ICCJ. Decizia nr. 2337/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2337/2014
Dosar nr. 8508/30/2008
Şedinţa publică din 24 septembrie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 octombrie 2008, reclamanţii T.N. şi T.Na. i-au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Timișoara, prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara, C.L.M. Timişoara şi Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea dispoziției Primarului Municipiului Timișoara nr. 1319 din 26 mai 2008, constituirea în favoarea lor a unui drept special de folosință asupra terenului liber situat în Timișoara, str. P., înscris în CF nr. xx Timișoara, imobil ce a fost preluat abuziv de către Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, înscrierea în cartea funciară a dreptului special de folosinţă asupra acestuia, precum şi acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcției din Timişoara str. P., preluată de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au fost proprietarii imobilului situat în Timişoara, înscris în CF nr. xx Timișoara, imobil cumpărat în anul 1967, în 1980 imobilul trecând în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 233/1974, potrivit deciziei nr. 395 din 01 martie 1980 a Consiliului Popular al Judeţului Timiş.
Au arătat că, după apariția Legii nr. 10/2001, au solicitat prin intermediul fiului lor, T.P., restituirea în natură a imobilului mai sus menţionat; în acest sens, la 12 iulie 2001 Primăria Timișoara a fost notificată de către B.E.J. M.D. să restituie în natură imobilul.
Prin dispoziţia nr. 1319 din 26 mai 2008 s-a dispus respingerea notificării, apreciindu-se că notificatorul nu a făcut dovada calităţii de persoana îndreptățită şi a dreptului de proprietate invocat.
Au învederat că notificarea a fost făcută de către fiul lor, în calitate de mandatar, în numele lor, nicidecum pentru a dobândi pentru sine imobilul a cărui restituire în natură s-a solicitat, Legea nr. 10 neîngrădind în niciun fel posibilitatea de a fi dat mandat la formularea notificării şi nici nu a prevăzut vreo formă specială ad validitatem pentru acest mandat, astfel că, în această situaţie este suficient şi un mandat acordat verbal; în plus, din cuprinsul procurii speciale datată 15 mai 2008, prin care au fost acordate drepturi depline de reprezentare avocatului V.P., rezultă că notificarea din 12 iulie 2001 a fost adresată Primăriei Timişoara de către T.P. în numele reclamanţilor.
În ceea ce priveşte cererea privind acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcției în litigiu, reclamanţii au arătat că imobilul a fost vândut de către Statul Român numiţilor B.L. în baza Legii nr. 112/1995 şi întrucât în prezent sunt cetățeni americani şi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenului au fost de acord cu înscrierea în cartea funciară a dreptului special de folosinţă asupra acestuia.
La termenul de judecată din 09 ianuarie 2009 reclamanţii şi-au precizat şi completat cererea de chemare în judecată, solicitând şi restituirea în natură a apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Timişoara str. P., precum şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra acestui apartament, arătând că despăgubirile solicitate prin contestaţia iniţială privesc doar contravaloarea apartamentului nr. 1 din imobil, înstrăinat de Statul Român.
În motivarea completării cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că la formularea acţiunii iniţiale nu au avut cunoştinţă despre apartamentarea imobilului, acest aspect nerezultând din cuprinsul cărţii funciare.
Prin sentinţa civilă nr. 1466 din 29 mai 2009, pronunţată în Dosarul nr. 8508/30/2008, Tribunalul Timiş a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților; a respins exceptia lipsei calitătii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.L.M.T.
A respins cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanţii T.N. şi T.Na. împotriva pârâtului C.L.M.T. pentru lipsa calității procesuale pasive.
A respins cererea de chemare în judecată formulată de aceiași reclamanți, astfel cum a fost precizată, împotriva pârâților Municipiul Timişoara prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că reclamanţii, care se pretind îndreptăţiţi la a obţine măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, au calitatea de a contesta dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara, excepţia lipsei calităţii procesual active fiind astfel respinsă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, aceasta a fost respinsă cu motivarea că, deşi dispoziţia contestată nu este emisă de această instituţie iar imobilul în litigiu nu se află în proprietatea publică a Statului Român, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice poate fi chemat în judecată în calitate de pârât în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru imobil.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a C.L.M.T., întrucât reclamanţii nu încearcă valorificarea vreunui drept potrivnic faţă de această instituţie, potrivit art. 109 C. proc. civ., instituţie care, de altfel, are doar un rol deliberativ în cadrul organelor administraţiei publice locale.
Referitor la excepţia de litispendenţă invocată prin întâmpinare de către pârâţii Municipiul Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara şi C.L.M.T., aceştia au renunţat la a o mai susţine.
În ceea ce priveşte fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu, situat în Timişoara str. P., a fost preluat prin decizia nr. 395/1980 a Consiliului Popular Timiş în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 223/1974. Astfel, cota de ½ din construcţii, proprietatea reclamantului T.N., a fost trecută cu plată în proprietatea statului, în timp ce cealaltă cotă de ½, proprietatea reclamantei T.Na., a fost preluată de stat fără plată; terenul înscris în CF nr. xx Timişoara top AA a fost trecut fără plată în proprietatea statului.
După cum rezultă din referatul Primăriei Municipiului Timişoara şi din CF nr. xx Timişoara, ulterior preluării de către stat imobilul a fost apartamentat, fiind împărţit în două apartamente. Apartamentul nr. 1 a fost vândut numiţilor B.L. şi A. conform contractului de vânzare-cumpărare CC/1997, iar apartamentul nr. 2 a fost închiriat lui L.I. (contract de închiriere din 26 februarie 1990. La data de 12 iulie 2001 numitul T.P. a depus la B.E.J. M.D. notificarea din 12 iulie 2001, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara str. P.
În baza acestei notificări primarul Municipiului Timişoara a emis dispoziţia nr. 1319 din 26 mai 2008, respingând notificarea întrucât notificatorul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate invocat.
În motivarea dispoziţiei contestate s-a arătat că notificatorul T.P. nu a fost împuternicit de către părinţii săi, T.N. şi T.Na., cei de la care imobilul a fost preluat de către Statul Român, pentru a formula cererea de restituire, precum şi faptul că T.N. şi T.Na. nu au formulat o notificare în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Analizând notificarea din 12 iulie 2001 înregistrată la B.E.J. M.D., tribunalul a apreciat că aceasta a fost făcută de T.P. în nume propriu, iar nu în calitate de mandatar al părinţilor săi (actualii reclamanţi), iar acest fapt rezultă atât din formularea notificării, în care notificatorul T.P. nu a menţionat că a promovat-o pentru alte persoane, cât şi din faptul că, deşi notificatorului T.P. i s-a solicitat, în repetate rânduri, de către Primăria Municipiului Timişoara să depună certificat de moştenitor sau de calitate de moştenitor după proprietarii deposedaţi (actualii reclamanţi), precum şi o declaraţie notarială că este unic moştenitor al acestora, nu a înţeles să precizeze faptul că nu a promovat notificarea în nume propriu, ci în calitate de mandatar al foştilor proprietari tabulari (părinţii săi).
Nu au fost reţinute susţinerile contestatorilor privind pretinsa formulare a notificării de către T.P., în calitate de mandatar al contestatorilor, iar contestatorii nu pot ratifica actele făcute de către T.P. câtă vreme aceste acte au fost săvârşite în nume propriu, iar nu în calitate de mandatar al contestatorilor, astfel că tribunalul a apreciat că în mod corect Primarul Municipiului Timişoara a emis dispoziţia nr. 1319 din 26 mai 2008, notificatorul nefăcând dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate invocat. În baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 tribunalul a respins cererea de anulare a dispoziţiei contestate, precum şi capetele de cerere subsidiare vizând restituirea în natură a apartamentului nr. 2, acordarea de despăgubiri pentru apartamentul nr. 1 şi constituirea unui drept special de folosinţă asupra terenului.
Soluţionând apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei hotărâri, Curtea de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor invocată de pârâţi, Curtea a constatat că această excepţie, raportat la dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, a fost în mod corect respinsă de prima instanţă, reclamanţii fiind persoane îndreptăţite a ataca dispoziţia emisă de primar.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, se constată că şi această excepţie a fost corect respinsă de prima instanţă, în raport de obiectul prezentei cauze.
Sub acest aspect au precizat că şi prin dispoziţiile Legii nr. 165/2013 (lege de imediată aplicare) se menţionează că, în cauzele întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, titlurile de plată se emit de A.N.R.P. şi se plătesc de Ministerul Finanţelor Publice (art. 41 din lege).
Cum prin cererea de chemare în judecată au fost formulate pretenţii în raport de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Curtea a constatat că şi această excepţie a fost soluţionată în mod corect de tribunal.
Instanţa de fond, în mod neîntemeiat, a reţinut însă că notificarea formulată de T.P., fiul reclamanţilor, a fost făcută în nume propriu şi că acesta nu a avut mandat, din partea proprietarilor imobilului din litigiu, să formuleze notificare.
Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, persoane îndreptăţite, în înţelesul legii, la măsuri reparatorii sunt persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării lor abuzive. Art. 4 alin. (2) din lege consacră acelaşi drept şi pentru moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite.
Coroborând aceste dispoziţii legale cu conţinutul declaraţiei autentice dată de fratele notificatorului T.N., precum şi cu cea dată de reclamanţi avocatului P.V., Curtea a constatat că reclamanţii au mandatat pe fiul lor, T P., să formuleze notificare şi să efectueze toate demersurile în vederea obţinerii imobilului din litigiu, iar din conţinutul procurii apostilată din 05 iunie 2008, rezultă că reclamanţii au dat mandat de reprezentare avocatului P.V. în vederea redobândirii imobilului din litigiu.
Pe fond, imobilul din litigiu a constituit proprietatea reclamanţilor şi a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974.
În ceea ce priveşte restituirea imobilului liber, respectiv apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Timişoara, str. P., astfel cum a rezultat în baza documentaţiei de apartamentare vizată de Primăria Municipiului Timişoara, s-a constatat că cererea este întemeiată raportat la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, dar şi ale Legii nr. 165/2013.
Astfel, în temeiul Legii nr. 10/2001 este îndreptăţit a obţine restituirea în natură şi fostul proprietar care, pentru a putea părăsi ţara, a fost nevoit să-şi înstrăineze, către stat, imobilul şi a primit o despăgubire în sensul reglementat prin Decretul nr. 223/1974, astfel că pentru imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 (cazul imobilului din litigiu) statul nu are un titlu valabil şi bunul este restituibil în natură.
La dosar s-a făcut dovada că imobilul din litigiu are 2 apartamente, astfel că cererea de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul ce-a constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. CC din 21 aprilie 1997, raportat la considerentele arătate mai sus, este întemeiată.
Referitor la acest aspect s-a constatat că, pe parcursul judecării cauzei, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, lege prin care dispoziţiile cu privire la natura măsurilor reparatorii, ce se pot stabili în baza Legii nr. 10/2001, au suferit modificări substanţiale.
Prin art. 1 din Legea nr. 165/2013 se prevede: „(1) Imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură. (2) În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte prevăzută în cap. III”.
De asemenea, conform art. 4 din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificată, dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse în termen legal la unităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv şi aflate pe rolul instanţelor de judecată, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Conform art. 16 din Legea nr. 165/2013, republicată, cererile de restituire, care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege, se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte.
Din coroborarea dispoziţiilor legale menţionate cu starea de fapt reţinută mai sus, Curtea a constatat că, pentru imobilul imposibil de restituit, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în condiţiile art. 16 din legea menţionată.
În ceea ce priveşte cererea de constituire a dreptului special de folosinţă asupra terenului aferent imobilului restituit, Curtea a constatat că în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 184/2012 aprobată prin Legea nr. 48/2004, cetăţenii străini şi apatrizii care fac dovada calităţii, în sensul legii, pot obţine, la cerere, folosinţa terenurilor preluate de stat, în speţă, în aplicarea Decretului nr. 223/1974.
Ca urmare, prin decizia nr. 12 din 14 februarie 2014, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamanţii T.N. şi T.N. împotriva sentinţei civile nr. 1466 din 29 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 8508/30/2008, care a fost schimbată, în parte, în sensul că:
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor Municipiul Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A fost anulată dispoziţia nr. 1319 din 26 mai 2008 emisă de Primarul Municipiului Timişoara.
S-a dispus restituirea către reclamanţi a apartamentului nr. 1 din imobilul situat în Timişoara, str. P. înscris în CF nr. xx Timişoara.
A fost obligat Primarul Municipiului Timişoara să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile art. 16 din Legea nr. 165/2013 reclamanţilor pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură.
S-a dispus constituirea în favoarea reclamanţilor a unui drept special de folosinţă asupra cotei părţi din terenul aferent imobilului, corespunzător apartamentului restituit în natură.
Au fost autorizaţi reclamanţii să se adreseze Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş în vederea înscrierii drepturilor astfel recunoscute în CF.
Restul dispoziţiilor sentinţei au fost menţinute.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs Municipiul Timişoara, prin primar, Consiliul local al Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., au susţinut următoarele:
- notificatorul T.P., fiul foştilor proprietari, T.N. şi T.Na., nu a fost împuternicit de aceştia să formuleze cererea de restituire în natură a imobilului din Timişoara, str. P., în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, iar foştii proprietari nu au formulat notificare în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Deşi au solicitat notificatorului să facă dovada calităţii de persoană îndreptăţită, acesta nu s-a conformat şi nici nu a arătat că acţionează în numele foştilor proprietari tabulari, părinţii săi, în calitate de mandatar.
Greşit au fost reţinute dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât, în speţă, nu ne aflăm în atare ipoteză. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă faptul că foştii proprietari l-ar fi mandatat pe fiul lor, T.P., pentru formularea notificării.
Nu pot fi reţinute susţinerile contestatorilor potrivit cărora ar fi ratificat actele făcute de către T.P., în anul 2008, câtă vreme aceste acte au fost săvârşite în nume propriu.
Ca urmare, având în vedere că foştii proprietari nu au formulat notificare în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi nici nu au mandatat pe numitul T.P. să formuleze notificare în numele lor, au solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
- au învederat, totodată, nelegalitatea hotărârii atacate şi în raport de împrejurarea că, deşi s-a dispus retrocedarea unei părţi din imobil, nu s-a dispus şi restituirea despăgubirilor acordate de Statul Român.
În raport de conţinutul deciziei de preluare, nr. 395/1980 a Consiliului Popular al Judeţului Timiş şi de prevederile art. 11.5 alin. (2) din H.G. nr. 250/2010, au susţinut că instanţa trebuie să se pronunţe şi cu privire la restituirea sumelor plătite cu titlu de despăgubire, actualizate potrivit legii.
În acest context, devin incidente şi prevederile art. 21 alin. (7) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, a căror aplicare au solicitat a fi făcută în cauză.
- în mod greşit s-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. 1, întrucât acesta este proprietatea numiţilor B.L., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. CC/1997, deşi apartamentul liber este cel de la nr. 2, deţinut de o altă persoană în locaţiune.
Acest apartament este în proprietatea Statului Român şi poate fi restituit în natură.
Au solicitat astfel modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii privind retrocedarea în natură a apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu.
Ca urmare, au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului reclamanţilor, cu consecinţa menţinerii sentinţei tribunalului.
Recursul este fondat, însă pentru considerentele ce succed:
Prin notificarea înregistrată din 12 iulie 2001 la B.E.J. M.D., T.P. a solicitat „restituirea în natură a imobilului” situat în Timişoara, str. P. înscris în CF nr. xx Timişoara, care a trecut abuziv în proprietatea statului şi a cărui valoare estimată este de 200.000 DM”.
Pentru ca în aliniatul final să se menţionează că este „îndreptăţit să susţină în faţa organelor de conducere ale unităţii deţinătoare cererea de restituire în natură, (...)”.
Notificarea a fost formulată prin avocat, potrivit menţiunilor de pe acest înscris unde, la semnătură, apare menţiunea „prin av”, semnătura şi ştampila.
Coroborând cele evocate mai sus cu conţinutul declaraţiei autentice dată de fratele notificatorului, T.N., precum şi cu cea dată de reclamanţi avocatului P.V., dar şi a procurii apostilate din 5 iunie 2008, rezultă că, astfel cum legal a reţinut Curtea de apel, reclamanţii, stabiliţi în străinătate, au înţeles să-l împuternicească pe fiul lor, T.P., să efectueze toate demersurile în vederea restituirii imobilului în litigiu.
În analiza vocaţiei/dreptului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială în cauza dedusă judecăţii, nu se poate face abstracţie de relaţiile extrem de apropiate existente între reclamanţi şi notificator care, evident, pentru realizarea dreptului lor recunoscut de legea specială nu au încheiat un act constatator al acordului lor.
Se verifică astfel ca fiind corect modul de interpretare şi aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 22 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 10/2001, care se completează cu principiile de drept civil şi anume că manifestarea de voinţă trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, în corelare cu caracterul cererii de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, care constituie un act de conservare, iar nu unul de dispoziţie, ce nu implică anumite cerinţe (de fond ori formă).
Dacă se are în vedere şi conduita părţilor reclamante, ulterioară formulării notificării, se consolidează concluzia că notificatorul a acţionat în interesul reclamanţilor, părinţii săi, în vederea redobândirii bunului litigios.
Nu sunt fondate nici criticile constând în omisiunea instanţei de apel de a nu dispune obligarea reclamanţilor la restituirea despăgubirilor primite, întrucât, astfel cum cu temei susţin reclamanţii, această chestiune va fi rezolvată în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (7) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire.
Potrivit acestei norme legale, la momentul realizării şi finalizării operaţiunii administrative ce se va efectua în această etapă, în vederea stabilirii numărului de puncte ce li se cuvin, se va proceda la scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate, astfel încât inserarea acestei menţiuni apare în această etapă procesuală şi ca superfluă.
Sunt fondate însă criticile constând în greşita restituire în natură a apartamentului nr. 1 din imobil, întrucât acesta a fost vândut numiţilor B.L. şi A., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. CC/1997, iar liber, în sensul legii speciale, (închiriat) este apartamentul nr. 2.
Deşi reţine această situaţie de fapt, prin dispozitiv, instanţa de apel dispune eronat restituirea apartamentului înstrăinat, aşa încât, constatând ca fondată critica menţionată, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune modificarea deciziei Curţii de apel în aceste limite.
Restul dispoziţiilor deciziei Curţii de apel vor fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, prin primar şi de Primarul municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 12 din 4 februarie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, pe care o modifică, în parte, în sensul că dispune restituirea către reclamanţi a apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Timişoara str. P., înscris în CF nr. xx Timişoara, în loc de apartamentul nr. 1.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2314/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 2338/2014. Civil → |
|---|
