ICCJ. Decizia nr. 2377/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2377/2014
Dosar nr. 38761/3/2012
Şedinţa publică din 24 iunie 2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, la data de 04 octombrie 2012, sub nr. 38761/3/2012, reclamantul M.M. a chemat în judecată pe pârâta SC O.V.I.G. SA solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 511,16 RON, reprezentând daune materiale, precum şi la plata sumei de 330.000 euro, cu titlu de daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 4683 din data de 06 iunie 2013, Tribunalul a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 511,16 RON prejudiciu material şi 80.000 RON prejudiciu moral.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, aplicându-se dispoziţiile art. 49 pct. 1 din Ordinul nr. 21/2009.
Pe baza situaţiei de fapt reţinută cu privire la daunele materiale suferite de reclamant ca urmare a accidentului rutier produs în data de 06 februarie 2011, tribunalul, raportându-se la dispoziţiile art. 989, 999 C. civ şi art. 26 alin. (1) şi art. 49 pct. 1 din Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009, a constatat întemeiate pretenţiile reclamantului în ceea ce priveşte suma de 511,16 RON.
În ceea ce priveşte despăgubirile pentru daunele morale în valoare de 330.000 euro solicitate de reclamant, s-a avut în vedere, pe de o parte, dreptul reclamantului de a primi o compensaţie materială faţă de prejudiciul moral suferit, iar, pe de altă parte, faptul că această compensaţie materială nu trebuie să ducă la o îmbogăţire fără justă cauză.
Cuantumul daunelor morale se stabileşte ca urmare a aplicări de către instanţă a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorărilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitate cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Insă, toate aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimelor.
În prevederile art. 998 şi 999 C. civ. şi art. 43 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul nr. 3108/2004.
Instanţa de apel a reţinut că în mod constant în doctrină s-a arătat că despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.
Principiul aplicabil este cel al reparării integrale a prejudiciului material şi moral cauzat persoanei vătămate
Sub aspectul cuantumului daunelor morale, aşa cum s-a arătat în mod constant în doctrină, s-a urmărit ca acestea să nu aibă un caracter pur simbolic, ci să fie în măsură să amelioreze efectiv condiţiile de viaţă ale apelanţilor, prin procurarea unor satisfacţii morale, instanţa de apel având în vedere şi gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii şi valoarea protejată, respectiv dreptul persoanei la integritate fizică. Totodată, acordarea unor sume de bani cu titlu de despăgubiri morale nu trebuie să depăşească sfera unor compensaţii destinate a alina suferinţa psihică şi să conducă la o îmbogăţire fără just temei a persoanelor îndreptăţite .
Curtea de apel a constatat că în urma accidentului rutier din data de 06 februarie 2011, apelantul reclamant a prezentat leziuni traumatice care i-au pus viaţa în pericol şi au necesitat 60-70 zile de îngrijiri medicale, perioadă în care a fost internat de mai multe ori în spital şi a suferit două intervenţii chirurgicale.
Pe baza probatoriului administrat de prima instanţă, curtea de apel a arătat că prejudiciul moral suferit de apelantul reclamant constă în suferinţa fizică şi psihică pe care o presupune imobilizarea, internările succesive şi intervenţiile chirurgicale, imposibilitatea de a se îngriji singur, efortul suplimentar pe care a fost nevoit să îl depună atât pentru efectuarea activităţilor cotidiene, cât şi la locul de muncă şi nu în ultimul rând prejudiciul de agrement, ce constă în afectarea vieţii sociale prin imposibilitatea de a participa la activităţile sportive obişnuite pentru vârsta sa.
Astfel, s-au constatat a fi vădit nefondate susţinerile apelantei pârâte referitoare la nedovedirea prejudiciului moral, reţinând că în cauză s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu cert şi care nu a fost reparat.
Având în vedere materialul probator administrat în cauză, instanţa de apel a apreciat că suma de 50.000 euro constituie o reparaţie serioasă a prejudiciului suferit de apelant, care este de natură a compensa traumele fizice şi psihice suferite prin asigurarea unor condiţii de viaţă mai bune.
În speţă, pe baza declaraţiilor martorilor, instanţa a apreciat că reclamantul a suferit în urma accidentului prejudiciu moral constând în eforturile sporite necesare pentru activităţile desfăşurate anterior - efectuarea treburilor gospodăreşti, respectiv exercitarea atribuţiilor la locul de muncă, suferinţa resimţită ca urmare a imobilizării şi recuperării urmarea intervenţiilor chirurgicale suferite, incluzând aici şi ajutorul acordat de către mama şi sora acestuia, prejudiciul estetic minor constând în cicatrice localizate de genunchiul drept şi în zona spatelui, durerile fizice şi psihice cauzate de accident, evidenţiate de martor, prejudiciul de agrement constând în compensarea dificultăţii desfăşurării activităţilor sportive cu care reclamantul era obişnuit.
Solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumei de 330.000 euro cu titlul de daune morale a fost apreciată de tribunal ca fiind disproporţionată prin raportare la măsura în care a fost afectată de traumele produse de accident viaţa socială, profesională şi familială a reclamantului (care nu suferă de un handicap fizic şi nu a dovedit că nu este posibilă recuperarea capacităţilor depline de exercitare a tuturor funcţiilor psihice şi somatice). În acest context, tribunalul a apreciat că suma de 80.000 RON reprezintă o reparaţie rezonabilă, justă şi echitabilă pentru prejudiciului moral suferit ca urmare a accidentului, care nu depăşeşte limita unei îmbogăţiri fără just temei a victimei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 357/2013 din 16 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantul M.M. împotriva sentinţei civile nr. 4683 din 06 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul că a fost obligată pârâta SC O.V.I.G. SA la plata către reclamantul M.M. a sumei de 50.000 euro în echivalent RON la data plăţii efective.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva aceleiaşi sentinţe şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Reţinând că este de necontestat faptul că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ., instanţa de apel a arătat că în baza contractului de asigurare obligatorie pe care conducătorul autovehiculului îl încheiase cu apelanta pârâta, acesta s-a subrogat în obligaţiile asiguratului său, vinovat de producerea accidentului de circulaţie, conform dispoziţiilor art. 50 şi 53 din Legea nr. 136/1995, dreptul apelantului reclamant de a pretinde societăţii de asigurări despăgubiri materiale şi morale avându-şi temeiul
În absenţa unor criterii legale sau ştiinţifice pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea sunt stabilite de instanţa de judecată, care judecă în echitate, potrivit conştiinţei proprii, având în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, importanţa valorilor lezate acesteia, în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite, în ce măsură persoanei vătămate i-a fost afectată viata în familie şi în societate.
S-a reţinut că, din aceasta perspectivă, concluziile Ghidului pentru soluţionarea daunelor morale, invocat de apelanta pârâtă poate fi avut în vedere numai pentru studierea limitelor în care se acordă despăgubiri pentru prejudicii morale în practica instanţelor din România, jurisprudenţa nefiind izvor de drept în sistemul nostru de drept civil.
Instanţa de apel a apreciat că în niciun caz nu se pot avea în vedere sumele medii calculate de redactori, în urma analizei unor hotărâri judecătoreşti, astfel cum solicita apelanta, fiecare caz urmând a fi apreciat în raport de particularităţile pe care le prezintă, analizându-se în concret consecinţele negative pe care fapta ilicită Ie-a produs, în raport de criteriile menţionate anterior.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul M.M., cât şi pârâta SC O.V.I.G. SA Bucureşti.
Recurentul-reclamant şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel, în mod neîntemeiat şi interpretând în mod greşit probele administrate în cauză, faţă de textele legale aplicabile în materie, a respins parţial daunele morale, motivate şi dovedite de către recurent, ca fiind neîntemeiate raportat la faptul că a fost prejudiciat în mod cert prin suferinţe fizice (pretium doloris), suferinţe psihice, retard în carieră, eforturi sporite, prejudiciul menajer, ajutorul unei terţe persoane, prejudiciul estetic şi prejudiciul de agrement, toate acestea pe fondul unor distrugeri imposibil de recuperat - cum sunt mobilitatea şi aspectul estetic al umărului afectat, care îl influenţează negativ sub multiple aspecte pentru tot restul vieţii.
Invocă recurentul că suferinţele fizice şi psihice cauzate atât în timpul producerii accidentului, cât şi ulterior, prin faptul că imediat după accident a suferit mai multe intervenţii chirurgicale importante - la nivelul piciorului drept, precum şi la nivelul toracelui; că după externare a fost imobilizat la pat timp de aproximativ 30 de zile întrucât nu-şi putea mişca piciorul drept sub nicio formă; că în toată această perioadă de recuperare medicală nu a reuşit să se descurce cu privire la igiena zilnică, schimbatul hainelor, asigurarea hranei, rezolvarea necesitaţilor fiziologice, fiind astfel nevoit să apeleze în permanenţă la sprijinul celor apropiaţi; că lipsa sa de la locul de muncă pentru o perioadă de aproximativ 7 luni, revenirea sa la locul de muncă fără a fi refăcut complet din punct de vedere medical, imposibilitatea sa de a mai îndeplini toate atribuţiile ce îmi reveneau conform Fişei postului, au dus la apariţia unei stări tensionate între apelant şi colegii săi de muncă, precum şi între acesta şi superiorii săi, şi în final, la pierderea locului de muncă, au fost dovedite atât prin raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză, cât şi prin depoziţiile martorilor.
Impactul psihic suferit de către recurent şi familia sa, precum şi consecinţele negative avute în plan familial, social şi profesional, toate acestea fiind dezvoltat pe larg în cadrul cererii de chemare în judecată şi dovedite atât prin declaraţiile martorilor (plan social şi familial), prin înscrisurile şi clarificările pe care a înţeles să le depună la dosarul cauzei.
Prin urmare, întrucât cuantumul daunelor morale se stabileşte prin aprecierea fiecărui judecător, recurentul-reclamant apreciază că se impune majorarea în mod semnificativ a daunelor materiale acordate de către instanţa de apel şi apropierea de cuantumul pe care l-a solicitat prin acţiune.
Sub aspectul răspunderii asigurătorului, recurentul arată că legiuitorul comunitar a constatat că drepturile victimelor accidentelor de circulaţie sunt încălcate de către omnipotentele societăţi de asigurare, care realizează profituri uriaşe - directe şi indirecte - de pe urma acestor asigurări obligatorii, tocmai datorită subaprecierii materiale, susţinute uneori de către instanţele de judecată, a netratării în mod individual şi cu minuţiozitate a impactului pe care vătămarea corporală îl are asupra tuturor aspectelor vieţii unei persoane, asupra fiecărui moment din viaţa acesteia, care începe de la producerea accidentului şi se continua pe tot parcursul vieţii, astfel cum este cazul apelantului.
Recurentul-reclamant invocă Directiva 103/2009/CE, prin care susţine că legiuitorul comunitar a stabilit un plafon minim garantat al despăgubirilor pentru fiecare persoană accidentată grav, la 1.000.000 euro.
În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, rejudecând, majorarea despăgubirilor civile pe care Ie-a solicitat ca urmare a vătămărilor suferite în accidentul rutier din data de 06 februarie 2011.
Recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că în mod greşit instanţa de apel a majorat cuantumul despăgubirilor, încălcând dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, Anexa la Ordinul nr. 5/2010 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, unde se menţionează că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale a unor persoane se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Recurenta susţine că din probele administrate nu a reieşit că reclamantul nu şi-a recăpătat în întregime capacitatea de muncă, că la dosar nu există vreun document medical care să ateste starea de sănătate actuală a reclamantului.
Consideră recurenta că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daune morale trebuie avut în vedere principiul general de acordare a acestora, respectiv realizarea unei reparaţii echitabile în raport cu prejudiciul afectiv ce-a fost cauzat reclamantului şi în raport cu prejudiciul adus condiţiilor acestuia de viaţă.
Ignorarea jurisprudenţei în prezenta cauză reprezintă prin ea însăşi o încălcare a legii, având în vedere că tocmai legislaţia în vigoare recomandă aplicarea jurisprudenţei.
Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că reclamantul a pretins o sumă foarte mare pentru daune morale fără ca aceste solicitări să fie corelate în mod direct şi real cu suferinţa personală, situaţie în care se ajunge la o îmbogăţire fără just temei a acestuia.
În concluzie, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi reducerea despăgubirilor acordate pentru daune morale reclamantului la o valoare corespunzătoare jurisprudenţei din România.
La termenul din data de 24 iunie 2014, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia insuficientei netimbrări a recursului declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA Bucureşti, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA Bucureşti a fost legal citată pentru termenul din 24 iunie 2014 cu menţiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 3046 RON şi 5 RON timbru judiciar.
Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, deşi a depus prin poştă la data de 20 iunie 2014, la dosarul cauzei, taxa judiciară de timbru în cuantum de 3046 RON, la termenul stabilit pentru soluţionarea recursului, 24 iunie 2014, aceasta nu s-a prezentat în faţa instanţei şi nu s-a făcut dovada depunerii timbrului judiciar în valoare de 5 RON.
Constatând că, deşi a fost înştiinţată cu privire la obligaţia de a aplica cererii de recurs timbrul judiciar în valoare de 5 RON, prin intermediul citaţiei - dovada comunicării citaţiei reprezentând în acelaşi timp şi dovada împrejurării că recurenta a avut cunoştinţă de obligaţia depunerii timbrului judiciar, aceasta nu a dat curs obligaţiei stabilite în sarcina sa până la termenul stabilit în vederea judecării pricinii, în raport de prevederile art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar [text care face trimitere, sub aspectul sancţiunii nerespectării obligaţiei de a depune timbrul judiciar, la dispoziţiile legale ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 potrivit cărora neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei de timbru până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii], Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA Bucureşti, ca insuficient timbrat.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de recurentul-reclamant şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. indicat de recurent poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Aşadar, criticile întemeiate pe acest text de lege trebuie să se refere la modalitatea în care instanţa de apel a pronunţat o soluţie lipsită de temei legal, a încălcat sau aplicat greşit legea.
Singura critică de nelegalitate se referă la faptul că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama în aprecierea cuantumului daunelor morale de dispoziţiile art. 12 din Directiva 103/2009/CE potrivit cărora suma minimă asigurată în cazul vătămărilor corporale ar trebui calculată astfel încât să despăgubească integral şi echitabil toate victimele care au suferit răni foarte grave, stabilind un plafon minim garantat al despăgubirilor pentru fiecare persoană accidentată grav, la 1.000.000 euro.
O.U.G. nr. 61/2005 a transpus în legislaţia română mai multe directive europene, ulterior abrogate prin Directiva 2009/103/CE, care prevede în art. 29 că trimiterile la directivele abrogate se interpretează ca trimitere la Directiva 2009/103/CE şi se citesc în conformitate cu tabelul de corespondenţă din anexa la actul menţionat.
Rezultă că legislaţia română a transpus legislaţia europeană în domeniul asigurării de răspundere civilă auto cu referire specială la protecţia victimelor afectate de accidente cu vehicule pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare, prin mai multe acte normative emise în domeniu.
Directiva 2009/103/CE prevede obligaţia statelor de a stabili o sumă minimă pentru vătămări corporale şi pagube materiale, fără a se referi la despăgubiri morale (art. 9 din Directivă), dar anexa la Ordinul nr. 21 din 19 noiembrie 2009 emis de Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, reprezentând normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, prevede expres, în plus faţă de directiva menţionată, (ce stabileşte standarde minime) obligaţia de despăgubire în caz de deces pentru daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România (cap. II, art. 49) şi prevede, de asemenea, şi sumele maxime admise pentru prejudiciul cumulat.
Prin urmare, directiva este un act legislativ care stabileşte un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare stat în parte are însă libertatea de a decide asupra modalităţilor de îndeplinire a obiectivului stabilit, prin elaborarea legislaţiei propriu-zise şi măsurilor de implementare.
În acest context critica recurentului - pârât este nefondată, instanţa de apel având în vedere la stabilirea daunelor morale atât criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, cât şi o judecată în echitate prin raportare la consecinţele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat, ţinând cont de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuşi, o sursă de îmbogăţire, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie, de alinare a durerii psihice suferite.
Aprecierea judecătorilor de fond cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii şi solicitarea recurentului - reclamant de majorare a sumei acordată cu titlu de daune morale vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanţei de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ la pct. 1-9 al art. 304 C. proc. civ.
Or, modul în care instanţa de apel interpretează probele administrate şi stabileşte, pe baza acestora, situaţia de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al acestui text de lege care permitea cenzurarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Pentru toate considerentele reţinute, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva deciziei nr. 357/2013 din 16 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva deciziei nr. 357/2013 din 16 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2375/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2381/2014. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
