ICCJ. Decizia nr. 2333/2014. Civil. Contestaţie decizie de concediere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE 0E CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2333/2014
Dosar nr. 5970/30/2013
Şedinţa din camera de consiliu de la 23 septembrie 2014
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 174 din 13 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost respins, ca nefondat apelul declarat de pârâta SC S.I. SRL împotriva sentinţei civile nr. 2526 din 31 octombrie 203 3 a Tribunalului Timiş.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, din probatorul administrat în cauză rezultă că în temeiul contractului individual de muncă din 2 noiembrie 2009. reclamantul a prestat activitate ca agent de securitate - C.O.R. în cadrul SC S.I. SRL, iar prin Decizia nr. 2016 din 12 decembrie 2012 angajatorul a dispus încetarea contractului individual de muncă prin acordul părţilor, în temeiul prevederilor art. 55 Iit.b) C. muncii.
În privinţa excepţiilor invocate, curtea de apel a arătat că apelanta a nesocotit prevederile art. 130 alin. (2) şi pe cele ale art. 138 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că atât excepţia de necompetenţă materială şi teritorială, cât şi excepţia de litispendenţă nu au fost invocate în faţa instanţei de fond până la primul termen de judecată.
Potrivit art. 55 lit. b) din C. mun., contractul individual de muncă poate înceta prin acordul părţilor care consimt ea, de la momentul realizării acordului de voinţă sau de la o anumită dată ulterioară să nu continue raporturile de muncă stabilite anterior.
C. mun. nu reglementează pe larg această modalitate de încetare a raporturilor de muncă. însă, aşa cum forma scrisă a contractului individual de muncă este o condiţie necesară ad validitatem, tot astfel şi pentru încetarea contractului de muncă este necesar ad validitatem, ca acordul părţilor să fie consemnat într-un înscris constatator.
Acest acord este necesar să întrunească cerinţele generale de valabilitate ale oricărui act juridic, respectiv consimţământul dat pentru încetarea raporturilor de muncă să fie manifestarea aceloraşi părţi, semnatare ale contractului de muncă şi să rezulte indubitabil că a fost dat cu intenţia expresă şi concretă de a înceta contractul de muncă.
În fine, se mai impune ca manifestarea de voinţă a părţilor în sensul menţionat anterior să nu fie afectată de eroare sau violenţă.
În speţă, s-ar fi impus ca angajatorul să administreze dovezi din care să rezulte fără putinţă de tăgadă întrunirea cerinţelor amintite, or din probatoriul administrat în cauză nu a reieşit o exprimare expresă, concretă şi fără echivoc a voinţei angajatului de a pune capăt raporturilor juridice de muncă, astfel cum în mod just a apreciat şi instanţa de fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC S.I SRL, invocând dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ. şi solicitând, pe fond, respingerea acţiunii reclamantului.
În motivarea recursului, pârâta a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 55 lit. b) C. muncii.
Este adevărat că forma scrisă a contractului de muncă este cerută ad validitatem, însă aceasta nu poate fi extinsă şi la art. 55 lit. b) C. muncii. întrucât părţile pot alege să nu consemneze în scris această înţelegere.
Decizia reeurată este nelegală, deoarece instanţa de apel, atunci când a verificat înscrisurile, nu a observat voinţa reală a mtimatului-reelamant care, după ce s-a obligat să presteze muncă pentru un alt angajator, nu s-a mai prezentat la muncă la sediul recurentei-pârâte.
Ca urmare, greşit au concluzionat cele două instanţe că intimaţii reclamant nu şi-a dat consimţământul la încetarea contractului individual de muncă cu pârâta. dacă din comportamentul acestuia a rezultat neîndoielnic intenţia de a munci pentru un alt angajator.
Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dosarul a fost înregistrat la data de 27 mai 2014.
Instanţa a dispus în temeiul art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. întocmirea raportuiui asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
În temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că pot fonnuia în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.
Părţile nu au formulat în scris şi nu au transmis la dosar puncte de vedere asupra raportului.
Analizând, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., recursul formulat. Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil şi urmează, în consecinţă, să îi respingă, pentru următoarele considerente:
Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 174 din 13 martie 2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC S.I. SRL împotriva sentinţei civile nr. 2526 din 31 octombrie 2013 a Tribunalului Timiş.
Decizia este definitiva.
Dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prevăd că sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.
Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile pronunţate în cererile privitoare la conflictele de muncă şi de asigurări sociale nu sunt supuse recursului.
Obiectul prezentului dosar îl reprezintă un litigiu de muncă, respeetiv contestaţie împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă, întemeiată pe dispoziţiile C. mun.
Totodată, potrivit art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ. „nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."
Textul reglementează posibilitatea ca anumite categorii de hotărâri să fie atacate numai cu apel, ceea ce configurează într-un mod mai pronunţat faţă de vechea reglementare caracterul recursului de cale extraordinară de atac.
În acest sens, este de reţinut că din analiza şi interpretarea dispoziţiilor art. 483 (obiectul şi scopul recursului; instanţa competentă) C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 se observă o restrângere a ariei hotărârilor judecătoreşti care pot fi atacate cu recurs, tocmai în considerarea caracterului extraordinar al acestei căi de atac.
Faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, Decizia nr. 174 din 13 martie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, nu este supusă căîi de atac a recursului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC S.I SRL, cu sediul în Bucureşti, sector 3, împotriva Deciziei nr. 174 din 13 martie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale. în contradictoriu cu intimatul P.M., cu domiciliul în Timişoara, jud. Timiş.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2332/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2334/2014. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
