ICCJ. Decizia nr. 2336/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2336/2014
Dosar nr. 5655/3/2012
Şedinţa publică din 24 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti la data de 11 noiembrie 2009, reclamanta SC N.R.E. SRL a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul P.V.: evacuarea pârâtului de pe terenul proprietatea societăţii reclamante, obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţa de aprox. 1.450 mp., obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii în cuantum de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere în caz de neexecutare, calculate de la data pronunţării hotărârii, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că este proprietara terenului situat în Bucureşti, str. H., în suprafaţă de 9.946 mp (lotul 9), având număr cadastral XX, înscris în CF nr. AA a Municipiului Bucureşti sector 2, în baza încheierii din 03 iunie 2009 emisă de O.C.P.I. Bucureşti sector 2.
Lotul 9, identificat mai sus şi ocupat abuziv de pârât, a rezultat în urma dezmembrării terenului aflat în proprietatea sa în suprafaţa de 140.862,83 m.p. în temeiul actului de dezmembrare autentificat din 20 mai 2009 de B.N.P. Asociaţi C., S. şi Asociaţii.
Anterior dezmembrării terenul a fost dobândit de societate prin cumpărare, suprafaţa de 119.755,99 m.p. în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat din 31 ianuarie 2006 de B.N.P. A.A.J., Bucureşti, iar suprafaţa de 21.106,84 m.p. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 31 octombrie 2007 B.N.P. Asociaţi C. şi S., suprafeţe ce ulterior au fost alipite în baza actului de alipire autentificat din 13 noiembrie 2008 la acelaşi birou notarial.
În luna februarie 2008, urmare a verificărilor efectuate pe teren s-a constatat de către împuterniciţii societăţii că o suprafaţa de aproximativ 1450 mp din terenul aflat în proprietatea sa este ocupat, existând o împrejmuire provizorie. În vederea lămuririi situaţiei terenului, a transmis pârâtului, prin executor judecătoresc, mai multe somaţii, solicitându-i dezafectarea împrejmuirii, demersuri ce au rămas fără rezultat.
Întrucât societatea reclamantă intenţionează edificarea pe întregul teren a unui ansamblu de locuinţe conform P.U.Z. aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 220/2008 şi aviz de urbanism nr. 14/1/5/2007, beneficiind în acest sens şi de autorizaţia de construire din 26 iunie 2009 emisă de Primăria sector 2 şi întrucât pârâtul încalcă dreptul său de proprietate prin lipsirea de unul din atributele principale, respectiv, dreptul de a folosi bunul conform interesului său, se impune admiterea acţiunii.
Prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională întemeiată pe dispoziţiile art. 1846, 1847, 1860, 1837, 645, 1890, 1860, 1890 C. civ. formulate la data de 28 ianuarie 2010, pârâtul P.V. a arătat că reclamanta nu arată de pe care teren se solicită evacuarea, având în vedere că aceasta deţine teren doar în str. H. şi nu pe Intrarea P. sector 2, unde are el terenul.
Pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii sale procesuale sale pasive şi excepţia lipsei de interes a reclamantei.
În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale active, pârâtul a arătat că deţine în posesie din anul 1943, deci de peste 58 de ani, terenul din Intrarea P., vis-a-vis de nr. 23, sector 2 (unde are casa de locuit), teren pe care l-a folosit în permanenţă cu destinaţia de grădină de legume, rolul fiscal fiind deschis de părinţii săi încă din anul 1950, pe cap de familie, pentru două foi matricole. Intrarea P. s-a numit iniţial Intrarea S., iar grădina de legume a fost folosită sub nume de proprietar, în mod continuu, paşnic, calitatea de proprietar fiind recunoscută şi de statul comunist, care i-a impus plata de taxe şi impozite atât pe teren, cât şi pe producţia agricolă obţinută, conform chitanţelor de plată a impozitelor anuale, certificatelor de producător agricol, dar şi numeroaselor "dispoziţii de impunere - înştiinţare de plată" a impozitului aferent terenului în discuţie. Reclamanta deţine terenul în altă locaţie, respectiv, în str. H., sector 2, care nu este identică cu Intrarea P., sector 2, nr. 23 sau cu terenul din Intrarea P. vis a vis de nr. 23.
Referitor la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, pârâtul a arătat că nu există nici un raport juridic între părţi, reclamanta nefiind titulara dreptului de proprietate asupra terenului.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes legitim al reclamantei, pârâtul a arătat, în esenţă, că în lipsa unui titlu de proprietate referitor la Intrarea P. sector 2, pentru terenul pe care îl are în posesie de peste 57 de ani, reclamanta încearcă să-şi aproprie acest bun prin fraudă, susţinând ceva care nu este conform cu realitatea şi actele pe care le invocă.
Pe fondul acţiunii şi al cererii reconvenţionale, pârâtul a arătat că terenul a fost deţinut mai întâi de părinţii săi, încă din anul 1943, iar el a continuat să-l stăpânească după moartea lor, ca unic moştenitor. Terenul era situat în capătul Intrării P., fiind ultima casă de pe această intrare, care se termina într-o groapă de gunoi (practic cea mai mare groapă de gunoi a Bucureştilor de la acea vreme). Părinţii săi, P.M. şi P.D., au stăpânit terenul din anul 1943, l-au curăţat, l-au amenajat în sensul că au cărat mai multe căruţe cu pământ, aplicând îngrăşământ şi transformându-l în grădină de zarzavat. Ulterior, şi-au construit case mai multe familii şi, după felul cum le-au aşezat, strada s-a mai mărit cu circa 10 m , "muşcând" din terenul său. Pentru acest teren s-a deschis rol fiscal şi s-a plătit în permanenţă impozit, pe numele lui P.M. şi D.
Începând cu anul 1950, părinţii săi au plătit impozit pe terenul agricol şi pe cel destinat casei de locuit, ambele roluri fiind deschise pe adresa Intrarea S., actualmente Intrarea P. În luna ianuarie 1953, în chitanţă de plată a impozitului s-a menţionat că se datorează şi majorare pentru neplata impozitului pe anii anteriori, aceasta fiind o dovada în plus că autorii săi erau cunoscuţi ca proprietari înainte de anul 1950. Totodată, în chitanţa din 24 martie 1953 se menţionează că se plăteşte impozitul rolului fiscal 502 pentru clădiri şi teren, la fel cum se arată în chitanţa din acelaşi an, din 13 ianuarie 1953, că se plăteşte impozit teren cu majorare, pentru anul 1953, rolul fiscal 2304. Aşadar, impozitul a continuat să fie plătit la zi, ulterior fiind făcută precizarea expresă că plata se face pentru "teren agricol" aşa cum se menţionează în chitanţele din data de 22 iunie 1966 şi chitanţa din 25 octombrie 1969.
În consecinţă, pârâtul a arătat că poate face dovada cu acte că în mod public, atât părinţii săi cât şi el, au stăpânit terenul pentru care solicită să se constatate că intervenit uzucapiunea de 30 de ani, prin unirea posesiilor.
Tot în sprijinul celor afirmate, pârâtul a arătat că după ce a fost introdusă conducta de apă potabilă în anul 1970, a fost necesar ca să încheie contracte pentru furnizare apă pentru a uda grădina de legume şi flori, iar părinţii săi au procedat la închirierea unei tonete în Piaţa G. pentru a desface aceste legume, fiind impuşi la plata impozitului pe venitul declarat.
În acest sens, pârâtul a depus "Certificate de producător agricol" eliberate pe numele lui P.D. de Consiliul Popular al sectorului 2 Bucureşti, din care rezultă că era înregistrată în "registrul agricol comunal" la nr. 1/60 cu o suprafaţă totală de teren arabil de 0,10 ha pe care cultiva "legume, zarzavat, verdeaţa, hrean".
Totodată, pârâtul a depus "dispoziţiile de impunere" înştiinţare de plată" emise de Consiliul Popular al sectorului 2 pe numele lui P.M., în temeiul "declaraţiei de impunere" nr. 13579/86, conform Decretului nr. 153/54, fiind calculate impozitul pentru veniturile obţinute din vânzarea florilor în Piaţa G. de către autorul său.
Pârâtul a mai arătat că toţi vecinii îl recunosc ca proprietar şi cunosc că a stăpânit acest teren de peste 57 de ani, perioadă în care nu a fost deranjat în posesie şi a fost şi este cunoscut ca adevărat proprietar, motiv pentru care a solicitat să se constate că a intervenit uzucapiunea de 30 de ani.
De asemenea, pârâtul a invocat joncţiunea posesiilor în temeiul art. 1860 C. civ., solicitând unirea posesiunii exercitate de el, cu cea exercitată de autorii săi, P.M. şi D., începând cu anul 1943, fiind îndeplinite condiţiile uzucapiunii prin joncţiunea posesiilor, deoarece posesiunea s-a exercitat de alte persoane decât titularul dreptului de proprietate.
Prin sentinţa nr. 15898 din 20 decembrie 2011, Judecătoria sector 2 Bucureşti a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, raportat la valoarea imobilului ce face obiectul cererii şi a dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 805 din 18 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea reclamantei SC N.R.E. SRL, a obligat pârâtul să lase acesteia în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. H., sector 2 şi a respins cererea reconvenţională, ca nefondată.
Prin încheierea de şedinţă din 21 mai 2010, tribunalul a dispus unirea cu fondul a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive, a luat act că pârâtul a renunţat la excepţia lipsei de interes şi a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea pârâtului reclamant la plata daunelor cominatorii.
Referitor la excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul le-a respins, ca nefondate, reţinând că, având în vedere că pe calea cererii principale se solicită revendicarea imobilului din Bucureşti, str. H., sector 2, imobil pentru care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 ianuarie 2006 la B.N.P. A.A.J., aceasta justifică legitimare procesuală activă în cauză, fiind titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii.
Din concluziile raportului de expertiză topografică întocmit de expert S.M. rezultă că terenul folosit de pârâtul reclamant se suprapune peste lotul 9 din imobilul situat pe str. H., astfel că în cauză este justificată calitatea procesuală pasivă, pârâtul fiind cel ce se urmăreşte a fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare dedusă judecăţii are în vedere ipoteza în care numai una dintre părţi are titlu de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 ianuarie 2006 la B.N.P. A.A.J., drept intabulat în CF nr. BB prin încheierea din 14 noiembrie 2008.
Cu toate că pârâtul nu poate exhiba şi opune un titlu de proprietate, acesta invocă prescripţia achizitivă de 30 ani asupra imobilului revendicat, susţinând că asupra terenului a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.
Din conţinutul adresei emisă de Primăria sector 2 Bucureşti din 02 decembrie 2010, rezultă că la imobilul situat în str. Intrarea P. nr. 23, în suprafaţa de 130 mp. figurează ca posesori P.M. şi P.D., iar din adresa emisă din 09 decembrie 2010 de DITL, rezultă că titularul rolului fiscal pentru imobilul din Bucureşti str. H., sector 2 figurează SC N.R.E. SRL.
Pentru imobilul situat vis a vis de nr. 23, pe Intrarea P. a fost identificat imobilul purtând nr. 16, aşa cum rezultă din adresa Serviciului de Publicitate Imobiliară sector 2.
Din conţinutul adresei emisă de Primăria municipiului Bucureşti din 20 mai 2010 rezultă că imobilul pretins avea adresa poştală pe strada Intrarea P. nr. 23, sector 2 face parte din imobilul căruia i s-a atribuit număr provizoriu 72, pe strada H. şi face obiectul actului de alipire autentificat din 13 noiembrie 2008 de B.N.P. C.E., C.N.D. şi S.M.S.
Verificând îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii de lungă durată, tribunalul a constatat din procesul-verbal pentru impunerea clădirilor şi terenurilor pe anul 1952, că autorii pârâtului reclamant au fost impuşi la plata impozitului pentru o suprafaţă de 132 mp. teren şi o casă din paiantă fără instalaţii, situate în strada S. nr. 23, imobil pentru care autorul reclamantului a achitat ulterior contravaloarea utilităţilor.
Cu toate acestea, din conţinutul chitanţelor depuse la dosar, rezultă că s-a plătit impozit pe construcţie în perioada 1953-1987, iar în perioada 2003-2008 impozit pe teren.
Cu privire la întreaga suprafaţă pentru care pârâtul reclamant pretinde că a exercitat posesia sub nume de proprietar, din înscrisurile ataşate cauzei rezultă că terenul era proprietate de stat, autorii pârâtului, mai apoi acesta, cultivându-l cu legume, pentru aceste recolte plătind impozit.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă că autorii pârâtului şi pârâtul au folosit terenul din Intrarea P. nr. 23, pe care l-au cultivat, martorii declarând că aceştia erau cunoscuţi ca proprietari, însă aceste susţineri nu se coroborează cu alte probe ale cauzei pe aspectul elementul intenţional al posesiei.
Tribunalul nu a putut stabili cu certitudine că folosinţa bunului a fost sub nume de proprietar, cu atât mai mult cu cât autorii pârâtului reclamant, achitând impozit doar pe construcţie, nu se puteau pretinde proprietari, stăpânirea bunului fiind în aceste condiţii echivocă.
Elementul psihologic, manifestat prin intenţia, voinţa celui ce stăpâneşte bunul, de a exercita posesia pentru sine, în nume de proprietar, nu a putut fi dedusă în speţă în persoana pârâtului reclamant şi a autorilor săi pentru suprafaţă indicată în cererea reconvenţională, deoarece aceştia au fost impuşi pentru o suprafaţa de 132 mp teren în anul 1952, după care nu au plătit impozit nici pentru această suprafaţă, nici pentru cea pentru care se tinde la dobândirea dreptului de proprietate, astfel că tribunalul nu a putut reţine ca întrunite condiţiile art. 1847 C. civ., potrivit cu care să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, în termenul cerut de lege, respectiv, 30 de ani.
Apelul declarat de pârâtul reclamant P.V. împotriva acestei sentinţe, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 49/A din 17 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care a reţinut că impozitul pe venitul agricol realizat pentru terenul evidenţiat în registrul agricol, dar cu titlu de folosinţă, nu se identifică cu impozitul datorat pentru terenul aflat în proprietate, pentru care autorii îşi achitau obligaţiile, dar pentru adresa locuinţei din P. nr. 23, iar dreptul de folosinţă nu constituie posesie, ci detenţie precară, în timp ce precaritatea nu fundamentează dobândirea în timp a dreptului de proprietate prin uzucapiune. Pe de altă parte, acte de intervertire a detenţiei în posesie s-a reţinut că nu s-au produs în tot timpul invocat.
Instanţa de apel a mai reţinut că, întrucât măsurătorile s-au efectuat cu tehnică de mare precizie, constatările fiind în sensul că terenul în litigiu constituie o parte din terenul pentru care reclamanta deţine titlu de proprietate, la baza căruia a stat reconstituirea în baza Legii nr. 18/1991, astfel că o nouă expertizare care să aibă în vedere planurile parcelare aferente anului punerii în posesie şi emiterii titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, nu era justificată de existenţa unei cereri privind anularea titlului de proprietate invocat de reclamantă în acţiunea în revendicare formulată în cauza de faţă.
Faptul că terenul în litigiu are o configuraţie distinctă - ca nivel - faţă de restul terenului din titlul reclamantei (de circa 10 metri) şi că la acesta accesul se asigură de la proprietatea (casa) autorilor pârâtului aflată de partea opusă, în P. nr. 23, printr-o alee de acces, nu identifică terenul ca având adresa şi aparţinând imobilului din str. P. nr. 23, astfel cum susţine pârâtul.
Îngrădirea terenului, cultivarea lui în timp cu vie, copaci şi, respectiv, plata impozitului pentru obţinerea venitului din vânzarea la piaţă a produselor, flori, etc, nu au fost în măsură să transforme deţinerea cu titlu de lot în folosinţă a terenului agricol, conform evidenţelor din registrul agricol comunal - Consiliul Popular sector 2, în posesia utilă cerută de lege pentru a uzucapa public, paşnic, continuu, neîntrerupt, sub nume de proprietar, în tot timpul prevăzut de lege pentru a dobândi însuşi dreptul de proprietate asupra terenului, prin constatarea instanţei de judecată.
Achitarea impozitului pe venitul agricol obţinut de către autorii pârâtului şi ulterior, de către acesta, având închiriată tonetă în Piaţa G., somaţiile de plată primite pentru plata impozitului pe venit, efectuarea de lucrări care să asigure udarea culturilor cu autorizarea locală, nu transformă titlul cu care era deţinut respectivul teren - din unul de folosinţă, într-o veritabilă posesie impusă de art. 1847 şi urm. C. civ., care să fundamenteze uzucapiunea - astfel cum susţine pârâtul în criticile sale.
Nu a existat un rol fiscal pentru acest teren, deschis pe numele autorilor pârâtului şi ulterior pe al acestuia, pentru care să se achite impozit pentru teren, ci doar darea ca lot în folosinţă, în evidenţele registrului agricol comunal, pentru a fi cultivat şi pentru care se plătea impozit pe venitul agricol realizat, astfel cum rezultă din somaţiile şi chitanţele de plată administrate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pârâtul P.V., formulând următoarele critici:
- Interpretând şi aplicând în mod greşit legea, respectiv, dispoziţiile privind registrul agricol, evidenţa proprietarilor pe baza rolului fiscal, dispoziţiile C. fisc. intrat în vigoare în anul 2003, dispoziţiile art. 1847 şi urm. C. civ., instanţa de apel a apreciat fără vreun temei legal că situaţia juridică a terenului ar fi fost aceea de lot dat în folosinţă.
În acest sens, recurentul-pârât arată că, potrivit art. 2 din O.G. nr. 1 din 13 martie 1992, registrul agricol este un document oficial de evidenţă primară în care se înscriu, pe baza unei declaraţii pe proprie răspundere, date cu privire la gospodăriile populaţiei şi la societăţile/asociaţiile agricole, precum şi la orice alte persoane fizice sau juridice care au terenuri sau animale în proprietate/folosinţă.
Prin interpretarea greşită a unei adrese emise de Consiliul Local sector 2 în care s-a menţionat că mama pârâtului, P.D., a fost înscrisă în registrul agricol cu suprafaţa de 10 ha teren arabil, instanţa de apel a apreciat eronat că această înscriere în registrul agricol ar avea natura unui act de dare în folosinţă şi că posesia ar fi precară, fără a cerceta modalitatea în care s-a realizat această înscriere separat de înscrierea pentru terenul cu destinaţia curţi-construcţii din Intrarea P. nr. 23, sector 2, în suprafaţă de 132 mp, teren pe care se găsea casa de locuit.
Recurentul-pârât a arătat în mod constant că au existat deschise două roluri fiscale, unul pentru acest teren şi altul pentru terenul pe care se afla casa, dar aceste apărări nu au fost luate în considerare, aşa cum nu au fost analizate nici declaraţiile martorilor I.D. şi Ş.C. ce au precizat că autorii pârâtului au avut posesia din anul 1943 şi care se coroborau cu înscrisurile depuse în probaţiune (somaţii de plată, chitanţe de plată a impozitului, contract de închiriere a tonetei din Piaţa G., contract de alimentare cu apă a terenului pentru udarea florilor şi a legumelor, relaţiile furnizate de Primăria sector 2 privind evidenţa din registrul agricol a lui P.D.).
- Calificarea greşită a evidenţei din registrul agricol şi interpretarea art. 1847 C. civ. de către instanţa de apel, în sensul că nu se mai reţine că lipseşte animus, ci că posesia nu întruneşte elementele cerute de lege pentru a uzucapa (deci niciunul din elementele prevăzute de textul legal menţionat) este de natură să agraveze situaţia pârâtului în propria cale de atac.
- Instanţa de apel nu a motivat care este textul de lege în baza căruia înscrierea unui teren în registrul agricol echivalează cu încadrarea acestuia în categoria „lot de folosinţă”, care este textul de lege care prevede că numai cei ce au loturi în folosinţă „plătesc impozit pe venitul agricol”, care este înscrisul ce stă la baza raportului juridic de atribuire a terenului cu titlu de „lot de folosinţă”, cum s-a ajuns la această concluzie şi de ce nu ar fi îndeplinite niciuna din condiţiile art. 1847 C. civ. pentru a uzucapa la o posesie de 60 de ani recunoscută chiar de către instanţa de apel.
În acest sens, recurentul-pârât arată că instanţa de apel creează confuzie între rolul deschis de părinţii acestuia pentru terenul din Intrarea P. nr. 23 (pe care se află casa unde au locuit începând cu anul 1943, teren încadrat la categoria curţi-construcţii, în suprafaţă de 132 mp) şi terenul cu destinaţie agricolă luat în stăpânire în anul 1943, pentru care s-a deschis un alt rol fiscal şi s-a plătit impozit pe venit agricol.
Din probatoriile administrate a rezultat că punerea în posesie nu s-a făcut pe acelaşi amplasament şi nici pe baza planurilor parcelare emise şi vizate de către primărie, sens în care era necesară efectuarea unei expertize, întrucât instanţa nu a fost lămurită asupra cauzei dedusă judecăţii.
Interpretarea dată de instanţa de apel în sensul că rolul a fost deschis doar pentru „plata impozitului” nu şi pentru terenul agricol deţinut de autorii pârâtului este fără temei legal, întrucât potrivit legislaţiei în materie, rolul fiscal se deschide pentru imobilul asupra căruia se plăteşte impozit, funcţie de categoria de folosinţă şi destinaţia acestuia, or, în speţă, destinaţia terenului în litigiu a fost agricolă, iar nu de curţi-construcţii.
Autorii pârâtului plăteau impozit pe venitul agricol, iar nu taxe pe teren, sens în care aceştia erau recunoscuţi ca şi proprietari ai terenului în suprafaţă de 0,10 ha (1000 mp), în fapt, aceştia stăpânind 1345 mp.
În conturarea prezentei soluţii, instanţa de apel nu a administrat toate probatoriile necesare şi nu a analizat toate motivele de apel cu care a fost investită, situaţie faţă de care se impune admiterea căii de atac, cu consecinţa admiterii cererii reconvenţionale.
La data de 11 august 2014, intimata-intervenientă a solicitat substituirea sa în proces cu R.C.S.R. SRL, societate căreia i-au fost cesionate drepturile Banca V. din contractul de credit încheiat cu societatea reclamantă.
La 04 septembrie 2014 intimata-intervenientă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, în primul rând întrucât acesta nu conţine reale critici de nelegalitate, singura critică referindu-se la interpretarea regimului terenului folosit de autorii acestuia, recurentul motivând asupra unei incorecte aprecieri a probatoriilor administrate în cauză.
La 11 septembrie 2014 intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că înscrierea în registrul agricol comunal nu prezintă nici o relevanţă în raport de condiţiile după care se apreciază uzucapiunea, a atare înscriere nefăcând dovada nici a posesiei continue şi neîntrerupte şi nici a posesiei sub nume de proprietar. Nici un moment recurentul nu a susţinut că a plătit impozit pentru terenul în litigiu, ci a susţinut şi dovedit că a plătit impozit aferent impozit pentru venitul agricol obţinut urmare a folosirii terenului altuia. De asemenea, a cerut să se reţină că nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţie, nu a fost contestată dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 ce a stat la baza retrocedării dreptului de proprietate în favoarea celui de la care a cumpărat terenul în cauză.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Recursul declarat de recurentul-pârât este nefondat în considerarea următoarelor motive.
În primul rând, Înalta Curte remarcă faptul că ceea ce a criticat în mod real recurentul sub pretextul motivului legal de recurs vizând „interpretarea şi aplicarea greşită a legii” de către instanţa de apel, a fost greşită interpretare a probatoriilor cauzei, pe baza cărora curtea de apel a dedus elementul de fapt al speţei privitor la titlul cu care a fost deţinut şi utilizat terenul în litigiu de către autorii pârâtului şi apoi de către acesta.
Astfel, făcând în mod direct trimitere la înscrisul aflat la dosarul de fond, instanţa de apel a reţinut că terenul în suprafaţă de 1.450 mp, în privinţa căruia pârâtul a invocat dobândirea în proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, contrar susţinerilor din proces ale acestei părţi, a fost deţinut şi exploatat de familia acestuia ca lot dat în folosinţă.
Combătând afirmaţia instanţei de apel, recurentul a pretins prin recursul său că această concluzie ar fi rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor privind registrul agricol, a dispoziţiilor C. fisc., ca şi a celor regăsite în cuprinsul art. 1847 C. civ.
Or, Înalta Curte constată, aşa cum s-a arătat anterior, că cele reţinute prin decizia instanţei de apel relative la titlul cu care a fost deţinut terenul în dispută de către familia recurentului-pârât, nu reprezintă rezultatul interpretării ori aplicării niciunei dispoziţii legale de către curtea de apel, aspectul în cauză fiind dedus pe baza unei trimiteri directe la probatoriile cauzei.
În alte cuvinte, pentru a stabili titlul cu care terenul a fost deţinut, în niciun considerent al hotărârii sale instanţa de apel nu a făcut aplicare nici dispoziţiilor legale privind registrul agricol (pe care în mod impropriu le-a evocat recurentul cu trimitere la un act normativ - O.G. nr. 1/1992 - care oricum nu era în vigoare la data întocmirii înscrisului analizat de instanţa de apel), nici celor ale C. fisc. şi nici celor cuprinse în art. 1847 C. civ. pentru a se justifica în vreun fel critica, astfel cum a fost ea susţinută.
În realitate, plasând doar în mod artificial critica în formula textului legal al art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul nu face decât să reproşeze instanţei de apel „interpretarea greşită a unei adrese emise de Consiliul local sector 2 în care s-a menţionat că mama pârâtului, P.D., a fost înscrisă în registrul agricol” (aşa cum o afirmă în mod expres atunci când dezvoltă critica), aşadar a unei probe a cauzei pe baza căreia a fost stabilită situaţia de fapt a litigiului.
Or, în actuala configurare a recursului exercitat în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., invocarea unei astfel de critici nu mai este posibilă, dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. - „când hotărârea se întemeiată pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrare” - fiind abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât calea extraordinară de atac a recursului permite exercitarea doar a unui control în legalitate asupra hotărârilor instanţelor de apel şi doar pentru motivele de nelegalitate limitativ menţionate în cuprinsul art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Prin urmare, instanţa de recurs nu va cenzura concluzia instanţei de apel în sensul că titlul cu care terenul în cauză ar fi fost deţinut de familia recurentului-pârât a fost acela de lot în folosinţă, fiind vorba despre un element de fapt al cauzei stabilit pe baza probatoriilor administrate.
Este adevărat că în formularea pretenţiilor sale, pârâtul a susţinut constant că au existat deschise două roluri fiscale, unul pentru terenul în privinţa căruia a invocat dobândirea în proprietate pe calea uzucapiunii de lungă durată, şi altul pentru terenul pe care se află situată casa părintească, însă aceste susţineri nu au fost reţinute de nici una dintre instanţele de fond nu pentru că nu ar fi fost luate în considerare, după cum pretinde recurentul, ci întrucât o atare situaţie nu a putut fi dedusă din probatoriile ce s-au administrat.
Astfel, atât prima instanţă, cât şi cea de apel au reţinut că pârâtul, deşi a invocat, nu a dovedit existenţa unui rol fiscal pentru suprafaţa de teren pretins a fi fost posedată sub nume de proprietar, pe baza înscrisurilor administrate acestea stabilind că terenul în cauză a avut regimul de proprietate de stat şi că a fost folosit de familia pârâtului pentru cultura de legume, impozitele fiind plătite nu pentru terenul în sine, ci pentru veniturile obţinute din activitatea/producţia agricolă.
De asemenea, în mod explicit, instanţele au arătat că depoziţiile martorilor - care au declarat că familia pârâtului era cunoscută drept proprietară a terenului - nu au putut fi avute în vedere în stabilirea situaţiei de fapt a cauzei întrucât susţinerile acestora nu au putut fi coroborate cu alte probe ale litigiului care să vizeze elementul internaţional al posesiei.
Fiind vorba despre activitatea de analiză şi interpretare a probatoriilor administrate, pe baza căreia a fost dedusă situaţia de fapt a cauzei, activitate ce constituie atributul instanţelor de fond, aceasta nu intră în sfera de cenzură a instanţei de recurs, Înalta Curte rezumându-se să constate, în observarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că hotărârea instanţei de apel a răspuns tuturor apărărilor invocate de apelant şi că aceasta conţine toate argumentele de fapt şi cele legale pentru care pretenţiile sale nu au putut fi încuviinţate.
De asemenea, instanţa de recurs constată că nu există nimic contradictoriu ori confuz în considerentele instanţei de apel, aceasta explicând în mod clar faptul că impozitul pe venitul agricol (aşadar pe venituri din activităţi agricole) - ceea ce s-a reţinut a fi fost dovedit de către pârât - nu echivalează ori nu se identifică cu impozitul ce se datorează pentru terenul aflat în proprietate - ceea ce s-a reţinut că ar fi fost necesar a fi dovedit în legătură cu terenul de 1.450 mp, în justificarea elementului intenţional al posesiei („sub nume de proprietar”), dar care a fost probat în cauză doar în legătură cu terenul de la adresa locuinţei părinteşti din str. Intrarea P. nr. 23, adică cu privire la un alt teren decât cel vizat de pârât prin cererea sa reconvenţională.
În alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut, ca şi instanţa de fond, că pârâtul a probat în speţă mai puţin decât a afirmat, respectiv existenţa unui rol fiscal pentru proprietate doar în privinţa terenului cu destinaţia curţi-construcţii din str. Intr. P. nr. 23 (nu şi asupra terenului de 1.450 mp amplasat vis-a-vis de acest imobil) şi altceva decât a afirmat, respectiv plata impozitului pe venitul agricol sau din activităţi agricole (iar nu plata impozitului pe terenul disputat), ceea ce este absolut nerelevant în dovedirea titlului cu care a fost posedat un anume bun imobil determinat, fie chiar şi cel ce furniza familiei pârâtului producţia agricolă generatoare a veniturilor supuse impozitării.
De altfel, chiar prin criticile sale de recurs, pârâtul afirmă explicit că autorii săi plăteau „impozit pe venitul agricol, iar nu taxe pe teren”.
Singura critică a recursului ce se circumscrie motivului legal de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este aceea prin care pârâtul a pretins că, întrucât instanţa de apel a interpretat că terenul în cauză a fost deţinut cu titlu de lot în folosinţă, i-a fost agravată situaţia în propria cale de atac, prima instanţă reţinând că posesiei exercitate îi lipseşte doar animus în timp ce, potrivit celei de apel, posesia analizată nu întruneşte niciunul din elementele prevăzute de art. 1847 C. civ.
Critica este însă nefondată întrucât respectarea principiului neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac se verifică în raport de rezultatul concret al judecăţii înfăptuită de instanţa de apel; or, sub acest aspect, este de observat că în urma cercetării apelului declarat de pârât împotriva hotărârii de primă instanţă, curtea de apel a păstrat soluţia tribunalului, respingând calea de atac ca nefondată. Chiar dacă instanţa de apel, în virtutea atribuţiilor sale de instanţă devolutivă, recunoscute prin dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., reţine argumente suplimentare care fundamentează soluţia adoptată în cauză de prima instanţă, nu încalcă principiul non reformatio in pejus atâta timp cât păstrează neschimbat rezultatul procesului.
Cât priveşte susţinerile recurentului relative la nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea celui de la care a dobândit bunul intimata-reclamantă, nelegalitate dedusă atât din pretinsa nerespectare a apartenenţei terenului la domeniul privat al statului, cât şi din nerespectarea vechiului amplasament cu ocazia punerii în posesie a acelei persoane, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nerelevante în economia litigiului de faţă deoarece, aşa după cum corect a arătat şi instanţa de apel, astfel de apărări ar fi putut fundamenta cel mult o eventuală acţiune în contestarea actelor de reconstituire în cauză (dispoziţia de Lege nr. 10/2001, respectiv titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991), iar nicidecum cererea pârâtului ce a invocat dobândirea proprietăţii aceluiaşi teren prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, cerere a cărei respingere a avut ca fundament nedovedirea condiţiilor uzucapiunii şi nu în mod necesar existenţa unui titlu de proprietate emis în favoarea unui terţ cu privire la terenul în cauză.
În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul P.V. împotriva deciziei nr. 49/A din 17 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2335/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2342/2014. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
