ICCJ. Decizia nr. 2339/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2339/2014
Dosar nr. 1342/3/2013
Şedinţa publică de la 19 iunie 2014
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2264 din 18 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1342/3/2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis excepţia prescrierii şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta SC R.E. SRL în contradictoriu cupârâta SC P. SRL.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că reclamanta a solicitat prin acţiune - cerere reconvenţională disjunsă din Dosarul nr. 36511/3/2012, obligarea pârâtei la plata penalităţii pentru rezilierea contractului dintre părţi înainte de expirarea termenului prevăzut, precum şi la plata contravalorii chiriei restante şi a penalităţilor calculate asupra acestei sume. S-a apreciat ca fiind împlinit termenul de prescripţie, conform art. 3 şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în raport de data formulării cererii reconvenţionale (17 ianuarie 2013), indiferent de data în aceste termen a început să curgă, cea a încheierii contractului (03 iulie 2007) sau cea a rezilierii acestuia (06 aprilie 2009). Această apreciere a fost raportată la data scadenţei celor două facturi reprezentând contravaloarea chiriei, emise la data de 03 noiembrie 2008. S-a reţinut, în consecinţă, împlinirea termenului de prescripţie în cursul lunii aprilie 2012. Cu privire la penalităţi s-a reţinut că împlinirea termenului de prescripţie pentru debitul principal atrage stingerea dreptului la acţiune şi pentru accesoriile acestuia.
A fost înlăturată apărarea reclamantei întemeiată pe formularea anterioară a cererii de emitere a ordonanţei de plată pentru aceleaşi pretenţii, aceasta neavând efectul întreruperii termenului de prescripţie ca urmare a respingerii irevocabile a cererii.
S-a apreciat lipsa de incidenţă a dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) teza a ll-a C. civ. în temeiul art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011.
Sentinţa de fond a fost apelată de reclamanta SC R.E. SRL, care a solicitat admiterea apelului, cu reţinerea cauzei spre judecare şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, criticile sale vizând greşita aplicare a sancţiunii prescripţiei.
Prin decizia civilă nr. 377/2013 pronunţată la data de 22 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, reţinând următoarele: părţile nu au contestat momentul începerii curgerii termenului de prescripţie ca fiind aprilie 2009 pentru pretenţiile formulate şi nici faptul că aceste este cel de drept comun stipulat de Decretul nr. 167/1958, sub imperiul căruia a început să curgă, ceea ce se contestă fiind caracterul întrerupător al cursului prescripţiei al cererii de emitere a ordonanţei de plată. S-a apreciat că derogarea de la regula generală, conform căreia prescripţiile rămân supuse legii sub imperiul căreia au început prevăzută de art. 6 alin. (4) C. civ., ar trebui să fie expresă. în acest condiţii s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C. civ., prin raportare la art. 204 din Legea nr. 71/2011 doar cererilor introduse după intrarea în vigoare a C. civ. În lipsa unei dispoziţii exprese a legii cu privire la aplicabilitatea textului menţionat şi în cazul prescripţiilor începute sub imperiul legii vecii, s-a apreciat netemeinicia critici reclamantei sub acest aspect.
Decizia de apel a fost recurată de reclamanta SC R.E. SRL, care a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Reclamanta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, criticând decizia de apel sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) teza a ll-a raportat la art. 204 din Legea nr. 71/2011. A arătat că din perspectiva datei de intrare în vigoare a C. civ., atât cererea de emitere a ordonanţei de plată, cât şi cererea reconvenţională sunt formulate ulterior acestei date, fiind astfel aplicabile dispoziţiile legale menţionate. A susţinut că interpretarea dată de instanţa de apel face inaplicabilă derogarea prevăzută de articolele menţionate, prin excluderea din sfera de aplicare a acţiunilor introduse după intrarea în vigoare a noului cod, dar care valorifică drepturi a căror prescripţie a început să curgă anterior intrării acestuia în vigoare.
Deşi legal citată, intimata pârâtă nu a depus întâmpinare la dosar şi nu s-a prezentat în instanţă la termenele acordate.
Analizând legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate, se reţin următoarele: problema de drept care necesită rezolvare este aceea a aplicabilităţii normei derogatorii dedusă din dispoziţiile art. 204 din Legea nr. 71/2011 şi art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C. civ., prin raportare la dispoziţia art. 6 alin. (4) C. civ.
Interpretarea dată de instanţa de apel a fost aceea că dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C. civ. sunt aplicabile doar prescripţiilor începute sub imperiul noii codificări, concluzie dedusă din raţionamentul expus în considerentele deciziei recurate. Această interpretare nu este în concordanţă cu voinţa legiuitorului, exprimată prin normele Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., act normativ care a fost emis tocmai pentru a reglementa situaţiile tranzitorii de aplicare a noii codificări. Pe linia de interpretare dată de instanţa de apel, cu aplicarea strictă a dispoziţiei din art. 6 alin. (4) (referitoare la aplicabilitatea vechii reglementări în materia prescripţiilor începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ.) şi a dispoziţiei din art. 2539 C. civ. doar pentru prescripţiile începute ulterior intrării în vigoare a noului cod, dispoziţia tranzitorie prevăzută de art. 204 din Legea nr. 71/2011 devine inaplicabilă, pentru următorul considerent: este evident că pentru prescripţiile începute ulterior intrării în vigoare a noului cod sunt aplicabile normele acestuia, nemaifiind nevoie de o dispoziţie tranzitorie în acest sens.
Pe de altă parte rolul dispoziţiei tranzitorii este tocmai acela de a reglementa situaţii începute sub imperiul unei reglementări vechi şi continuate sub imperiul noii reglementări. În acest context a fost reglementată situaţia tranzitorie din art. 204 din Legea nr. 71/2011, cu condiţia existenţei cererii formulate sub imperiul noii reglementări. Astfel trebuie interpretată dispoziţia legală care se referă la aplicabilitatea prevederilor art. 2539 din Legea nr. 71/2011 şi cererilor introduse după intrarea în vigoare a noului cod, respectiv cererilor care îndeplinesc această condiţie şi în care se pune problema împlinirii termenului de prescripţie, care a început să curgă sub imperiul vechii legi, dar care s-a împlinit după intrarea în vigoare a noii legi. Reiterăm faptul că dacă ne aflăm în prezenţa unei cereri introduse după intrarea în vigoare a noului cod, în care s-ar pune problema intervenirii prescripţiei, al cărei început se situează după acest moment, nu ar mai fi fost necesară norma tranzitorie pentru că într-o asemenea situaţie sunt pe deplin aplicabile noile norme, fără a mai fi nevoie de o reglementare specială în acest sens.
În consecinţă, se apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a legii prin reţinerea inaplicabilităţii în speţă a prevederilor derogatorii cuprinse în art. 204 din Legea nr. 71/2011, cu referire la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 2539 C. civ., acestea devenind aplicabile, conform considerentelor expuse anterior.
Soluţia care se impune este aceea a casării deciziei de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare. în cadrul rejudecării, instanţa de apel va verifica, în raport de probatoriul administrat şi de susţinerile părţilor, îndeplinirea condiţiilor stabilite de lege pentru intervenirea cazului de întrerupere a cursului prescripţiei, astfel cum sunt reglementate de art. 2539 alin. (2) C. civ. Această analiză nu poate fi efectuată în cadrul recursului, raportat la considerentele expuse de instanţa de apel, de soluţia pronunţată în cauză şi de criticile formulate de reclamantă.
Pentru considerentele reţinute, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi admis, iar decizia de apel va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC R.E. SRL împotriva deciziei civile nr. 377/2013 din 22 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2335/2014. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 2343/2014. Civil. Angajarea raspunderii... → |
|---|
