ICCJ. Decizia nr. 837/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 837/2013
Dosar nr. 5483/30/2010
Şedinţa publică de la 28 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş reclamantul V.C. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş la plata sumei de 500.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând daune morale pentru suferinţele îndurate de acesta şi întreaga sa familie, pe perioada deportării în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, împotriva reclamantului şi a familiei sale s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii de domiciliul obligatoriu în noaptea de 18 iunie 1951.
În drept, a invocat art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Reclamantul a depus precizare de acţiune, prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş la plata echivalentului în RON a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat.
În motivare, a învederat că prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic dispuse împotriva sa şi a familiei sale, în baza Deciziei nr. 200/1951, Statul Român le-a cauzat un prejudiciu moral, aducându-le atingere onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private. În consecinţă, în temeiul prevederilor art. 998 - 999 din C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituţia României şi ale art. 504 şi urm. din C. proc. pen., se impune tragerea la răspundere a statului, în vederea reparării prejudiciului moral cauzat.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile şi având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia Românie; coroborate cu prevederile art. 504 şi urm. din C. proc. pen., reclamantul a argumentat că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanţelor Publice.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 din C. civ., art. 504 şi urm. din C. proc. pen., art. 52 din Constituţie, art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 15 lit. f) şi t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbre, art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 1528 din 15 martie 2011 Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins acţiunea precizată formulată de reclamantul V.C., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru daunele morale tribunalul a avut în vedere că temeiul de drept iniţial indicat de reclamant reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.
Conform art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Cum termenul s-a împlinit la data de 30 decembrie 2010, rezultă că textul de lege menţionat trebuie considerat că nu mai există.
Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg dispoziţiile Convenţiei nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor. (Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei) De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
În raport de această afirmaţie Curtea Constituţională a constatat în decizia amintită faptul că nu poate exista decât o obligaţie morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, iar prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 au fost acordate măsuri reparatorii persoanelor care au suferit măsuri administrative sau condamnări politice în perioada regimului comunist în România, astfel că nu este nici legală, dar nici nu se impune adoptarea unei noi reglementări cum este Legea nr. 221/2009 în acelaşi domeniu al drepturilor civile.
În acest context, acţiunea vizând daune morale devine neîntemeiată, nemaiexistând temei legal pentru soluţionarea ei în sensul solicitat de reclamant.
Mai rămâne de analizat un singur aspect înainte de a trece la analiza celorlalte temeiuri de drept.
Acesta se referă la problema dacă adoptarea legii şi aplicarea ei înainte de declararea neconstituţionalităţii a determinat naşterea dreptului la un bun în patrimoniul reclamantului.
În cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei instanţa de contencios al drepturilor omului a reţinut că dispoziţia legală cu privire la obţinerea compensaţiilor a fost anulată ca rezultat a unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o "speranţă legitimă" în obţinerea compensaţiilor respective.
Descrierea noţiunii de "bun" în sensul Convenţiei include şi noţiunea de speranţă legitimă de a dobândi un bun. Aceasta înseamnă că legea şi practica internă îi dau reclamantului motive să creadă că va avea câştig de cauză în faţa instanţelor naţionale.
Ca urmare a încetării efectelor textului de lege tribunalul a apreciat că reclamantul nu mai are o speranţă de a dobândi compensaţii, aşa cum a constatat Curtea prin decizia la care a făcut trimitere şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358/2010, pe care am redat-o cu două paragrafe mai sus.
În ceea ce priveşte temeiul reprezentat de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., tribunalul a constatat că acţiunea cu o astfel de cauză este prescrisă, întrucât conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 termenul general de trei ani a început să curgă de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Rezultă că momentul de început a fost reprezentat de data 1 ianuarie 1990, când a fost răsturnat regimul comunist în România, astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acţiunii.
Chiar dacă prin adoptarea Legii nr. 221/2009 statul a recunoscut dreptul la acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaştere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripţie pentru acordarea despăgubirilor morale.
Repunerea în termen poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă, aşa cum este cazul Legii nr. 18/1991 sau poate fi dispusă de către instanţa de judecată, în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Tribunalul a constatat că Legea nr. 221/2009 nu conţine o astfel de prevedere privind repunerea în termenul de prescripţie, iar dispoziţiile legilor speciale reparatorii sunt de strictă interpretare şi aplicare.
Cât priveşte art. 19 din Decretul nr. 167/1958, acesta stabileşte că instanţa poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea acţiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie. Or, în speţă, nu au fost invocate şi dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripţie a fost mult depăşit, pentru a se putea dispune repunerea în situaţia anterioară.
Conform art. 25 din Decretul nr. 167/1958, dispoziţiile acestui decret sunt aplicabile şi prescripţiilor neîmplinite până la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripţie prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul nr. 167/1958, pe data: intrării sale în vigoare se abrogă orice dispoziţii legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul nr. 167/1958. Astfel fiind, o dată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 au fost implicit abrogate şi dispoziţiile Titlului XX - art. 1837 şi urm., precum şi celelalte dispoziţii din C. civ. privitoare la prescripţia extinctivă.
Celelalte două temeiuri invocate de reclamant constau în art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la dreptul la viată al omului, cu interdicţia de a cauza moartea în alte cazuri decât acelea excepţionale enumerate de primul text, şi la interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
Tribunalul a apreciat că acestea nu pot sta la baza admiterii acţiunii precizate, întrucât pe de o parte, Convenţia este aplicabilă şi poate fi deci invocată doar pentru faptele produse după data ratificării Convenţiei de către România, care a avut loc la data de 20 iunie 1994. Faptele descrise în acţiune s-au petrecut anterior momentului arătat, prin urmare, ele sunt incompatibile ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei.
Şi în cazul în care nu ar fi incidenţă excepţia menţionată, tribunalul a apreciat că situaţia de fapt prezentată de reclamanţi nu relevă în speţă încălcarea dreptului la viaţă prin producerea morţii autorilor părţilor.
Pentru dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. civ. tribunalul a avut în vedere faptul că temeiul menţionat nu este aplicabil în speţă, întrucât el priveşte, chiar şi după adoptarea Deciziei nr. 45/ 1998 de către Curtea Constituţională, situaţia unor erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Reclamantul a susţinut faptul că împreună cu familia lor au fost duşi în mod forţat în Bărăgan, unde au fost obligaţi să îşi stabilească domiciliul timp de peste 4 ani, astfel că nu a existat un proces penal pentru a putea vorbi despre o eroare judiciară.
Mai mult, aceleaşi raţiuni stau la baza înlăturării temeiului reprezentat de dispoziţiile din Constituţia României, art. 52 alin. (3) teza întâi.
În ceea ce priveşte argumentele legate de motivarea eronată a Deciziei Curţii Constituţionale cu nr. 1358 din 15 noiembrie 2010, tribunalul a constatat că acestea nu pot fi reţinute, întrucât în majoritate ele se constituie din statuări ale Curţii de la Strasbourg, fiind de altfel citate şi cauzele din care s-a citat, motiv pentru care ele sunt obligatorii prin prisma obligaţiei asumate de statul român de a respecta Convenţia şi drepturile fundamentale ale omului.
De asemenea, atunci când arată că prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii, Curtea a reamintit o regulă de drept ce a fost încălcată de Legea nr. 221/2009, aceea privind netransmiterea prejudiciului moral pe calea succesiunii. Acest principiu nu încalcă dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., fiind cunoscut şi aplicat în practica judiciară.
Nici distincţiile de natură juridică dintre drepturile acordate victimelor regimului comunist în baza Decretului nr. 118/1990 sau O.U.G. nr. 214/1999 şi despăgubirile solicitate în prezenta acţiune nu pot constitui temei al admiterii acţiunii, atâta timp cât scopul lor este acelaşi, repararea prejudiciilor suferite de aceştia.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1528 din data de 15 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, reclamantul V.C. a declarat recurs în termen legal la data de 25 mai 2011, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii în totalitate a pretenţiilor formulate, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş la plata daunelor morale aduse ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat a sa şi a familiei sale, în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, în cuantum de 500.000 euro.
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi în condiţiile prevăzute de art. 3041, art. 304 raportat la art. 306 şi art. 312 şi urm. C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. 1 - 5 din Legea nr. 221/2009 şi la Deciziile nr. 1354 şi 1358/2010 ale Curţii Constituţionale şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului respectiv art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie şi art. 14 s-au reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului recurs.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Fată de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de recurs a constatat că, în speţă, la data soluţionării recursului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acţiunea de către reclamanţi.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceia, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea recursului declarat de către reclamanţi, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
În consecinţă, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 1501 din 10 noiembrie 2011 a respins recursul declarat de reclamantul V.C. împotriva Sentinţei civile nr. 1528 din data de 15 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Împotriva acestei decizii, reclamantul V.C. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale.
În susţinerea cererii de recurs, reclamantul a reiterat motivele de recurs prezentate în calea de atac anterioară, invocând art. 998 - 999, art. 1838 - 1839 C. civ., art. 1349, art. 2502, art. 2507, art. 2508 C. civ., art. 504 C. proc. pen., art. 52, art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 2, art. 3, art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, Legea nr. 221/2009.
De asemenea, reclamantul a susţinut că raportat la valoarea obiectului cererii, sentinţa primei instanţe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicţie, fiind supusă apelului şi recursului. în acest sens a arătat că acţiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile.
În susţinerea acestei critici, reclamantul a arătat că raportat la valoarea litigiului, care depăşeşte suma de 100.000 RON, litigiul de faţă nu se încadrează în cazurile de excepţie de la principiul dublului grad de jurisdicţie.
Reclamantul face trimitere la garanţiile fundamentale ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind accesul efectiv la gradele de jurisdicţie, invocând Hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Blandeau c. Franţei, Hotărârea din 14 noiembrie 2006, cauza Gregorio de Andrade c. Portugaliei şi Hotărârea din 26 ianuarie 2006, cauza Lungoci contra României.
Prealabil examinării recursului, raportat la excepţia invocată din oficiu de către instanţă, Înalta Curte în ceea ce priveşte critica prin care reclamantul a susţinut că sentinţa instanţei de fond beneficiază de dublu grad de jurisdicţie o apreciază nefondată.
Din acest punct de vedere, se constată că la termenul de judecată din 18 ianuarie 2011, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că a înţeles a-şi completa temeiul de drept al acesteia, raportat la situaţia specială creată în urma admiterii excepţiilor de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 1354/2010 şi 1358/2010 sens în care a arătat că Legea nr. 221/2009 are la bază principiile răspunderii civile delictuale instituite de art. 998 şi art. 999 C. civ.
Astfel, Înalta Curte constată că reclamantul nu a renunţat la temeiul iniţial al cererii, respectiv Legea nr. 221/2009, acesta înţelegând a-şi completa temeiul de drept al acţiunii, cu dreptul comun în materie, respectiv cu dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi ale art. 504 şi urm. C. proc. pen.
Revenind la analiza criticii evocate, aceasta nu poate fi reţinută, din perspectiva admisibilităţii prezentei căi de atac, critica vizând existenţa dublului grad de jurisdicţie (apel şi recurs) prin raportare la temeiul de drept comun invocat (art. 998, 999 C. civ.) şi la valoarea obiectului dedus judecăţii.
Se constată, sub acest aspect că legiuitorul român a adoptat o lege specială de despăgubire a persoanelor ce au suferit condamnări politice sau asupra cărora au fost luate măsuri administrative, cu consecinţe vătămătoare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României că în măsura în care Statul Român a adoptat o lege specială de despăgubire, persoanele vizate de o asemenea lege nu mai pot apela la prevederile legale de ordin general pentru a obţine măsuri reparatorii.
Acest principiu se aplică mutatis mutandis şi în cazul persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, în virtutea principiului enunţat în Hotărârea M. Atanasiu şi alţii contra României, se apreciază că reclamantul avea deschisă doar calea prevăzută de legea specială; în acest context, în mod legal Curtea de Apel a soluţionat calea de atac cu care a fost învestită ca fiind recurs, în raport de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În continuare, Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a luat în examinare excepţia inadmisibilităţii recursului.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1): Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
Alin. (6) prevede că hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel, text de lege care a fost modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010.
Deci la data pronunţării sentinţei de fond, respectiv 15 martie 2011, erau în vigoare dispoziţiile care stabilesc calea de atac împotriva cererilor sus evocate, fiind recursul.
Astfel fiind şi având în vedere şi dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare, Decizia civilă nr. 1501 din 10 noiembrie 2011 este pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara ca instanţă de recurs, urmare a recursului declarat de reclamantul V.C., fiind irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 şi nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menţionate de art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
În raport de aceste considerente, se constată că toate criticile invocate prin prezenta cerere de recurs nu mai pot fi analizate, reclamantul beneficiind de o judecată devolutivă în faţa instanţei de fond şi de controlul de legalitate efectuat de către instanţa de recurs.
Aşa fiind, având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii de fond, Înalta Curte, în considerarea celor mai sus arătate şi în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia şi în consecinţă va respinge prezentul recurs dedus judecăţii, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul V.C. împotriva Deciziei civile nr. 1501 din 10 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 744/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1507/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
