararea unui prejudiciu, în accepţiunea rezultata din reglementarea răspunderii delictuale, în cazul de față are un dublu scop reparaţia suferinţelor fizice şi psihice suferite, precum şi a atingerii demnităţii şi reputaţiei de medic; sancţionarea vinovatului, a celui care prin fapta ilicita a condus şi generat, în mod culpabil, acel prejudiciu.

Or, în cauză, situaţia în care a fost pus recurentul, prin neglijenţa Spitalului Clinic XX Bucureşti, a fost una de maximă periculozitate, suferinţă fizică şi psihică a fost una extremă, iar atingerea demnităţii şi reputaţiei de medic a fost totală, condiţii în care se impunea un răspuns pe măsură şi nu o reparaţie simbolică. Obligarea Spitalului Clinic XX Bucureşti la plata către recurent a sumei de 2.000 euro poate fi apreciată ca un avertisment minor pentru pârât, însă în nici un caz ca o reparaţie reală a prejudiciului pe care instanţa de apel în mod corect l-a sesizat ca fiind şi real şi datorat de către pârât.

Pentru a se înțelege cât mai bine gravitatea situaţiei recurentul a descris situația de fapt din perspectiva sa.

În consecință, a arătat că solicitarea de obligare a Spitalul Clinic XX Bucureşti la plata sumei de 150.000 euro, în echivalent în RON la data efectivă a plăţii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial corporal constând în suferinţa fizică şi psihică, precum şi atingerea demnităţii şi reputaţiei de medic, generate de îmbolnăvirea cu gripa de tip nou pandemic AH1N1 (gripa porcină) din cauza neîndeplinirii obligaţiilor Spitalul Clinic XX Bucureşti, este întemeiată.

Al doilea motiv de recurs vizează obligarea Spitalului Clinic XX Bucureşti la plata integrală către recurentul reclamant C.O.R. a sumei de 10.111 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă judecării fondului.

Recurentul a susținut că prin apelul formulat, și anume primul motiv de apel ce a făcut obiectul judecării apelului în primul ciclu procesual, a solicitat schimbarea în tot, ca netemeinică şi nelegală, a încheierii de ședința din data de 14 octombrie 2011 prin care instanţa de fond a admis excepţia netimbrării cererii introductive de instanţă, în sensul respingerii acesteia şi a constatării faptului că cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este scutită de taxa judiciară de timbru, sens în care să se dispună restituirea taxei deja plătite în dosarul de fond.

Cu încălcarea principiului disponibilității părților această cerere nu a fost soluționată. Este vorba despre restituirea taxei deja plătite în dosarul de fond şi nu de obligarea intimatului-pârât la suportarea plăţii acesteia cum greşit au reţinut ambele instanţe ce au judecat apelul în primul şi al doilea ciclu procesual.

Astfel, în ceea ce priveşte admiterea, prin încheierea de ședința din data de 14 octombrie 2011, a excepţiei netimbrării cererii introductive de instanţa ridicată de către intimatul-pârât Spitalul Clinic XX Bucureşti, această soluţie este nelegală. În aceste condiţii şi faţă de dispoziţiile în vigoare ale art. 15 lit. f¹) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cererea de chemare în judecată, din prezenta cauză, este scutită de taxa judiciară de timbre, condiţii în care, pe cale de consecinţă, excepţia de netimbrare a cererii trebuia respinsă ca nefondată.

Ultimul motiv de recurs vizează obligarea Spitalului Clinic XX Bucureşti la plata integrală către recurentul-reclamant C.O.R. a onorariilor de avocat achitate în primă instanță şi apel, și anume suma totală de 7.440 RON inclusiv TVA, reprezentând suma de 4.960 RON inclusiv TVA, onorariu achitat la judecata în primă instanță a cauzei, şi suma de 2.480 RON inclusiv TVA, onorariu achitat la judecata în apel a cauzei.

În conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ. judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, dar numai când vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Or, în cauză instanţa de apel a procedat, prin aplicarea greşită a acestui text de lege, la micşorarea onorariului de avocat, atât la fond, cât şi la apel, reducându-l la un sfert din valoarea acestuia, fără a exista vreo motivare.

Instanţa a fost învestită cu repararea unui prejudiciu de 150.000 euro, onorariul total solicitat în fond şi apel (7.440 RON inclusiv TVA) reprezentând puţin peste 1% din această valoare, or, un asemenea procent niciodată nu poate fi apreciat ca fiind nepotrivit de mare.

În ceea ce privește valoarea onorariului raportat la muncă îndeplinită de avocat se observă atât cantitatea cât şi calitatea documentelor (acţiune, cereri, întâmpinări, precizări, concluzii, motive de apel etc.) aflate la dosar şi redactate de către avocat, caracterul foarte specializat (domeniul medical) al cauzei, ceea ce a impus familiarizarea avocatului cu toate particularităţile unui domeniu ştiinţific complet străin faţă de cel în care activează, ceea ce a generat un volum de muncă cu mult mai mare decât într-o cauză normală şi nu în ultimul rând numărul de termene la care a fost prezent. Din valoarea de 7.440 RON, 1.440 RON reprezintă TVA. Din cei 6.000 RON rămaşi se mai plătesc taxe şi impozite în cuantum de aproximativ 31% (impozitul global, CAS şi taxa barou), deci aproximativ 1.860 RON. În aceste condiţii suma real, netă, rămasă este de 4.140 RON, sumă din care se mai scad diferite cheltuieli pricinuite cu acest proces, efectuate de avocat.

În motivarea recursului pârâtul Spitalul Clinic XX Bucureşti a arătat următoarele.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, instanţa a luat în considerare numai culpa spitalului chiar dacă spitalul a comunicat Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti în data de 08 decembrie 2009, catagrafia numerică a personalului din unitate (într-un spital personalul medical lucrează în ture), aceasta a livrat recurentului pârât vaccinurile în data de 07 ianuarie 2010, 14 ianuarie 2010, 19 ianuarie 2010, că dovada ca procedurile organizatorice erau greoaie.

Mai mult, nici reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite săvârşite cu intenţie sau culpa a persoanei juridice (spital), neadministrând nici o probă care să dovedească faptul că a solicitat să i se administreze acest vaccin şi recurentul pârât a refuzat acest lucru. Din aproximativ 800 angajaţi ai spitalului la acea dată şi aproximativ o mie şi ceva de pacienţi, reclamantul a fost singurul care a contactat acest virus.

Pentru aceste motive consideră ca hotărârea pronunţată de instanţa de fond este o hotărâre temeinică şi legală, aceasta, în urma administrării probatoriului, reţinând corect faptul că din probele administrate nu rezultă însă fapta ilicită şi legătura de cauzalitate cu îmbolnăvirea reclamantului. Altfel spus îmbolnăvirea nu s-a datorat lipsei de vaccinare. De asemenea, nu rezultă că vaccinarea reclamantului ar fi avut ca rezultat imposibilitatea declanşării gripei.

Recurentul pârât a arătat în continuare că este nelegală decizia atacată în privința obligării recurentului pârât la plata sumei de 2.000 euro cu titlu de daune morale şi a criteriilor avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de C.E.D.O. constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

În situaţia daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.

Faptul ca reclamantul a fost internat şi tratat corespunzător conform biletului de ieşire din spital întocmit la data de 23 decembrie 2009 şi certificatul de concediu medical de 12 zile pentru urgente medico/chirurgicale, concediu plătit în cuantum de 100%, (acesta s-a îmbolnăvit de gripa şi nu de o boală incurabilă, nu a suferit vreo infirmitate sau slutire, nu i s-a desfăcut contractul de muncă, acesta lucrează şi în prezent în cadrul acestui spital), constituie la rândul său o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral pe care reclamantul pretinde că l-a suferit.

Suma solicitată de reclamant cu acest titlu este excesivă, iar răspunderea civilă delictuală este menită să acopere o pagubă nu să asigure un câştig. Plata sumei de 2000 euro în echivalent RON la data plăţii, reprezintă aproximativ 9.000 RON, iar această sumă depăşeşte valoarea celor 13 bonuri de masă de care toţi salariaţii din secţia Urologie (locul de muncă al reclamantului) beneficiază într-o lună, sau suma necesară achiziţionării dezinfectanților sau materialelor sanitare necesare pentru o lună, pentru aceeași secţie. Spitalul nu are bani pentru această destinaţie, trebuind luaţi din altă parte.

Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul declarat de către reclamant, Înalta Curte a reținut că prin primul motiv de recurs se critică modul de evaluare a prejudiciului de către instanța de apel, susținându-se încălcarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin stabilirea unei sume simbolice care ar lipsi de valoare spiritul şi eficienţa instituţiei răspunderii delictuale, care nu ar asigura realizarea scopului acesteia, și anume reparaţia suferinţelor fizice şi psihice suferite, precum şi a atingerii demnităţii şi reputaţiei de medic și sancţionarea vinovatului, a celui care prin fapta ilicitţ a condus şi generat, în mod culpabil, acel prejudiciu.

Potrivit prevederilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Nu se poate cere, invocându-se acest temei de drept, reaprecierea probelor administrate în fața instanțelor de fond cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt. De asemenea, modul de evaluare a prejudiciului moral ține de temeinicia hotărârii, iar nu de legalitatea acesteia, atâta timp cât nu se critică modul în care instanța de apel a analizat condițiile răspunderii civile delictuale.

De altfel recurentul a susținut că instanţa de apel ”a înţeles şi reţinut corect situaţia de fapt şi de drept în cauză, gravitatea situaţiei, pericolul prin care recurentul a trecut din cauza culpei Spitalului Clinic XX Bucureşti”.

Instanța de apel a cuantificat prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a neîndeplinirii de către pârât a obligaţiei de a-i administra vaccinul antigripal până la data de 10 decembrie 2009 la suma de 2000 de euro.

Instanța de apel a reținut că lezarea produsă reclamantului se circumscrie stării de teamă pentru sănătatea sa şi a copiilor minori, precum şi frustrării determinate de obligarea de a rămâne în locuinţă; de expunerea copiilor la manifestările inerente bolii; de imposibilitatea pregătirii sărbătorilor de iarnă potrivit tradiţiilor specifice.

Raportat la duna morală reținută, suma determinată de către instanța de apel ca reprezentând repararea acestui prejudiciu nu poate fi apreciată ca având o valoare simbolică.

Această concluzie este susținută și de echivalarea acestei sume în cheltuieli ale spitalului făcută de către recurentul pârât în finalul recursului său, echivalare necontestată de către pârât, și anume valoarea celor 13 bonuri de masa de care toţi salariaţii din secţia Urologie (locul de muncă al reclamantului) beneficiază într-o lună, sau suma necesară achiziţionării dezinfectanților sau materialelor sanitare necesare pentru o lună, pentru aceeași secţie.

Mai mult, instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit încălcarea onoarei și reputației reclamantului prin fapta ilicită a pârâtului.

Instanța de apel a constat că sunt lipsite de suport probator susţinerile reclamantului în sensul că, după însănătoşirea sa, au existat reticenţe ale pacienţilor de a-i solicita serviciile profesionale, în considerarea bolii de care suferise.

De asemenea, au fost apreciate ca lipsite de suport probator şi susţinerile reclamantului în sensul că ar fi fost „terorizat” de teama de a muri, pe fondul derulării gripei contracte, nefiind administrate probe relevante, cu caracter obiectiv, care să evidenţieze caracterul letal al bolii antrenate de virusul gripal pandemic AH1N1 în cazul persoanelor clinic sănătoase la data contractării virusului.

De altfel, dacă ar fi avut informații referitoare la caracterul letal al bolii în cazul său, reclamantul fiind medic, raportat la gravitatea unei astfel de perspective, nimic nu l-ar fi împiedicat să își cumpere singur vaccinul, care era relativ ieftin raportat la veniturile sale.

Astfel, prin stabilirea sumei de 2000 de euro ca echivalent al prejudiciului moral suferit de către reclamant ca urmare a faptei ilicite săvârșite de pârât prin neglijența sa nu este lipsită de conținut instituția răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 998, 999 C. civ.

Înalta Curte a constatat nefondat motivul de recurs prin care se critică modul de soluționare a motivului de apel ce privea nelegalitatea obligării reclamantului să suporte plata sumei de 10.111 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Recurentul susține că instanța de apel, cu încălcarea principiului disponibilității, nu a soluționat motivul de apel prin care susținea nelegalitatea încheierii din 14 octombrie 2010 (în mod eronat menționată de către recurent ca fiind din data de 14 octombrie 2011) prin care prima instanţă de fond a constatat ca datorează taxă judiciară de timbru.

Această susținere nu corespunde considerentelor deciziei atacate.

Instanța de apel a reținut cu privire la acest motiv de apel că criticile pe care apelantul le-a adus soluţiei pronunţate de prima instanţă cu referire la excepţia de netimbrare au fost analizate în primul ciclu procesual în apel reţinându-se caracterul lor neîntemeiat, iar recursul exercitat de reclamantul recurent împotriva hotărârii prin care a fost realizată analiza menţionată nu a privit soluţia adoptată în urma analizei respectivelor critici.

Raportat la această situație, ţinând seama şi de împrejurarea că instanţa de casare nu a constatat vreo neregularitate cu privire la modalitatea de soluţionare a acestor critici, instanța de apel în rejudecare a apreciat că se impune a fi păstrată respectiva soluţie, fiind reluate argumentele pentru care prima instanță de apel a considerat acest motiv de apel ca fiind neîntemeiat. Argumentele instanței de apel au făcut trimitere, în esență, la faptul că reclamantul nu formulat calea de atac specială, de retractare, și anume formularea unei cereri de reexaminare la aceeaşi instanţă, în condiţiile stabilite prin art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și că astfel nu mai are posibilitatea să formuleze aceste critici pe calea dreptului comun reglementată de art. 282 C. proc. civ. - referitoare la calea de atac ordinară a apelului.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a analizat acest motiv de apel, așa cum a fost formulat, neputându-se reține încălcarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva căruia au fost analizate aceste critici de către Înalta Curte, în aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul reclamant a invocat în susținerea acestui motiv de recurs prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire probabil la legalitatea cererii de constatare a scutirii de plata taxei de timbru, cerere care nu poate fi analizată pe fond nici în cadrul prezentului recurs pentru considerentele reținute de instanța de apel, și anume raportat la faptul că reclamantul nu a utilizat calea specială de reexaminare a taxei de timbru prevăzută de art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Recurentul reclamant nu a criticat sub acest aspect hotărârea instanței de apel nici în recursul exercitat în primul ciclu procesual, și nu a invocat nelegalitatea celor reținute de către instanța de apel prin decizia atacată prin prezentul recurs prin raportare la acest fapt.

Este nefondat și motivul de recurs prin care se susține nelegalitatea, cu referire la prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a reducerii onorariilor de avocat achitate în primă instanță şi apel în cadrul operațiunii de stabilire a cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel a motivat reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat aferente judecății în primă instanță de la 4.960 RON la 1.000 RON și în apel de la 2480 de RON la 1000 de RON, și anume raportat la faptul că pretenţiile reclamantului au fost admise numai în parte, reclamantul solicitând obligarea pârâtului la plata unei sume de 150.000 de euro, în timp ce prejudiciul așa cum a fost evaluat de către instanță în urma probelor administrate a fost de 2000 de euro.

De altfel și recurentul reclamant când și-a argumentat acest motiv de recurs și-a justificat cuantificarea onorariului tot prin raportare la suma de 150.000 euro pe care nu a obținut-o.

Suma reținută de către instanța de apel cu titlu de cheltuieli de judecată este corespunzătoare și volumului de muncă îndeplinită de avocat.

Obiectul litigiului era acordarea de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale în legătură cu neluarea măsurilor legale de către pârât pentru procurarea în timp util a vaccinului împotriva gripei AH1N1 la care reclamantul avea dreptul în mod gratuit în calitate de medic, fapt ce a dus la îmbolnăvirea reclamantului odată cu afectarea temporară, până la vindecarea sa, a psihicului acestuia prin producerea unei temeri legate de sănătatea sa și a familiei sale.

Față de acest obiect al dosarului nu se poate susține întemeiat că acțiunea s-ar situa într-un domeniu foarte specializat care ar fi impus familiarizarea avocatului cu toate particularităţile unui domeniu ştiinţific complet străin faţă de cel în care activează.

Sumele datorate cu titlu de taxe din onorariul de avocat nu pot avea vreo valoare specială pentru aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fiind aceleași în toate cazurile.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ. și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de către reclamant ca nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic XX Bucureşti în primul motiv de recurs acesta a susținut că în mod nelegal instanța de apel ar fi reținut existența faptei ilicite, culpa sa exclusivă și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Recurentul pârât a susținut că aceste condiții ale răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie nu ar fi fost dovedite, susțineri care privesc temeinicia hotărârii atacate, aspecte care nu pot fi criticate în recurs potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

Date fiind această concluzie, Înalta Curte va analiza acest motiv de recurs din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a se referi exclusiv la acele critici care ar putea fi reformulate astfel încât să poată atrage o cercetare a legalității deciziei atacate.

Legat de existența faptei ilicite, instanța de apel a reținut că aceasta a constat în neîndeplinirea obligației prevăzute de lege în sarcina pârâtului de a administra reclamantului (cadru medical) vaccinul antigripal C. până la data de 10 decembrie 2009 termen stabilit prin Ordinul nr. 975/1491/2009.

Pentru a demonstra inexistența acestei fapte ilicite recurentul pârât trebuia să susțină că nu ar fi avut această obligație, ceea ce nu se regăsește în cadrul prezentului recurs. Faptul că a solicitat de la o altă instituție vaccinul până la data de 10 decembrie 2009 (la 08 decembrie 2009) nu poate duce la concluzia inexistenței faptei ilicite, întrucât obligația prevăzută în sarcina sa până la data de 10 decembrie 2009 nu era de a solicita vaccinul ci de a vaccina persoanele aflate în prima grupă de risc în contactarea virusului.

Reclamantul nu avea nicio obligație de a solicita să i se facă vaccinul, astfel că acest fapt nu are nicio relevanță în stabilirea existenței faptei ilicite sau a culpei pârâtului, neavând relevanță nici faptul că reclamantul a fost singurul care a contactat boala. Din acest punct de vedere pârâtul și-a asumat un risc pentru care este ținut responsabil.

Referitor la legătura de cauzalitate între neîndeplinirea obligației de vaccinare până la data de 10 decembrie 2009 și îmbolnăvirea reclamantului, instanța de apel a argumentat pe larg, cu referire la perioada de incubație a virusului, existența acesteia.

Recurentul susține că nu ar exista legătura de cauzalitate întrucât îmbolnăvirea nu s-ar fi datorat lipsei de vaccinare și că nu rezulta ca vaccinarea reclamantului ar fi avut ca rezultat imposibilitatea declanşării gripei fără a face vreo dovadă în sensul că îmbolnăvirea s-ar fi datorat vreunui alt factor.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, nu ar fi intervenit răspunderea civilă delictuală în cazul îmbolnăvirii reclamantului dacă recurentul pârât și-ar fi îndeplinit obligația de vaccinare a reclamantului în termenul prevăzut de actul normativ menționat anterior. În acest caz nu ar fi existat fapta ilicită, unul dintre elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale.

Legat de culpa spitalului recurentul pârât a susținut că instanța de apel a luat în considerare numai culpa spitalului fără a reține că spitalul a comunicat Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti în data de 08 decembrie 2009, catagrafia numerică a personalului din unitate și că aceasta a livrat recurentului pârât vaccinurile în data de 07 ianuarie 2010, 14 ianuarie 2010, 19 ianuarie 2010.

Este exoneratoare de culpă fapta unui terț pentru care autorul nu este ținut a răspunde.

Atâta timp cât obligația de vaccinare revenea recurentului pârât, iar nu instituției căreia acesta i-a solicitat furnizarea vaccinului fapta acestuia nu întrunește condițiile pentru a duce la exonerarea recurentului pârât de culpă în raportul juridic obligațional dintre acesta și reclamant. Recurentul pârât și această instituție se află într-un alt raport juridic obligațional care nu face obiectul acestui dosar.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs prin care se critică modul de evaluare a prejudiciului moral, recurentul a susținut în esență că a reprezentat o reparație satisfăcătoare faptul că reclamantul a fost internat şi tratat corespunzător, a avut concediu plătit integral, nu i s-a desfăcut contractul de muncă, s-a îmbolnăvit de gripă şi nu de o boala incurabilă, nu a suferit vreo infirmitate sau sluțire.

Modalitățile de reparare a prejudiciului moral la care face referire recurentul pârât reprezintă drepturi legale ale reclamantului în cazul unei îmbolnăviri și ca atare nu pot fi reținute ca reprezentând mijloace de reparare a prejudiciului suferit prin fapta ilicită a pârâtului.

De asemenea gripa de care s-a îmbolnăvit reclamantul nu era una comună.

Instanța de apel a reținut că ”efectele severe ale acestui tip de gripă au fost larg mediatizate în perioada în care virusul gripal a fost activ şi, mai mult decât atât, calificarea - de autorităţile publice - a virusului ca fiind unul pandemic reflectă gravitatea sporită a contractării bolii şi riscului transmiterii ei pe scară largă.

În situaţia în care reclamantul ar fi fost vaccinat ar fi făcut, în cel mai rău caz, o formă uşoară a de gripă, iar o astfel de formă a bolii ar fi adus mai puţine limitări în derularea activităţilor curente.”

Acestea sunt motivele pentru care instanța de apel a reținut faptul că prin neglijența pârâtului i s-au produs reclamantului suferințe psihice, iar pârâtul nu a combătut aceste susțineri.

Referitor la cuantumul sumei stabilite ca fiind de natură să repare prejudiciul moral, această apreciere făcută de către instanța de apel prin coroborarea probelor administrate în funcție de circumstanțele specifice prezentei cauze privește temeinicia hotărârii, iar nu nelegalitatea acesteia.

Suma de 2000 de euro determinată de către instanța de apel ca fiind de natură să repare prejudiciul moral suferit de reclamant nu este atât de mare ca să poată duce la concluzia evidentă că ar fi excesivă și că ar fi încălcate astfel principiile răspunderii civile delictuale, caz care ar putea fi considerat drept un motiv de nelegalitate.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de către pârât ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.C.O. şi de pârâtul Spitalul Clinic XX Bucureşti împotriva deciziei nr. 284A din data de 12 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1973/2014. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 2337/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 2314/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2314/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs