ICCJ. Decizia nr. 2452/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2452/2014

Dosar nr. 6895/3/2009*

Şedinţa publică de la 30 septembrie 2014

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii V.D.A.V. şi V.P.R., în contradictoriu cu pârâţii A.V.A.S., Municipiul Timişoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara prin Primar şi Primăria/Primarul Municipiului Timişoara, au formulat contestaţie la Decizia nr. 533 din 30 decembrie 2008 emisă de A.V.A.S. prin care s-au soluţionat Notificările nr. 156 din 12 februarie 2002 şi 751 din 10 august 2001 depuse prin executor judecătoresc.

Contestatorii au solicitat: anularea Deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008 emisă de A.V.A.S.; constatarea nulităţii absolute a actului de naţionalizare a imobilelor ce fac obiectul Notificărilor nr. 156 din 12 februarie 2002 şi 751 din 10 august 2001; constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 1995 încheiat între F.P.S., în calitate de vânzător, şi Asociaţia Salariaţilor şi Membrilor Conducerii Societăţii Comerciale "C.C.", în calitate de cumpărător, şi a anexelor acestuia, precum şi a actelor adiţionale la contractul de societate, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; constatarea calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor (în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată) cu privire la imobilele ce fac obiectul Notificărilor nr. 156 din 12 februarie 2002 şi 751 din 10 august 2001; stabilirea drepturilor ce li se cuvin raportat la calitatea de moştenitori pe care o au reclamanţii după V.P. şi soţia acestuia, V.I. (născută P.), acţionari la societăţile ce fac obiectul notificărilor, respectiv Fabrica de Faianţă "C." SA Timişoara şi Moara I. (T.); obligarea entităţii învestite cu soluţionarea dosarului sau a deţinătorului imobilelor ce fac obiectul dosarului pendinte la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa exerciţiului dreptului de folosinţă a bunurilor revendicate şi care fac obiectul notificărilor de mai sus, încă nerestituite, conform tarifelor pentru contractele de locaţiune practicate pentru sedii de societăţi comerciale respectiv activităţi comerciale în municipiul Timişoara, de la data expirării termenului de 60 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, până la rămânerea irevocabilă a prezentei contestaţii şi punerea ei în executare, în condiţiile art. 998 - 999 C. civ.; restituirea în natură a imobilului înscris în Cartea funciară nr. X Timişoara, având număr topografic al parcelei AA, reprezentând Piaţa A.V. şi care a aparţinut Societăţii C.C., aşa cum rezultă şi din planşele foto, cât şi din extrasul Cărţii funciare depus în copie certificată, este o veritabilă parcare administrată de A.D.P.S. Timiş, Serviciul T.A.; în subsidiar, în cazul în care restituirea, în tot sau în parte, în natură a imobilelor ce fac obiectul notificărilor de mai sus nu este posibilă, au solicitat restituirea acestora prin echivalent, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că Decizia A.V.A.S. nr. 533 din 30 decembrie 2008, comunicată la 24 ianuarie 2009, prin care le-au fost respinse Notificările depuse în 2001 şi 2002, a fost emisă la mai bine de şapte ani de la depunerea notificărilor, cu toate că Legea nr. 10/2001 a stabilit un termen de 60 de zile pentru soluţionarea notificărilor.

Imobilele ce fac obiectul notificărilor au fost preluate abuziv prin naţionalizare. Unchiul reclamanţilor, V.P., aşa cum rezultă din dosarul existent la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, a fost condamnat politic, în repetate rânduri, pentru opiniile sale (Sentinţa civilă nr. 51/1960 a Tribunalului Militar Timişoara, condamnat la opt ani închisoare şi confiscarea întregii averi pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale).

În ce priveşte calitatea reclamanţilor de moştenitori după defuncţii V.P. şi soţia acestuia (predecedată) V.I., această calitate a fost stabilită irevocabil de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 140 din 16 februarie 2004, în Dosar nr. 1/C/2004, definitivă şi irevocabilă. În cuprinsul deciziei A.V.A.S. contestate li se recunoaşte calitatea de persoane îndreptăţite numai faţă de V.P., nu şi după V.I., soţia predecedată a acestuia (născută P.). În atare condiţii, instanţa este în măsură să constate calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, în considerarea a două elemente fundamentale - imobilele au fost preluate de stat fără titlu valabil (abuziv) şi reclamanţii au calitatea de moştenitori după defuncţii V.P. şi soţia acestuia predecedată, V.I.

În ceea ce priveşte nulitatea absolută a contractului de privatizare a SC C. SA Timişoara, Statul Român, prin semnarea Protocolului 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificat prin Legea nr. 30/1994, s-a angajat să respecte dreptul de proprietate. În atare condiţii, de vreme ce în anul 1994 România a ratificat art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în 1995 a apărut Legea nr. 112 a caselor naţionalizate, era de notorietate faptul că imobilele naţionalizate au fost preluate abuziv de statul comunist şi au fost restituite în natură foştilor proprietari deposedaţi. În regim de carte funciară, buna-credinţă a cumpărătorului nu poate fi invocată, de vreme ce acesta a ştiut că bunul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a fost preluat abuziv de către vânzător, şi chiar şi numai prin prisma dreptului comun art. 480 C. civ., raportat la art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la constituţiile României - anterioară lui 1989 şi ulterioară lui 1989, nimeni nu putea fi deposedat de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică, şi aceasta numai cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Or, cumpărătorii nu numai că s-au dovedit de rea-credinţă, dar au achiziţionat doar o parte din acţiunile statului.

Pentru despăgubirile solicitate pentru lipsa de folosinţă a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat interpretând dispoziţiile art. 480, 998 şi 999 C. civ. raportate la Legea nr. 10/2001, că lipsa rezolvării în termen legal a notificării generează imposibilitatea persoanelor îndreptăţite de a se bucura de bunul imobil care le aparţinea şi de care au fost lipsite oricum o perioadă foarte mare de timp, societatea notificată asumându-şi riscul de a păstra un bun pentru care nu justifica dreptul de proprietate şi nici unul dintre atributele acestui drept, antrenându-i-se astfel răspunderea în condiţiile art. 998 - 999 C. civ. Prejudiciul creat constă în lipsirea acestor persoane de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru construcţiile nedemolate, preluate abuziv de stat şi încă nerestituite, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului, astfel încât acestea sunt îndreptăţite la contravaloarea lipsei de folosinţă.

Raportat la nesoluţionarea notificărilor cu privire la Moara "I." (T.), în cuprinsul deciziei A.V.A.S. contestate arătându-se că printr-o decizie ulterioară urmează ca entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor să se pronunţe, consideră că acest fapt reprezintă un abuz, în considerarea termenului de 60 de zile stabilit prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa fiind în măsură ca pe baza probelor existente la dosarul cauzei şi a celor regăsite în dosarul administrativ, să soluţioneze pe fond notificările, pronunţând fie o decizie motivată de restituire în natură a Morii I., fie acordarea de despăgubiri în echivalent.

Unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, obligaţie dispusă şi printr-o hotărâre judecătorească definitivă nesocotită de pârâtă, se impune ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. 480, 998 şi 999 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Pârâta A.V.A.S. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii, raportat la dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a Tribunalului Bucureşti, întrucât cauzele în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate cu ocazia privatizării au natură comercială, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 1995, faţă de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte acelaşi capăt de cerere, întrucât reclamanţii nu justifică un interes legitim. De asemenea, s-au mai susţinut, excepţia prematurităţii acţiunii, pentru solicitarea de restituire în natură sau prin echivalent a morii I., având în vedere că, până în prezent, A.V.A.S. nu a soluţionat şi nu a emis decizie motivată asupra notificării cu acest obiect, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. pentru capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în Cartea funciară nr. X Timişoara, faţă de aspectul că dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, ca şi art. 18 lit. a) din acelaşi act normativ, se referă la măsuri reparatorii, şi nu la restituirea în natură a imobilului revendicat.

Pe fondul cauzei, pârâta A.V.A.S. a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei, având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, nu au depus la dosarul administrativ dovada calităţii de moştenitor de pe urma lui V.I., iar notificarea reclamanţilor se încadrează în prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, neputând beneficia aşadar decât de despăgubiri.

În şedinţa publică din 21 mai 2009, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul că se judecă, în calitate de pârâţi, atât cu Primăria Municipiului Timişoara, cât şi cu Primarul Municipiului Timişoara.

În şedinţa publică de la 5 noiembrie 2009, tribunalul a respins excepţia tardivităţii acţiunii, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a Tribunalului Bucureşti, excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 1995, excepţia prematurităţii acţiunii, excepţia inadmisibilităţii pentru capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în Cartea funciară nr. X Timişoara şi a unit cu fondul cauzei excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 1995 şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. pentru capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în Cartea funciară nr. X Timişoara, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la termenul menţionat.

Prin Sentinţa civilă nr. 157 din 4 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere privind nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 1995 şi s-a respins acest capăt de cerere ca prescris; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S., ca neîntemeiată; s-au respins celelalte capete de cerere din acţiunea formulată de reclamanţii V.D.A.V. şi V.P.R. în contradictoriu cu pârâţii A.V.A.S., Municipiul Timişoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara prin Primar, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti a reţinut următoarele considerente:

Asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 1995, s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 45 alin. (1), (2), (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă. Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi (termenul de un an a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001).

Prin Contractul de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 1995, F.P.S. a înstrăinat către Asociaţia Salariaţilor şi Membrilor Conducerii Societăţii Comerciale C.C. un număr de 47.975 acţiuni, iar fosta Fabrică de Faianţă "C." a făcut obiectul notificărilor reclamanţilor, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (5) în ceea ce priveşte termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, care era deja împlinit la momentul introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. pentru capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului înscris în Cartea funciară nr. X Timişoara, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, prin Adresa nr. 8621 din 4 aprilie 2006, s-au înaintat A.V.A.S., spre competentă soluţionare, ambele notificări formulate de către reclamanţi, aşadar inclusiv cea referitoare la moara T., fără ca această instituţie să formuleze obiecţii. De asemenea, prin decizia contestată, nr. 533 din 30 decembrie 2008 s-a consemnat că cererea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului aparţinând Morii I. (T.) a fost soluţionată printr-o decizie ulterioară, A.V.A.S. recunoscându-şi astfel implicit legitimarea de a se pronunţa asupra notificării privind imobilul arătat, care atrage şi calitatea sa procesuală pasivă în litigiul privind contestarea Deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008. Mai mult, incidenţa sau nu în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care conferă persoanei îndreptăţite doar posibilitatea de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, constituie un aspect de fond, iar nu de legitimare procesuală pasivă.

Raportat la fondul pricinii, s-a reţinut că reclamantul V.P.R. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, Notificarea nr. 751 din 10 august 2001, prin care a solicitat, în calitatea sa de succesor de pe urma lui V.P., unchiul său, restituirea prin echivalent a părţii care i se cuvine din imobilul situat în municipiul Timişoara, constând în Fabrica de Faianţă "C." şi moara "T.". De asemenea, reclamantul V.D.A.V. a formulat Notificarea nr. 156 din 12 februarie 2002, în calitate de moştenitor al unchiului său V.P., restituirea în natură a imobilului constând în Fabrica de Faianţă "C.".

Prin decizia contestată, nr. 533 din 30 decembrie 2008, s-au respins notificările cu privire la cererea de restituire în natură, motivat de faptul că sunt incidente prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii reclamanţilor, în valoare de 1.292.654 RON, corespunzător celor 4.840 acţiuni deţinute de antecesorul V.P. la fosta Fabrica de Faianţă "C." Timişoara, actuala SC C.C. SA Timişoara. S-a consemnat totodată în cuprinsul deciziei că cererea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului aparţinând Morii I. (T.) va fi soluţionată printr-o decizie ulterioară.

În ceea ce priveşte numărul de acţiuni pentru care s-au acordat despăgubiri, s-a constatat că reclamanţii, prin notificările formulate, au invocat expres doar calitatea lor de succesori de pe urma lui V.P., unchiul acestora, fără a face vreo referire şi la V.I. Totodată, Decizia civilă nr. 140 din 16 februarie 2004, raportat la care reclamanţii pretind că fac dovada calităţii lor de moştenitori şi de pe urma acesteia din urmă, se referă explicit tot la aspectul că reclamanţii îl moştenesc pe V.P. Totodată, la dosar nu există vreun document care să ateste susţinerile reclamanţilor în sensul existenţei calităţii de succesori ai numitei V.I., astfel încât în mod corect s-au avut în vedere, prin decizia contestată, doar cele 4.840 de acţiuni care au aparţinut lui V.P., aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

În mod corect s-a dispus de către A.V.A.S. şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, iar nu restituirea în natură, pentru fosta Fabrică de Faianţă "C." şi terenul aferent. Astfel, conform dispoziţiilor art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când persoana îndreptăţită era asociat la persoana juridică proprietară a imobilelor şi a activelor la data preluării acestora în mod abuziv, cu excepţia cazului în care persoana îndreptăţită era unic asociat sau persoanele îndreptăţite asociate erau membri ai aceleiaşi familii.

Faţă de aceste prevederi, ultima teză a articolului se impune a fi interpretată în sensul în care persoanele îndreptăţite asociate, membri ai aceleiaşi familii, deţineau capitalul social în integralitatea lui, respectiv toate acţiunile aparţineau membrilor aceleiaşi familii. Or, în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, pe lângă V.P. şi V.I. mai exista un acţionar, I.M., raportat la care nu s-a pretins şi dovedit că ar fi fost membru al familiei acestora, cu un număr de 320 acţiuni, reprezentând 3,20% din capitalul social, astfel încât măsurile reparatorii se puteau stabili numai în echivalent.

Mai mult, unul dintre reclamanţi, V.P.R., a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, Notificarea nr. 751 din 10 august 2001, prin care a solicitat, în calitatea sa de succesor de pe urma lui V.P., unchiul său, restituirea prin echivalent a părţii care i se cuvine din imobilul situat în municipiul Timişoara, constând în Fabrica de Faianţă "C." şi moara "T.", doar reclamantul V.D.A.V. solicitând restituirea în natură.

Considerentele de mai sus sunt valabile şi în ceea ce priveşte terenul ce a aparţinut Societăţii Anonime C., întrucât şi această solicitare s-a analizat tot în funcţie de acţiunile deţinute de autorii reclamanţilor la fosta Fabrică de Faianţă "C." şi de prevederile art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ.

Faţă de cele expuse, întrucât decizia A.V.A.S. a soluţionat în mod corect aspectele referitoare la calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor şi la întinderea drepturilor ce li se cuvin acestora de pe urma lui V.P. şi V.I., iar prin însăşi emiterea deciziei s-a apreciat incidenţa Legii nr. 10/2001, care priveşte regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere ale contestaţiei referitoare la anularea Deciziei nr. 533 din 30 decembrie 2008, nulitatea absolută a actului de naţionalizare a imobilelor ce fac obiectul Notificărilor nr. 156 din 12 februarie 2002 şi 751 din 10 august 2001, constatarea calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, stabilirea drepturilor ce li se cuvin raportat la calitatea de moştenitori pe care o au reclamanţii după V.P. şi soţia acestuia, V.I., restituirea imobilului - Fabrica de Faianţă "C." - în natură sau prin echivalent.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea entităţii învestite cu soluţionarea dosarului sau deţinătorul imobilelor ce fac obiectul dosarului pendinte la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa exerciţiului dreptului de folosinţă a bunurilor revendicate şi care fac obiectul notificărilor, încă nerestituite, s-a apreciat de asemenea că este neîntemeiat.

Astfel, obiectul cauzei îl reprezintă o contestaţie a deciziei emise de A.V.A.S., formulată în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, invocat expres ca temei juridic prin cererea de chemare în judecată. Conform prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită.

Fiind o veritabilă cale jurisdicţională de atac împotriva actelor prin care se soluţionează notificarea în baza Legii nr. 10/2001, contestaţia se circumscrie obiectului notificării la care se referă, neputându-se solicita în faţa tribunalului ceea ce nu s-a cerut prin notificare, cum este şi cazul despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă. De asemenea, în regimul Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii cuprind doar restituirea în natură sau prin echivalent, nu şi prejudiciul menţionat. Mai mult, contravaloarea lipsei de folosinţă se impune a fi solicitată de la persoana cere are detenţia imobilului, acesta fiind cel care îi culege fructele şi care profită de bun, iar niciuna dintre persoanele chemate în judecată nu are această calitate în prezent, ci SC C. "C." SA Timişoara.

Totodată, valoarea solicitată cu titlu de despăgubiri nu a fost precizată şi dovedită de către reclamanţi, deşi li s-a pus în vedere acest aspect, iar pentru contravaloarea lipsei de folosinţă nu pot fi aplicate prevederile art. 3712 alin. (2) C. proc. civ., invocate de către contestatori, întrucât acestea se referă la dobânzi, penalităţi sau sume de o natură similară.

În ceea ce priveşte Moara I. (T.), reclamanţii au invocat de asemenea prin contestaţie calitatea de acţionar a autorului V.P. şi a soţiei acestuia, V.I., însă nu au făcut dovezi în ceea ce priveşte această calitate de acţionar, numărul de acţiuni deţinute la această persoană juridică (actele ataşate se referă doar la acţiunile de la societatea C.), identificarea şi situarea acesteia, existenţa sau nu a acesteia în natură în prezent, probe în lipsa cărora nu s-a putut aprecia în sensul temeiniciei solicitării lor, a fost respins şi acest capăt de cerere.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin Decizia nr. 643 A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamanţi.

În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a reţinut, în ce priveşte critica vizând neanalizarea aspectului privind nevalabilitatea titlului statului, că aceasta nu poate fi primită, pe de o parte, pentru faptul că analizarea solicitată nu constituie un petit distinct în contestaţia formulată, care să aibă ca efect pronunţarea distinctă într-o astfel de cerere în dispozitivul sentinţei, ci o situaţie premisă a primirii pretenţiilor reclamanţilor, cel mult analizată ca şi o chestiune prejudicială, iar pe de altă parte, o astfel de analiză este inutilă şi lipsită de interes, întrucât ea a fost cercetată în prealabil de către intimata emitentă a deciziei contestate - A.V.A.S., în sensul stabilirii în concret a caracterului abuziv al preluării imobilelor ce au făcut obiectul notificărilor, ca o chestiune premisă a soluţionării favorabile a acestora, prin aplicarea textelor de lege incidente speţei.

Instanţa de apel a considerat ca fiind neîntemeiată şi critica privind inaplicarea principiului restituirii în natură, întrucât, astfel cum a reţinut prima instanţă, în situaţia notificărilor contestatorilor, nu se aplică textele de lege invocate din Legea nr. 10/2001 privind restituirea în natură, ci prevederile exprese prevăzute în art. 3 alin. (1) lit. b) şi în art. 31 alin. (1), (3) şi (4) din acest act normativ.

În speţă, nu s-a făcut dovada deţinerii în proprietate direct de către autorii reclamanţilor a imobilelor terenuri şi clădiri ce au aparţinut fostei Societăţi Anonime Române C., inclusiv a Morii I., ci a acţiunilor deţinute, raportate valoric la activele societăţii.

Pe cale de consecinţă, prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) trebuie coroborate cu prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Potrivit art. 31 alin. (3) teza I din lege, măsurile reparatorii prin echivalent se vor propune de către instituţia implicată în privatizarea societăţii care a preluat patrimoniul persoanei juridice - în cauză A.V.A.S., după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor prin decizie motivată, iar potrivit art. 31 alin. (4), recalcularea valorii acţiunilor se face în baza activului net din ultimul bilanţ, contabil - astfel cum s-a şi procedat în mod temeinic şi legal de către intimata A.V.A.S.

Astfel, în speţă, preluarea prin naţionalizare la stat în 1949 potrivit bilanţului din 15 septembrie 1949 s-a făcut potrivit ultimului bilanţ al societăţii Anonime Române C., în care asociaţi apar autorul reclamanţilor V.P., soţia V.I., în cote de câte 48,40% fiecare, dar şi un la treilea asociat I.M. cu 3,2%, deţinând primii câte 4.840 acţiuni fiecare, iar ultimul 320 acţiuni.

Din înscrisurile ataşate acestei preluări, rezultă că naţionalizarea a privit inclusiv Moara I., pentru care reclamanţii nu au administrat dovezi certe, în sensul că ar fi fost o societate distinctă de Societatea C., practic aceasta (o clădire cu destinaţia de moară) constituind un activ în cadrul imobilelor preluate la stat de la Societatea Anonimă C.

Că este aşa, o dovedeşte şi extrasul de Carte funciară, din care rezultă naţionalizarea în 1949 şi preluarea activelor Societăţii C., pentru ca în anul 1963 să se dispună de către stat, desprinderea din societatea de stat formată, a clădirii cu nr. XX şi transferarea ei în administrarea Întreprinderii de Morărit T. Timişoara, aşadar având o destinaţie clară, probabil ca şi cea anterioară, potrivit unor prezumţii simple aplicate.

De altfel, expertiza tehnică în construcţii a identificat construcţiile aflate în patrimoniul Societăţii C. "C." Timişoara, inclusiv moara, cu precizarea că aceste construcţii nu prezintă modificări în sensul de adăugiri în plan vertical ori orizontal, faţă de vechile construcţii.

Acestea constituie practic activele - construcţii preluate prin naţionalizare la stat în anul 1949, de la cei trei acţionari sus-menţionaţi.

S-a mai reţinut că, din bilanţurile Societăţii Anonime C. din 1947 - 1949, rezultă că în patrimoniul acesteia figurau clădiri, mijloace, investiţii, creanţe - debite şi terenurile evidenţiate în Cartea funciară înainte de preluare, asigurând funcţionalitatea clădirilor respective.

Curtea a constatat că nici critica apelanţilor-reclamanţi privind ignorarea înscrisului eliberat de la C.N.S.A.S., în sensul că C. "C." şi Moara I. au fost naţionalizate de la V.P., soţia sa, V.I., născută P., fiind predecedată şi care astfel ar produce efectele îngăduite de Legea nr. 10/2001, în sensul că aceasta ar fi fost moştenită de V.P., soţul supravieţuitor (astfel cum se sugerează) - nu este fondată, pe de o parte, pentru că în actele de preluare se au în vedere activele din ultimul bilanţ al fostei societăţi anonime, în care se arată în clar cei trei acţionari şi bunurile din patrimoniul societăţii (inclusiv clădirea morii), - aspect ce n-a fost răsturnat prin probe contrare de către apelanţii - contestatori, iar pe de altă parte, pentru că potrivit certificatului de deces de la dosar, prima soţie a lui V.P., V.I., a decedat în anul 1952, după preluarea bunurilor prin naţionalizare, dar pe numele anterior căsătoriei, cel purtat după naşterea sa, de P.I., ceea ce prezumă o separare, un divorţ al soţilor, anterior decesului, dar pentru care apelanţii n-au administrat dovezi certe la dosar, pentru clarificarea deplină a acestui aspect.

Invocarea Deciziei civile nr. 140/2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara privind dezbaterea succesiunii faţă de autorul V.P. în care moştenitorii sunt constataţi a fi soţia supravieţuitoare V.M. şi reclamanţii, în calitate de nepoţi de frate predecedat, nu prezintă relevanţă, pentru a proba vocaţia la moştenire a reclamanţilor faţă de prima soţie (având calitatea de acţionară) a lui V.P., V.I. născută P. (şi decedată cu numele de P. în 1952).

Regimul aplicării măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzut de art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 îl urmează şi imobilul denumit Piaţa A.V. nr. 1, fiind irelevant faptul că aceasta nu a făcut obiectul privatizării în 1995 a SC C. "C." SA, în condiţiile în care făcea parte din patrimoniul fostei Societăţi Anonime Române C. la data naţionalizării.

În condiţiile în care, potrivit considerentelor sus-menţionate, nu se impune aplicarea regulii privind restituirea în natură, potrivit textelor de lege sus-menţionate, capătul de cerere privind pretenţiile pentru lipsa de folosinţă a imobilelor pretinse în natură este neîntemeiat, astfel că este nefondată critica privind respingerea cererii cu acest obiect în sentinţa apelată, fiind inaplicabile prevederile art. 998 - 999 C. civ. şi Decizia civilă nr. 2779 din 7 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată în motivele de apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, formulând următoarele critici:

În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea recurată conţine considerente contradictorii.

Astfel, se susţine că, pe de o parte instanţa de apel pretinde că pârâta A.V.A.S. ar fi soluţionat printr-o decizie ulterioară notificarea vizând Moara T. (I.), iar de altă parte, arată că nu există nicio dovadă cu privire la acţiunile autorilor contestatorilor.

Totodată, în mod greşit instanţa a apreciat că este inutil şi lipsit de interes să se stabilească modul de preluare a bunului din patrimoniul autorilor persoanelor îndreptăţite, ignorând astfel tratatele la care România este parte, o atare motivare fiind străină de natura pricinii.

Dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., raportate la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 justifică invocarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanţa era obligată să analizeze valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului atunci când are în vedere un imobil obiect al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu s-a făcut dovada deţinerii în proprietate direct de către autorii reclamanţilor a imobilelor terenuri şi clădiri, ce au aparţinut fostei Societăţi Anonime Române C., inclusiv a Morii I.

În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel nu a avut în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că instanţele de la Timişoara, prin hotărâre rămasă irevocabilă, au stabilit calitatea de persoane îndreptăţite în baza dreptului de acrescământ a contestatorilor V.D. şi V.R., după defunctul lor unchi V.P. şi a fostei sale soţii predecedată V.I., născută P.

A.V.A.S. a soluţionat notificarea numai cu privire la C.C., nu şi la Moara I. (T.) şi nu a avut în vedere acţiunile deţinute de V.I., apreciind că notificatorii, contestatori în dosarul pendinte, nu ar fi îndreptăţiţi cu privire la bunurile acesteia, chiar dacă aceasta a predecedat.

Sub acest aspect hotărârea instanţei de apel este criticabilă pe aspectul nelegalităţii deoarece nu numai că instanţa de apel nu face nicio referire cu privire la efectul pozitiv al lucrului judecat, dar în motivarea hotărârii recurate se vorbeşte despre un presupus divorţ, aspect care nu a fost pus în discuţia părţilor, în condiţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., fiind încălcat astfel principiul contradictorialităţii. Mai mult, în niciuna din întâmpinări sau note de şedinţă nu se aduce nicio critică sau vreo referire la vreun pretins divorţ, astfel încât elementul de noutate regăsit în cuprinsul motivării hotărârii excede cadrului legal şi încalcă prezumţia lucrului judecat prevăzută de C. civ.

În ce priveşte Piaţa A.V., în extrasul de carte funciară figurează aparţinând fostei societăţi C.C. Statul nu şi-a întabulat dreptul de proprietate şi mai mult, terenul reprezentând Piaţa A.V., considerat a fi parcare, dar neamenajată, neexistând nicio autorizare şi documentaţie în acest sens, aşa cum rezultă din expertizele tehnice judiciare necontestate de părţi, piaţă care nu a făcut niciodată obiectul vreunei privatizări şi care se bucură de prezumţia de adevăr cu privire la înscrierile din cartea funciară - cu siguranţă poate fi restituit în natură, neexistând niciun impediment pentru a fi restituită în natură.

Nu există la dosarul cauzei nicio întâmpinare, cerere sau vreo pretenţie, afară de cea a contestatorilor, cu privire la Piaţa A.V. Spus altfel, cu toate că pârâţii nu pretind că bunul nu poate fi restituit, nu indică niciun fel de impediment la restituire, nu formulează apărări sau critici, totuşi, instanţa de apel şi instanţa de fond nu găsesc că bunul poate fi restituit în natură, fără a aduce niciun argument juridic în acest sens. Numai că dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îndreptăţesc pe contestatori să spere la respectarea dreptului acestora cu privire la bunul reprezentând Piaţa A.V. şi speranţa legitimă că şi această piaţă le va fi restituită în natură.

Este dovedit prin extras CF in extenso, prin expertiză tehnică judiciară în specialitatea topo şi construcţii, că terenul reprezentând Piaţa A.V. este liber şi poate fi retrocedat, neexistând nicio construcţie sau bariere pe acesta.

Prin Decizia nr. 4496 din 15 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitatea lor de succesori de pe urma autorului V.P., acţionar al fostei Societăţi Anonime Române C., cât şi faptul că, în raport de dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, aceştia au dreptul la despăgubiri, neputând fi primită cererea lor de restituire în natură a imobilelor ce au aparţinut fostei societăţi.

Având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) coroborate cu cele ale art. 31 din Legea nr. 10/2001 şi reţinând că imobilele terenuri şi clădiri au fost deţinute în proprietate de Societatea Anonimă Română C., s-a constatat că reclamanţii nu pot pretinde restituirea în natură a acestor bunuri, motiv pentru care nu prezintă relevanţă faptul că imobilul este liber şi nici împrejurarea că pârâţii nu s-au opus restituirii.

De asemenea, s-a constatat că era inutilă şi lipsită de interes analiza solicitării privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, acest aspect fiind cercetat în prealabil de către intimata emitentă a deciziei contestate - A.V.A.S., în sensul stabilirii în concret a caracterului abuziv al preluării imobilelor ce au format obiectul notificărilor, ca o chestiune premisă a soluţionării favorabile a acestora.

Instanţa de recurs a reţinut că sunt fondate criticile recurenţilor reclamanţi privind nesoluţionarea notificărilor vizând drepturile cuvenite de pe urma lui V.I. (născută P.), de asemenea acţionar la societăţile ce fac obiectul acestora.

S-a apreciat că instanţele erau competente să soluţioneze pe fond notificarea reclamanţilor şi nu să se limiteze la a menţiona că acest aspect va fi soluţionat de către A.V.A.S. printr-o decizie ulterioară, soluţie ineficientă şi care contravine celor statuate prin Decizia nr. XX/2007 pronunţată în recursul în interesul legii.

Aceasta cu atât mai mult cu cât Decizia Curţii de Apel Timişoara nr. 140/2004 are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte dezbaterea succesiunii faţă de autorul V.P., ai cărui moştenitori s-a constatat a fi soţia supravieţuitoare V.M. şi reclamanţii, în calitate de nepoţi de frate predecedat.

Instanţa de control judiciar a constatat, astfel, că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită în ce priveşte calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, de pe urma lui V.I., acţionar la Societatea Anonimă Română C., precum şi în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului Moara I. (T.).

Rejudecând cauza, în condiţiile art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 39 A din 10 februarie 2014, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii V.D.A.V. şi V.P.R. împotriva Sentinţei civile nr. 157 din 4 februarie 2010 ale Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Instanţa de apel a reţinut, cu privire la primul aspect ce se impunea a fi clarificat potrivit deciziei de casare, că reclamanţii sunt nepoţi de frate predecedat ai lui V.P., divorţat de prima soţie V.I., astfel că nu au vocaţie succesorală la moştenirea acesteia din urmă, neputându-se da eficienţă prevederilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi, prin urmare, nu au calitatea de persoane îndreptăţite.

Cu privire la cea de a doua chestiune referitoare la situaţia juridică a imobilului Moara I., curtea de apel a reţinut, având în vedere probatoriul administrat în cele două cicluri procesuale, că acesta a făcut parte din patrimoniul societăţii naţionalizate, al cărei capital era deţinut în cote egale de către autorul reclamanţilor şi fosta soţie V.I.

Prin urmare, s-a constatat că reclamanţii sunt succesorii unui acţionar al societăţii naţionalizate, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 3 alin. (1) lit. b), coroborat cu art. 31 din Legea nr. 10/2001, astfel că instanţa de apel nu poate reţine decât îndreptăţirea acestora la contravaloarea acţiunilor deţinute de autorul lor şi nu la retrocedarea în natură sau în echivalent, conform procedurii reglementate de dispoziţiile art. 21 - 29 din Legea nr. 10/2001.

S-a reţinut că situaţia de fapt expusă nu se încadrează în ipoteza de excepţie de la procedura reglementată de prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care societatea naţionalizată a avut doi acţionari şi nu doar unul şi nu se poate reţine ca fiind îndeplinită nici cerinţa calităţii de membri ai aceleiaşi familii, soţii V. fiind divorţaţi.

Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs reclamanţii V.D.A.V. şi V.P.R., criticând-o ca nelegală conform prevederilor art. 483, 486 şi 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au susţinut, într-o primă critică, greşita fundamentare a concluziilor instanţei de apel pe extrasul pentru uz oficial emis de Primăria Oraşului Sânnicolaul Mare, în care apare P.A.I., şi nu P.I., născută în Sânnicolaul Sârbesc, şi nu în Sânnicolaul Mare, părinţi fiind P.A.G. şi K.J., şi nu P.G. şi P.I.A., născută C.A. S-a arătat că nu există nicio certitudine că ar fi vorba despre una şi aceeaşi persoană, în acest sens putând fi avută în vedere anexa 1 extras din Registrul Stării Civile din 11 martie 1940.

Recurenţii au invocat nelămurirea chestiunii presupusului divorţ dintre V.P. şi V.I., în condiţiile în care nu s-a solicitat o copie a sentinţei de desfacere a căsătoriei, iar problema schimbării numelui mătuşii lor din V. în P. se poate explica şi prin statutul de condamnat politic al unchiului lor V.P.

Cea de a doua critică a vizat reţinerea eronată a apartenenţei Morii I. la patrimoniul Societăţii C., în condiţiile în care aceasta era proprietatea soţilor V., în cote egale şi avea o altă adresă faţă de Fabrica C., respectiv Piaţa A.V. nr. 1.

În acest context, s-a susţinut că notările în cartea funciară nr. BB şi nr. CC nu au suport legal, dovedindu-se că Moara T. a funcţionat până în anul 1970, după care utilajele au fost casate şi clădirea cu anexele au fost predate Întreprinderii C.

Astfel, s-a învederat că în mod eronat, curtea de apel a considerat că A.V.A.S. a procedat corect în momentul în care a acordat măsuri reparatorii prin echivalent doar pentru Societatea C., considerând că acestea includ şi Moara I.

Intimaţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local Timişoara au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului.

Examinând criticile invocate de reclamanţi din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu parţial, şi nu prin raportare la dispoziţiile noului C. proc. civ., inaplicabile în cauză faţă la data introducerii acţiunii, 23 februarie 2009, Curtea va constata că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Instanţele de fond şi apel au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001, reţinând că reclamanţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul actului normativ menţionat.

Astfel, prin decizia contestată s-au soluţionat corect aspectele referitoare la calitatea reclamanţilor şi întinderea drepturilor succesorale cuvenite de pe urma defuncţilor V.P. şi V.I.

S-a constatat corect că reclamanţii sunt nepoţi de frate predecedat ai lui V.P., astfel că nu au vocaţie la succesiunea lui V.I., fosta soţie a autorului lor, astfel cum rezultă din extrasul pentru uz oficial din registrul de naşteri emis de Primăria Sânnicolaul Mare.

Potrivit menţiunilor din acest act, care fac dovada stării civile a numitei V.I. până la înscrierea în fals, aceasta s-a născut la 20 noiembrie 1896, s-a căsătorit cu P.B., de care a divorţat la data de 1 aprilie 1938, după care s-a recăsătorit cu V.P., căsătoria acestora fiind desfăcută prin divorţ, conform cărţii de judecată din 4 mai 1949 pronunţată de Judecătoria Populară Urbană Timişoara. Această situaţie explică faptul că în actul de deces aceasta a apărut cu numele P., purtat anterior căsătoriei. Inadvertenţele la care se referă reclamanţii prin motivele de recurs sunt determinate de transpunerea numelor în limba română (G.A. - G. şi J. - I.A.), iar în condiţiile în care datele naşterii şi decesului coincid, în lipsa unor probe contrare, prezumţia că este vorba despre una şi aceeaşi persoană nu poate fi înlăturată.

Mai mult, prin notificările formulate reclamanţii înşişi au invocat doar calitatea de succesori de pe urma lui V.P., fără vreo referire la V.I.

În acelaşi sens, s-a statuat cu putere de lucru judecat şi prin Decizia nr. 140 din 16 februarie 2004 depusă la dosar.

Nici cea de a doua critică referitoare la greşita stabilire a situaţiei juridice a Morii T. (fostă Moara I.) nu este fondată.

Coroborând informaţiile din cartea funciară cu concluziile raportului de expertiză construcţii şi ale celui de expertiză topo, astfel cum a fost completat în faza rejudecării, curtea de apel a constatat că imobilul Moara I. este reprezentat de imobilul constituit din casă cu un etaj şi curte, în suprafaţă de 1739 mp cu nr. topo XX, situat la adresa poştală str. A.V. nr. DD, care a aparţinut Societăţii Anonime Române pentru Industria Ceramică C., ce a figurat ca proprietar tabular în CF X. În prezent, acesta se află în proprietatea SC C.C. SA Timişoara, în urma procesului de privatizare.

Având în vedere că imobilul Moara I. a făcut parte din patrimoniul societăţii naţionalizate, al cărei capital era deţinut în cote egale de autorul reclamanţilor şi fosta sa soţie, V.I., reclamanţii sunt succesori ai unuia dintre acţionari, astfel că s-a apreciat corect că sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) şi ale art. 31 din Legea nr. 10/2001.

Situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu se circumscrie ipotezei de excepţie de la procedura reglementată de art. 31 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu sunt incidente dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care societatea naţionalizată a avut doi acţionari, şi nu unul, aceştia nefiind membri ai aceleiaşi familii.

Întrucât Moara I. a figurat ca fiind înscrisă în cartea funciară ca proprietate a societăţii menţionate, este evident că reclamanţilor li s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreaga participaţie a autorului lor la capitalul social al societăţii anonime.

Criticile referitoare la lipsa de corectitudine a înscrierilor în cartea funciară nu pot fi examinate, întrucât exced obiectului învestirii instanţei.

Curtea va reţine, totodată, că în condiţiile în care reclamanţii nu au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării cauzei în apel, astfel cum rezultă din Încheierea de dezbateri de la termenul din 20 ianuarie 2014, presupunând doar că există o greşeală tehnică în ce priveşte parcelele EE şi FF, nu pot invoca o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât o asemenea critică nici nu s-ar circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În consecinţă, Curtea va constata că instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., aplicând corect dispoziţiile Legii nr. 10/2001 la situaţia de fapt stabilită în baza probelor administrate.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamanţilor este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.D.A.V. şi V.P.R. împotriva Deciziei nr. 39A din 10 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2451/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 2453/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2452/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs