ICCJ. Decizia nr. 2338/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2338/2014
Dosar nr. 5065/62/2008
Şedinţa publică din 24 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 36/2010, Tribunalul Braşov a admis contestaţia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost ulterior precizată de contestatorii T.G. şi S.M. şi, în consecinţă:
A anulat decizia nr. 426 din 30 noiembrie 2005, emisă de intimată.
A obligat intimata să emită, în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001, o nouă decizie, prin care să soluţioneze notificarea pe care contestatorii au formulat-o, cu privire la imobilul situat în Braşov, str. M., înscris în CF nr. xx Braşov, sub numărul topografic iniţial AA, în sensul restituirii în natură către contestatori a părţii din acest imobil, care nu a fost înstrăinată, astfel cum ea este determinată prin documentaţia topografică nr. 19/2009, întocmită de ing. V.M., şi propunerii de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, în condiţiile legii speciale de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru partea din acest imobil, ce a format obiectul material al unor acte de înstrăinare, astfel cum aceasta este identificată prin documentaţia topografică menţionată, ce face parte integrantă din prezenta sentinţă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Prin contestaţia înregistrată sub nr. 5065/62, la data de 21 iulie 2008, contestatorii T.G. şi S.M. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimata SC R. SRL, ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunţe o sentinţă prin care să anuleze decizia nr. 426 din 30 noiembrie 2005, emisă de intimată.
Prin încheierea din data de 11 decembrie 2009, instanţa a respins excepţia de tardivitate a contestaţiei supusă judecăţii, reţinând, la adoptarea acestei soluţii, considerentele expuse în acea încheiere.
Din copia integrală şi legalizată a CF nr. xx Braşov, rezultă că imobilul evidenţiat sub numărul topografic AA, compus din casă şi grădină, a constituit obiectul dreptului de proprietate al numitului T.M., fiind dobândit de acesta cu titlu de cumpărare, în anul 1931.
La data de 18 iunie 1958, în evidenţele de carte funciară, a fost intabulat dreptul de proprietate pe care Statul Român l-a dobândit asupra imobilului descris, cu titlu de naţionalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Ulterior datei la care imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea Statului Român, el a fost dezmembrat în 8 loturi, corespunzătoare apartamentelor ce intră în compunerea acestora.
Din evidenţele de publicitate imobiliară, rezultă că unităţile locative ce compun imobilele din litigiu au fost înstrăinate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995, iar terenul aferent acestora a fost atribuit în proprietate subdobânditorilor, potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991, cu excepţia apartamentelor nr. 2, 3 şi 6, acestea aflându-se în proprietatea Statului Român, potrivit datelor de C.F.
În ceea ce priveşte imobilul cu destinaţia de grădină, în suprafaţă de 640,80 m.p., ce este evidenţiat în CF nr. xx Braşov, sub nr. top. AA, s-a reţinut că, prin documentaţia cadastrală ce a fost administrată ca probă, s-a stabilit că 271 m.p. sunt ocupaţi de curtea şi clădirea aparţinând Liceului de Construcţii din Braşov, restul suprafeţei fiind liberă, pe aceasta existând doar construcţii provizorii.
Din certificatul de calitate de moştenitor, emis de notariatul VI H., rezultă că au calitatea de succesori în drepturi ai numitului M.T., văduv, decedat la data de 1 octombrie 1967, contestatorii din prezenta cauză, T.G. şi S.M., în calitate de fii.
Urmând procedura prealabilă obligatorie instituită de Legea nr. 10/2001, contestatorii au înregistrat, prin intermediul executorului judecătoresc, pe rolul intimatei, o notificare, prin care au solicitat a le fi restituit în natură imobilul - construcţie şi teren - situat în Braşov, str. M., înscris în CF nr. xx Braşov, sub nr. top. AA, imobil ce a aparţinut tatălui lor - M.T.
Prin decizia nr. 426 din 30 noiembrie 2005, intimata a respins notificarea pe care contestatorii au formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001, reţinând că părţile nu au depus, în termenele şi în condiţiile reglementate de actul normativ menţionat, actele doveditoare ale calităţii lor de persoane îndreptăţite în înţelesul Legii nr. 10/2001. Aşa fiind, tribunalul a constatat că părţile menţionate sunt îndreptăţite la restituirea imobilului în litigiu, în calitate de moştenitori ai proprietarului iniţial al acestuia, conform art. 3 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Din raportul extrajudiciar de expertiză, pe care contestatorii l-au depus la dosarul cauzei, cu privire la care intimata şi-a manifestat acordul în sensul administrării ca probă, a rezultat că, din imobilul cu destinaţia de construcţie, sunt libere şi, prin urmare, susceptibile de a fi restituite în natură, apartamentele nr. 2, 3 şi 6, iar, din imobilul cu destinaţia de grădină, este liberă şi poate fi restituită în natură suprafaţa de 369,80 m.p.
Art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 instituie regula restituirii în natură a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare.
De la această regulă, art. 18 lit. c) din acelaşi act normativ instituie o excepţie prevăzând că, pentru imobilele ce au fost înstrăinate în temeiul unor acte juridice a căror valabilitate nu a fost contestată, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent.
Aşa fiind, tribunalul a constatat că, în conformitate cu aceste prevederi legale, contestatorii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de restituirea în natură a părţii din imobilele din litigiu care nu a fost înstrăinată şi de măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din aceste imobile care a format obiectul material al unor acte translative de proprietate.
Având în vedere că, din copiile conforme cu originalul ale paşapoartelor contestatorilor, rezultă că părţile menţionate sunt cetăţeni germani, instanţa a reţinut că restituirea în natură către acestea a imobilului cu destinaţia de teren, mai sus identificat, poate opera sub forma instituirii unui drept de folosinţă special, conform art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel intimata SC R. SRL, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, solicitându-se admiterea excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei şi, pe cale de consecinţă, respingerea contestaţiei.
În motivarea apelului, s-a arătat că excepţia tardivităţii formulării contestaţiei împotriva deciziei nr. 426/2005 este greşit soluţionată de instanţă. Această excepţie trebuia admisă, având în vedere că a fost formulată contestația în iulie 2008, la un interval de doi ani şi jumătate de la data comunicării deciziei.
Apelanta a arătat că decizia a fost comunicată avocatului N.Z., împuternicit de notificatori, iar acesta a semnat de primire în 20 ianuarie 2006, aceasta fiind data de la care curge termenul pentru contestarea deciziei emisă de SC R. SRL.
Apelanta a mai susţinut că două dintre apartamentele pentru care s-a cerut restituirea în natură, deţinute iniţial cu contract de închiriere, au fost înstrăinate după emiterea deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005, având în vedere că această decizie nu a fost contestată în termen.
În legătură cu soluţionarea în fond a cauzei, s-a solicitat a se admite apelul şi a se respinge contestaţia. S-a susţinut că notificatorii nu au depus actele de stare civilă utile soluţionării cererii lor de restituire. S-a arătat că numărul administrativ la care se află imobilul solicitat este 100, fost 96, iar instanţa a dispus greşit pentru imobilul din Braşov, str. M., adresa actuală a acestui imobil fiind str. D.M.
Este netemeinic şi nelegal a fi obligată apelanta să emită o decizie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri, pentru partea din imobil reprezentând grădină de 640,80 m.p., care este ocupată.
Prin decizia civilă nr. 78 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Braşov a admis în parte apelul declarat şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că adresa corectă a imobilului înscris în CF nr. xx, top AA este Braşov, str. M. nr. 96, şi nu Braşov, str. M. nr. 26, cum s-a consemnat în dispozitivul sentinţei, iar adresa actuală este Braşov, str. D.M. nr. 100, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Pentru a respinge excepţia tardivităţii formulării contestaţiei împotriva deciziei emisă de SC R. SRL, instanţa de fond a reţinut că există un dubiu în ceea ce priveşte procedura de comunicare către contestatori a deciziei atacate, care profită acestora.
Într-adevăr, prin notificarea formulată de contestatori prin avocat N.Z., s-a cerut a fi comunicat răspunsul pe adresa cabinetului de avocatură, fapt ce s-a întâmplat la data de 20 ianuarie 2006.
Totuşi, această dată nu poate fi considerată ca dată a comunicării deciziei emisă de SC R. SRL, deoarece avocatul N.Z. a comunicat către SC R. SRL faptul că nu s-a perfectat încheierea contractului de asistenţă cu contestatorii. Din adresa înregistrată din 6 mai 2008, emisă de cabinet avocat N.Z., rezultă că SC R. SRL a fost înştiinţată cu privire la acest aspect din septembrie 2002.
Cabinetul avocaţial N.Z., la cererea instanţei, a dat lămuriri asupra modului în care s-a emis notificarea, arătând că notificarea a fost depusă în temeiul unui mandat verbal şi doar în scopul protejării drepturilor contestatorilor care pierdeau termenul de depunere a notificării, însă, ulterior depunerii notificărilor, mandatul nu s-a mai perfectat.
Aşadar, în acest context, se impunea comunicarea deciziei la domiciliul notificatorilor, care era cunoscut de emitentul deciziei, fiind menţionat în notificare.
În legătură cu soluţionarea în fond a contestaţiei, s-a reţinut că motivul de apel prin care se arată că două din apartamentele imobilului în cauză au fost vândute şi nu pot face obiectul restituirii în natură nu duce la schimbarea sentinţei. Instanţa de fond a dispus obligarea apelantei să emită o nouă decizie prin care să restituie în natură partea din imobil care nu a fost înstrăinată, fără a fi individualizată, aceasta reprezentând o problemă de executare a sentinţei. S-a constatat că motivul de apel prin care apelanta susţine că nu deţine în administrare grădini, terenuri şi şcoli şi că nu poate fi obligată la emiterea unei decizii în acest sens este nefondat.
Curtea de apel a apreciat că şi această chestiune de fapt este o problemă de executare a sentinţei, apelanta urmând ca, la momentul emiterii unei alte decizii, să dispună trimiterea către Municipiul Braşov, despre care afirmă că are administrarea terenurilor din intravilan, conform H.C.L. nr. 426/2005, a capetelor de cerere din notificare privind imobilele terenuri ce nu se află în administrarea sa.
S-au constatat nefondate şi criticile cu privire la soluţionarea contestaţiei, în condiţiile în care contestatorii nu au depus înscrisurile necesare soluţionării cererii de restituire (acte de stare civilă, declaraţii), reţinându-se că tribunalul a justificat dispoziţia de anulare a deciziei nr. 426/2005, în mod prioritar, prin dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite de către contestatori, prin depunerea certificatelor de calitate de moştenitor şi acte de stare civilă.
Curtea de apel a constatat că singurul motiv de apel care impune admiterea parţială a apelului este cel care vizează de fapt o eroare materială cu privire la reţinerea greşită în dispozitivul sentinţei a adresei imobilului.
Ca urmare a recursului declarat de pârâta SC R. SRL, împotriva deciziei civile nr. 78 din 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov, prin decizia civilă nr. 3959 din 12 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleaşi instanţe, constatând că situaţia de fapt, sub aspectul comunicării deciziei contestate, nu a fost pe deplin lămurită, şi că nu s-a răspuns tuturor criticilor invocate prin motivele de apel.
Prin decizia civilă nr. 2/Ap din 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel Braşov a admis în parte apelul declarat de apelantul pârât SC R. SRL Braşov împotriva sentinţei civile nr. 36/2010 a Tribunalului Braşov, în sensul că a menţionat adresa corectă a imobilului înscris în CF nr. xx, top AA, ca fiind Braşov, str. M. nr. 96, şi nu Braşov, str. M. nr. 26, cum s-a consemnat în dispozitivul sentinţei, iar adresa actuală este Braşov, str. D.M. nr. 100.
Prin decizia civilă nr. 6816 din 7 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat şi această decizie, reţinând că instanţa de apel nu a administrat nici o probă pentru a lămuri împrejurarea legată de existenţa adresei din septembrie 2002.
În rejudecare, s-a pus în vedere părţilor să depună dovezi în legătură cu existenţa adresei din septembrie 2002, apelanta pârâtă SC R. SRL Braşov comunicând, prin adresa din 16 septembrie 2013, că îşi menţine punctul de vedere din adresa din 27 noiembrie 2008, în care a arătat că s-au efectuat verificări în evidenţele societăţii şi nu s-a găsit nici o adresă din parte avocatului N.Z.
Intimaţii reclamanţi nu au depus nici un înscris şi nu au făcut dovada nici unui demers în legătură cu justificarea existenţei comunicării din septembrie 2002.
Prin decizia civilă nr. 84 Ap din 26 septembrie 2013, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelantul-pârât SC R. SRL Braşov, a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei şi, în consecinţă:
A respins, ca tardivă, contestaţia formulată de contestatorii T.G. şi S.M. împotriva deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005, emisă de SC R. SRL Braşov.
Pentru a pronunța această decizie, instanţa de apel a constatat următoarele:
Prin notificarea depusă iniţial la Primăria Braşov, din 14 februarie 2002 şi înregistrată la pârâtă, din 12 aprilie 2002, contestatorii G.T. şi S.M. au solicitat, prin intermediul cabinetului de avocatură N.Z. din Sibiu, restituirea în natură a imobilului din Braşov, str. M., fost nr. 96 şi, totodată, comunicarea actelor la adresa cabinetului de avocatură. La această notificare, s-a ataşat împuternicirea avocaţială din data de 6 februarie 2002.
Decizia nr. 426 din 30 noiembrie 2005, emisă de pârâtă, a fost comunicată notificatorilor la domiciliul ales, confirmarea de primire fiind semnată de avocat la data de 20 ianuarie 2006.
Ca urmare a solicitării formulate de notificatorul T.G., la data de 29 septembrie 2006, de comunicare a stadiului dosarului la adresa numitului L.W., s-a procedat la o recomunicare a deciziei, prin adresa din 10 octombrie 2006, la adresa acestui mandatar. Semnătura de pe confirmarea de primire a fost contestată de mandatar, astfel cum rezultă din depoziţia acestuia.
Prin nota înregistrată din 6 mai 2008, avocatul N.Z., invocând o adresă din septembrie 2002, a solicitat comunicarea actelor la adresa notificatorilor, întrucât nu a perfectat contractul de asistenţă juridică cu notificatorii. Această adresă nu a fost găsită în evidenţele pârâtei şi nici contestatorii nu au justificat existenţa acesteia.
Prin adresa din 16 iulie 2008, apelanta-pârâtă a comunicat mandatarului D.C. că decizia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost comunicată notificatorilor la domiciliul ales de aceştia, respectiv la cabinetul avocatului.
Prin adresa înregistrată la SC R. SRL., din 2 septembrie 2009, cabinetul de avocat N.Z. din Sibiu a comunicat împrejurarea că demersurile efectuate în temeiul Legii nr. 10/2001, în numele contestatorilor, s-au realizat în baza unui mandat verbal, notificările fiind depuse în ideea protejării drepturilor contestatorilor care pierdeau termenul de depunere a acestora.
Având în vedere că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziţii speciale cu privire la mandat, în această materie, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun. Conform art. 1533 C. civ., mandatul poate fi expres sau tacit. Împuternicirea avocaţială, executarea mandatului şi menţiunile avocatului confirmă existenţa unui mandat dat acestuia de către notificatori. Prin urmare, şi comunicarea deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005, ce formează obiectul litigiului, a fost corect transmisă mandatarului, în virtutea mandatului exhibat. Lipsa contractului de asistenţă juridică sau nesemnarea acestuia de către notificatori nu invalidează raporturile de mandat dintre părţi, forma scrisă nefiind cerută ad validitatem, mandatul fiind un contract consensual.
În cazul revocării mandatului în cursul procedurii de soluţionare a cererii de restituire, mandantul avea obligaţia de a notifica revocarea nu numai mandatarului, ci şi unităţii învestite cu soluţionarea notificării, terţ faţă de raportul juridic născut prin încheierea mandatului. În cazul în care mandantul nu a comunicat faptul revocării mandatului şi unităţii învestite cu soluţionarea notificării, comunicarea dispoziţiei către mandatar se consideră valabilă şi face ca termenul de 30 de zile pentru contestarea modului de soluţionare a notificării să curgă de la data comunicării către mandatar a actului contestat.
În speţă, revocarea mandatului a fost transmisă apelantei pârâte în septembrie 2009, după comunicarea deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005 la 20 ianuarie 2006, astfel încât revocarea nu are efecte în privinţa acestei comunicări. Pretinsul act din septembrie 2002 nu a fost depus, iar existenţa lui nu a fost dovedită, astfel încât nu poate fi luat în considerare. Recomunicarea deciziei contestate către alţi mandatari nu invalidează prima comunicare efectuată în temeiul mandatului acordat, cu atât mai mult cu cât procurile acordate celorlalţi mandatari sunt din 22 iunie 2007 şi 8 iulie 2008, ulterioare comunicării deciziei din 20 ianuarie 2006.
Contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a fost depusă la 21 iulie 2008, peste termenul legal de 30 de zile, prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, în mod greşit, a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii T.G. şi S.M., solicitând admiterea recursului și respingerea excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei împotriva deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat următoarele:
În notificarea nr. 197/2002, formulată pentru restituirea imobilului situat în Braşov, str. D.M. (fosta M.) nr. 96, înscris în CF nr. xx, sub nr. top AA, au indicat adresa lor din Germania - H.Z.
Această notificare a fost redactată şi semnată de dl. avocat N.Z., în baza unui mandat verbal în acest sens, urmând ca, ulterior, să încheie contractul de asistenţă juridică în forma scrisă.
În acest sens, avocatul N.Z. a depus adresa, înregistrată la SC R. SRL, din 06 mai 2008 şi aflată la dosarul cauzei, prin care a specificat faptul că, din luna septembrie 2002, a comunicat intimatei că nu s-a perfectat contractul de asistenţă juridică. Acest lucru a fost reiterat prin adresa înregistrată la SC R. SRL, din 02 martie 2009. Avocatul a comunicat că demersurile în temeiul Legii nr. 10/2001, în numele contestatorilor, au fost efectuate în baza unui mandat verbal, contractul de asistenţă juridică fiindu-le comunicat prin fax, aceştia refuzând semnarea lui, notificările fiind depuse în ideea protejării drepturilor contestatorilor, care pierdeau termenul de depunere a acestora.
În cuprinsul notificării nr. 197/2002, dl. avocat N.Z. a indicat ca răspunsurile să fie comunicate la sediul acestuia, astfel că, din actele aflate la dosarul administrativ, nu rezultă cu certitudine faptul că acest avocat reprezenta interesele reclamanţilor pentru întreaga procedura de restituire.
Prin urmare, nu se poate considera că s-a ales domiciliul procesual, în înţelesul dispoziţiilor legale, întrucât acest lucru ar fi trebuit indicat în mod expres, în prima parte a notificării.
Chiar şi apelanta SC R. SRL a sesizat că, din actele aflate la dosarul administrativ, nu rezultă acest fapt, deoarece nu s-a depus un contract de asistenţă juridică cu un astfel de obiect, întrucât, prin adresa din 13 mai 2002, aflată la dosarul cauzei, transmisă reclamanţilor la Cabinetul de avocat N.Z., SC R. SRL a solicitat ca, alături de alte înscrisuri, acesta să depună şi copia contractului de asistenţă juridică încheiat cu reclamanţii.
Astfel, din actele dosarului, a rezultat faptul că dl. avocat N.Z. nu a avut mandat pentru continuarea demersurilor ce urmau a fi efectuate în baza Legii nr. 10/2001, motiv pentru care apelanta SC R. SRL, în mod nelegal, a comunicat decizia atacată la sediul acestuia.
Prin urmare, intimata nu a depus destule diligenţe pentru clarificarea acestui aspect, deşi a văzut că nu primeşte răspuns la niciuna dintre adresele transmise, a procedat la emiterea deciziei în anul 2005 şi comunicarea acesteia la sediul Cabinetului de avocat N.Z., fără a avea certitudinea cu privire la reprezentarea în acest dosar.
Recurenţii au susţinut că aceasta este o gravă neglijenţă a SC R. SRL, deoarece această instituţie trebuia să facă demersurile necesare, până la emiterea deciziei, pentru a verifica dacă exista mandatul avocatului N.Z., în vederea formulării notificării, în condiţiile în care acest avocat a comunicat, încă din luna septembrie 2002, faptul că nu a încheiat contractul de asistenţă juridică, iar, în notificarea formulată în speţă, erau menţionate adresele contestatorilor din Germania.
Mai mult, această neglijenţă a intimatei nu poate fi acum opozabilă contestatorilor şi ar fi nedrept ca aceştia să fie privaţi de dreptul lor de proprietate, de care beneficiază potrivit legii.
În ceea ce priveşte comunicarea deciziei atacate către mandatarul L.W., s-a susţinut că martorul L.W. a confirmat, prin depoziţia aflată în dosarul cauzei, faptul că nu a primit decizia şi că semnătura aflată pe confirmarea de primire nu-i aparţine.
Prin urmare, singura dată care poate fi luată în considerare este 16 iulie 2008, când i-a fost adusă la cunoştinţă mandatarului D.C. emiterea deciziei nr. 426 din 30 noiembrie 2005.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenţii au susţinut că, din actele aflate la dosarul cauzei, rezultă că imobilul în speţă, înscris în CF nr. xx a localităţii Braşov, sub nr. top AA, situat în Braşov, str. D.M. nr. 100 (fosta str. M. nr. 96) a aparţinut, anterior preluării de către Statul Român, antecesorului lor T.M., fiind dobândit de acesta în baza contractului de vânzare - cumpărare din 27 octombrie 1931, potrivit înscrierii de la B4 din CF. Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, prin actele de stare civilă ale contestatorilor s-a făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului în speţă.
Totodată, referitor la suprafeţele de teren reprezentând grădini şi curţi, în mod corect, instanţa de fond a dispus şi soluţionarea acestui capăt de cerere, urmând ca intimata, la momentul emiterii unei alte decizii, să dispună trimiterea către Municipiul Braşov a capetelor de cerere privind imobilele ce nu se află în administrarea sa.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate și de dispozițiile legale relevante, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor succede:
În cauză, instanţa de apel a reţinut excepţia tardivităţii formulării contestaţiei pentru motivul depăşirii termenului legal prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, considerând că efectuarea de către pârâtă a comunicării către apărătorul recurenţilor este pe deplin valabilă şi, deci, aptă să declanşeze curgerea termenului de 30 de zile pentru contestarea deciziei emise în soluţionarea notificării.
Ambele părţi ale raportului juridic de reprezentare - recurenții și avocatul N.Z. - au susţinut însă că limitele împuternicirii acordate acestuia din urmă priveau doar depunerea notificării în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, act de administrare efectuat în baza mandatului verbal acordat de reclamanţi, iar nu și depunerea contestației împotriva dispoziției de respingere a notificării. Astfel, ceea ce se dispută în cauză este împrejurarea dacă persoana care a primit dispoziția de respingere a notificării a fost sau nu împuternicită să acționeze în numele reclamanților, în modalitatea formulării contestației.
În acest sens, regulile prevăzute de C. proc. civ. nu sunt aplicabile decât procedurii jurisdicţionale, astfel că evaluarea reprezentării convenţionale în cauză este necesar a se face potrivit dispoziţiilor de drept comun, anume cele stipulate în C. civ. cu privire la mandat, în măsura în care legea specială de exercitare a profesiei de avocat nu conţine dispoziţii derogatorii.
În principiu, împuternicirea avocaţială este suficientă prin ea însăşi să facă dovada raporturilor de reprezentare stabilite între părţi, fiind un înscris doveditor emis în condiţiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea exercitării profesiei de avocat, care face dovada deplină până la înscrierea în fals, însă aceasta trebuie să poarte semnătura atât a mandatarului avocat, cât şi a mandantului, cea din urmă, certificată potrivit legii menţionate de avocatul însuşi (dacă ar fi în discuţie o reprezentare judiciară, conform art. 68 alin. (1) C. proc. civ., concluzia anterioară rezultând din faptul că Statutul profesiei de avocat - art. 126 alin. (1) prevede ad probationem forma scrisă a contractului de asistenţă judiciară, iar împuternicirea avocaţială este accesoriul acesteia, astfel că se aplică principiul accesorium sequitur principale, în ceea ce priveşte condiţiile de formă ce interesează în cauză.
Or, aşa cum s-a constatat în cauză, avocatul care a acţionat în numele reclamanţilor a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, adresată Primăriei Municipiului Braşov, prin intermediul unui executor judecătoresc, anexând acestei notificări o împuternicire nesemnată de reclamanţi, iar, pe parcursul soluţionării pricinii, ambele părţi (recurenţii şi avocatul) au învederat că nu s-a perfectat un contract de asistenţă juridică.
Aceste susţineri validează concluzia susţinută de recurenţi, în sensul că avocatul N.Z. a acţionat în absenţa unui mandat acordat în formă scrisă, prin urmare, în baza unui mandat verbal.
În ceea ce privește caracterul contractului de mandat, trebuie reținut că acesta este un contract consensual, astfel încât ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), fără a fi supus vreunei forme speciale.
De asemenea, legea permite şi mandatul tacit, fiind posibilă atât acordarea, cât şi acceptarea tacită a mandatului, sens în care dispune art. 1533 alin. (1) şi (2) C. civ., acceptarea rezultând din executarea lui. În toate cazurile, mandatarul este ţinut a acţiona în limitele mandatului său, conform art. 1537 C. civ.
Mandatul verbal (oferta şi acceptarea ei), din punct de vedere probator, poate rezulta din împrejurări de fapt care fac neîndoielnică intenţia părţilor - în speţă, existând chiar început de dovadă scrisă, respectiv împuternicirea avocaţială, iar dovada acestor fapte se poate face cu orice mijloc de probă, atât de către părţi, cât şi de către terţi, întrucât cerinţa dovezii scrise ar contraveni noţiunii de mandat verbal; regula fiind în mod identic aplicabilă şi mandatului tacit.
În acest context, numai dacă încheierea mandatului nu poate fi dovedită, raporturile dintre părţi urmează a fi soluţionate potrivit regulilor gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără justă cauză.
Or, în speţă, ambele părţi ale raportului de reprezentare au susţinut, în mod concordant, că mandatul a fost unul verbal, limitându-se la depunerea notificării, în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar mandatarul avocat l-a executat în aceste limite; intimata pârâtă, terţ faţă de acest contract, putea dovedi contrariul, respectiv acordarea lui în limite mai extinse, prin orice mijloace de probă, ceea ce nu s-a întâmplat.
Concluzia anterioară reiese şi din dispoziţiile art. 1536 alin. (1) C. civ., care prevăd că mandatul conceput în termeni generali, în sens de procură imprecisă, iar nu de mandat general, nu este valabil decât pentru actele de administrare şi de conservare. Aceasta înseamnă că puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive, raţiunea normei fiind protejarea intereselor mandantului care ar putea fi păgubit în cazul redactării imprecise, echivoce a procurii.
Faţă de cele stipulate prin textul anterior, reiese că regula interpretării restrictive, fiind aplicabilă chiar mandatului scris, concretizat sub aspectul ofertei într-o procură neclară, este cu atât mai necesară pentru cazul mandatului tacit, dar şi a celui verbal, cum este cel din speţă.
Consecinţa acestei constatări în ce priveşte limitele mandatului acordat avocatului este aceea că efectuarea comunicării deciziei de soluţionare a notificării la sediul profesional al acestuia este inopozabilă reclamanţilor şi, în consecinţă, nu poate declanşa împotriva lor curgerea termenului de formulare a contestaţiei.
În acest context, argumentele instanței de apel privind revocarea mandatului de către avocat și necesitatea comunicării acestui fapt unității învestite cu soluționarea notificării nu pot fi reținute ca valide, câtă vreme limitele mandatului erau fixate doar la operațiunea depunerii notificării, iar nu și la actele ulterioare, necesare desfășurării procedurii administrative și, ulterior, declanșării celei judiciare.
În concluzie, în cauză, de la data comunicării deciziei de respingere a notificării din 30 noiembrie 2005 - 16 iulie 2008, efectuată la cererea mandatarului ulterior al recurenților, D.I., împuternicit prin procura aut. din 8 iulie 2008, de B.N.P. B.G.D., curge termenul de formulare a contestaţiei. Cum aceasta a fost formulată la data de 21 iulie 2008, rezultă că, în cauză, termenul imperativ prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost respectat.
În litigiul dedus judecății, au fost avute în vedere și dezlegările date unei cauze similare, privind aceleași părți litigante și aceeași problemă de drept, dar un alt imobil, prin decizia civilă nr. 3218 din 21 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 5066/62/2008, de Înalta Curta de Casaţie şi Justiţie, aceasta impunându-se din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Beian contra României, hotărârea din 6 decembrie 2007, în care instanța de contencios european a drepturilor omului a stabilit că, deși divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond (...), rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă (parag. 37).
Or, o jurisprudență neunitară ce s-ar dezvolta în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării ar fi în sine contrară principiului securităţii juridice care este implicit în ansamblul articolelor din Convenţie şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept. Astfel, în loc să-şi îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie ar deveni ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, reducând încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, parag. 97 şi Păduraru contra României, parag. 98).
Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) rap. la art. 304 pct. 9, va admite recursul declarat de reclamanţii T.G. şi S.M. împotriva deciziei nr. 84Ap din 26 septembrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În rejudecare, instanţa de apel va analiza şi celelalte critici formulate de pârâtă prin motivele de apel, privind fondul contestaţiei, astfel cum a fost dezlegat acesta de prima instanţă, întrucât aceste critici nu ar putea fi analizate direct în recurs, nefiind posibilă, la acest moment procesual, exercitarea unui control de legalitate sub acest aspect
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii T.G. şi S.M. împotriva deciziei nr. 84Ap din 26 septembrie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2337/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2339/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
