ICCJ. Decizia nr. 249/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 249/2014
Dosar nr. 4120/1/2013
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1464/D din 4 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3274/110/2009 s-au dispus următoarele:
S-a respins excepţia cererilor având ca obiect contestarea nevalabilităţii titlului statului şi revendicare ca neîntemeiată.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice ca neîntemeiată.
S-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Bacău şi ca atare au fost respinse cererile formulate de reclamantul S.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-au disjuns cererile formulate în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bacău, prin primar şi Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a acordat termen pentru continuarea judecăţii la 16 decembrie 2009, pentru când au fost citaţi reclamantul şi pârâţii Municipiul Bacău, prin Primar şi Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a prorogat soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bacău, prin Primar.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Bacău, instanţa a constatat că, pornind de la dispoziţiile art 5 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea procesuală de folosinţă apare ca fiind aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual. Persoana care are capacitate de folosinţă a drepturilor civile are şi capacitate procesuală de folosinţă în legătură cu drepturile şi obligaţiile sale.
În speţă, a fost chemată în calitate de pârâtă Primăria Municipiului Bacău, însă această structură instituţională administrativă nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de persoane juridice enumerate limitativ de art. 26 din Decretul nr. 31/1954 şi nici nu a luat fiinţă ca persoană juridică conform art. 28 din actul normativ menţionat.
Ca atare, în sistemul de drept actual, primăria este o structură instituţională fără personalitate juridică, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., ea nu poate sta parte într-un proces civil.
În consecinţă, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Municipiului Bacău este întemeiată, astfel încât, în baza art. 137 C. proc. civ. coroborat cu art. 41 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a admis-o şi a respins ca atare cererile formulate în contradictoriu cu această pârâtă.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului raportat la dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. aceasta nu poate fi primită, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 213/1998 consacră competenţa instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra lor, astfel încât având în vedere caracterul special al acestei legi faţă de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. aceste din urmă dispoziţii legale nu au aplicabilitate, ia pârâtul, de-altfel nici nu a indicat care ar fi acţiunea în realizare la care se referă. Cu privire la soluţionarea acestui capăt de cerere, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-ar putea pune, eventual, problema interesului în promovarea lui, faţă de dispoziţiile art. 2 din lege, şi nu a admisibilităţii.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, instanţa a reţinut că, prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii s-a statuat că acţiunile în revendicare având ca obiect bunuri preluate abuziv de către Statul român comunist, promovate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu pot fi considerate de plano inadmisibile, întrucât reclamantului dintr-o astfel de acţiune trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Pe de altă parte, respectarea condiţiei depunerii notificării cu consecinţa previzibilă a respingerii ei ca tardive, doar pentru a se evita invocarea inadmisibilităţii apare ca o formalitate inutilă.
Or, în lumina celor expuse mai sus, a nu examina pe fond acţiunea în revendicare, prin comparare de titluri, şi, în subsidiar, cererea având ca obiect despăgubiri, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii apare ca o încălcare gravă atât a accesului la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi a drepturilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, este, de-asemenea, neîntemeiată şi a fost respinsă, deoarece, pe de o parte, Ministerul Finanţelor Publice nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al pârâtului Statul român, astfel încât cu privire la această instituţie nu s-a pus problema calităţii sale procesuale.
Pentru continuarea judecăţii acestora, cererile formulate în contradictoriu cu pârâţii Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bacău, prin Primar, au fost disjunse.
Prin decizia civilă nr. 117 din 15 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 3274/110/2009 s-a respins ca prematur formulat apelul declarat de Statul român.
Prin decizia civilă nr. 7730 din 2 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Totodată s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.S.
Prin sentinţa civilă nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7465/110/2009 s-au dispus următoarele:
S-a admis în parte acţiunea civilă privind pe reclamantul S.S. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bacău, prin Primar şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin reprezentant Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău, constatându-se nevalabilitatea titlului statului român asupra imobilului situat în Bacău.
S-a respins cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului formulată în contradictoriu cu Municipiul Bacău, prin Primar şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bacău, prin Primar, în ceea ce priveşte capătul referitor la revendicare şi pretenţii şi au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantului suma de 944.862 RON reprezentând contravaloarea terenului de 1001,85 mp şi 523.330 RON reprezentând c/val. clădirii.
S-a respins ca nefondată cererea de obligarea a pârâţilor la plata c/val. fructelor civile şi au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele considerente:
Examinând actele şi lucrările dosarului instanţa a reţinut că tatăl reclamantului, S.J. a construit în anul 1926 un imobil pe suprafaţa de 965 mp, situat la data preluării în Bacău, ulterior a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretul nr. 111/1951.
Preluarea acestui bun s-a făcut în mod abuziv astfel că reclamantul are deschisă calea acţiunii în revendicare raportat la faptul că dreptul de proprietate nu a ieşit din patrimoniul tatălui reclamantului, fiind valabil transmis acestuia prin moştenire.
Aşa fiind, se constată că excepţia invocată de pârâtul Municipiul Bacău prin primar a lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bacău prin Primar în ce priveşte cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului este întemeiată, întrucât statul este reprezentat în justiţie de către Ministerul Finanţelor, astfel că, pentru acest capăt de cerere doar statul justifică, calitate procesuală pasivă.
În ce priveşte analiza titlului Statului, Tribunalul a reţinut că, prin considerentele deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, din analiza practicii instanţei europene că Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate, în sensul că proprietarul imobilului nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Or, la data respectivă, preluarea bunului revendicat deşi cu titlu, este o măsură abuzivă, date fiind persecuţiile suportate de tatăl reclamantului, considerat de autorităţile vremii mare industriaş şi forţat să îşi părăsească bunurile după naţionalizarea fabricii de postav S.A.R. Bacăul, al cărei proprietar era la momentul preluării de către stat.
În ce priveşte acţiunea în revendicare, instanţa a apreciat că pârâtul Municipiul Bacău, prin Primar justifică calitatea procesuală pasivă, întrucât deţine bunul în proprietate.
Tribunalul a apreciat că în ce priveşte acţiunea în revendicare şi pretenţii ambii pârâţi au calitate procesuală pasivă, iar reclamantul are deschisă calea de drept comun pentru a obţine o reparaţie efectivă, care nu se poate realiza, decât prin obligarea ambilor pârâţi la restituire în natură sau prin despăgubiri .
Expertiza efectuată în cauză a determinat faptul că imobilul în integralitatea lui este imposibil de restituit în natură, astfel că instanţa urmează să oblige ambii pârâţi la plata de despăgubiri băneşti reprezentând contravaloarea acestuia. De asemenea, urmează să constate că fructele civile nu sunt datorate, dat fiind că prin prezenta sentinţă s-a constatat nevalabilitatea titlului statului astfel că acestea se datorează începând cu data pronunţării sentinţei.
Prin încheierea din 10 iunie 2013 Curtea a dispus în baza art. 164 alin. (2) C. proc. civ. conexarea Dosarului nr. 3274/110/2009* la Dosarul nr. 7465/110/2009.
Prin decizia civilă nr. deciziei nr. 11 din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respinge ca nefondată excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de pârâtul Statul român împotriva sentinţei civile nr. 1464/D din 28 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3274/110/2009, excepţie invocată de intimatul-reclamant S.S.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul român împotriva sentinţei civile nr. 1464/D din 28 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3274/110/2009.
A admis apelurile declarate de pârâţii Primarul Municipiului Bacău şi Statul român împotriva sentinţei civile nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7465/110/2009.
A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1464/D din 28 octombrie 2009 şi sentinţa civilă 1659 din 4 noiembrie 2011 în sensul că:
A admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere formulate de reclamant având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, revendicare şi plată despăgubiri şi în consecinţă:
A respins ca inadmisibilă acţiunea care cuprinde aceste capete de cerere şi a înlăturat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
A înlăturat din sentinţa civilă 1464/D din 28 octombrie 2009 dispoziţia cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
A menţinut din sentinţa civilă 1464/D din 28 octombrie 2009 dispoziţiile cu privire la: admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Bacău şi respingerea ca atare a cererilor formulate în contradictoriu cu aceasta; disjungerea cererilor formulate în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bacău prin Primar, şi Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice; prorogarea soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, Municipiul Bacău, prin Primar.
A înlăturat din dispozitivul sentinţei civile nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 celelalte dispoziţii care sunt potrivnice prezentei decizii.
Curtea a constatat că apelurile sunt fondate pentru considerentele ce succed:
Excepţia inadmisibilităţii apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1464/D din 28 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bacău invocată de intimatul-reclamant este nefondată deoarece Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău nu a formulat apelul în nume propriu, ci în calitate de reprezentant convenţional al Ministerului Finanţelor Publice care, la rândul, său are, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi H.G. nr. 34/2009, calitatea de reprezentant legal al Statului român. Or, Statul Român este parte în cauză, acţiunea fiind formulată de reclamant în contradictoriu şi cu el. De altfel aceeaşi concluzie a fost reţinută, cu putere de lucru judecat şi de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă 7730 din 2 noiembrie 2011 pronunţată în recurs, în Dosarul nr. 3274/110/2009.
Reclamantul şi-a întemeiat în drept acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 480-art. 481 C. civ. şi pe art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aceste texte de lege nu dau însă dreptul la urmarea căii de drept comun pentru imobilele ce intră în sfera de reglementarea Legii nr. 10/2001, cum este şi cazul celor în litigiu, deoarece aplicarea dreptului comun este înlăturată de legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, după cum s-a statuat şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 prin care a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Acţiunea în revendicare formulată de reclamant nu putea fi admiră şi pentru faptul că reclamantul nu mai are un drept de proprietate asupra imobilului revendicat care să poate fi opus în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., el fiind îndreptăţit doar la măsurile reparatorii prevăzute în legea specială.
Nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, daca nu La fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Pădurarii; cauza Porţeanu), în cauza Atanasiu şi alţii contra României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă şi executorie, prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Reclamantul nu poate obţine pe calea dreptului comun acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv de stat şi făţă de decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, prin aceasta decizie în interesul legii s-a statuat că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005; îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 13 din Convenţie, sunt inadmisibile.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
De altfel, prin decizia civilă nr. 793 din 19 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 4744/110/2007* s-a reţinut cu putere de lucru judecat că: în ceea ce îl priveşte pe reclamant, se constată că acesta nu deţine un titlu mai preferabil, deoarece bunul său a ieşit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării, iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciară ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului iniţial sau al moştenitorului acestuia
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.S., criticând soluţia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 2 C. proc. civ. din 1865, în sensul că instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a admis capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bacău.
Împotriva acestei soluţii nici Statul român şi nici Municipiul Bacău nu au formulat critici în apel. Dimpotrivă, apelul formulat de Statul român critica sentinţa nr. 1659 din 4 noiembrie 2011, doar în ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la cererea de despăgubire, iar pe de altă parte, în raport de prevederile art. 22 alin. (1) şi art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Statul poate fi chemat în judecată prin Ministerul Finanţelor Publice doar în cazul în care unitatea deţinătoare a imobilului nu este cunoscută: în ce priveşte apelul declarat de Municipiul Bacău, acesta a vizat critici asupra cererii de despăgubire, arătându-se ca sarcina nu este a autorităţii administrativ teritoriale ci doar a statului prin instituţiile abilitate.
Cu toate acestea, prin decizia civilă nr. 11 din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Bacău a schimbat sentinţa civila nr. 1659/2011 în sensul ca a admis excepţia inadmisibilităţii şi cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului Statului, încălcând dispoziţiile art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ. 1865 şi principiul tantum devolutum quantum appelantum, deoarece a analizat un aspect care nu era invocat în calea de atac.
O altă critică formulată de recurent vizează încălcarea şi aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru a respinge cererea de revendicare şi pe cea de despăgubire ca inadmisibile, instanţa de apel a argumentat că reclamantul nu deţine un „bun actual” în sensul în care noţiunea a fost definită în hotărârea Curţii Europene de la Strasbourg, Atanasiu şi alţii contra României, iar în susţinerea acestui argument a făcut referire la decizia civilă nr. 793 din 19 februarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o altă acţiune în revendicare formulată împotriva unei terţ dobânditor de la stat.
Pe de o parte, aşa cum însăşi instanţa ce apel precizează, înainte de hotărârea Atanasiu şi alţii contra României, jurisprudenţa C.E.D.O. era în sensul în care „simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar daca aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constată nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate”.
Acţiunea în revendicare şi despăgubire, în măsura în care imobilul revendicat nu se poate restitui în natură a fost formulată la data de 4 iunie 2009.
Hotărârea în cauza Atanasiu şi alţii contra României a fost publicată în M. Of. nr. 776/22.11.2010, adică ulterior momentului la care reclamantul a formulat acţiunea în instanţă. Prin urmare, cererea în justiţie a fost formulată într-un moment în care jurisprudenţa obligatorie a C.E.D.O. permitea recunoaşterea dreptului la „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, dacă se constata nevalabilitatea actului de preluare de către Statul comunist.
Instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi principiul tempus regit actum.
Pe de altă parte, decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte, în recurs în interesul legii, stabileşte în mod categoric că formularea acţiunilor în revendicare ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este inadmisibilă, că regulile Legii nr. 10/2001 sau ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 urmează să fie aplicate în raport de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze în parte.
Prin decizia nr. 793 din 19 februarie 2013 nu se retine că reclamantul nu ar deţine un titlu valabil, ci doar că acesta nu poate fi preferat titlului terţului dobânditor de la stal, al cărui titlu care a fost preferat pentru că ta data dobândirii dreptului de, proprietate de către pârâtă, Statul beneficia de aparente mai puternice că are calitatea de proprietar. Cu alte cuvinte, nu se neagă dreptul de proprietate al reclamantului, ci nu i se dă eficienţă juridică în raport cu un alt drept de proprietate al altei persoane.
Fiind în mod evident o situaţie cu totul diferită de cea avută în vedere de decizia nr. 793 din 19 februarie 2013, aspecte punctuale din aceasta nu pot fi invocate cu putere de lucru judecat, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.
În mod corect prima instanţă a dispus obligarea intimaţilor-apelanţi Statul român şi Municipiul Bacău la plata unei despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat ilegal de regimul comunist situat în Bacău, Calea M.
Pe de o parte, acţiunea în revendicare a fost exercitată, aşa cum s-a susţinut pe întreg parcursul judecăţii, încă din momentul în care autorul recurentului a putut face acest lucru în mod concret, respectiv imediat ce a părăsit România (1958), prin mijlocirea autorităţilor elveţiene.
Aşadar, revendicarea bunurilor a pornit în anul 1958, anterior adoptării şi aplicării oricărei legi speciale reparatorii, aspect juridic care înlătură argumentul că acţiunea în revendicate s-a exercitat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Ca atare, este nefondată apărarea intimaţiior-pârâţi statul român şi Municipiul Bacău conform căreia acţiunea este inadmisibilă în privinţa cererilor de revendicare ori de despăgubire în cazul în care este imposibilă restituirea fizică a imobilului revendicat, întrucât s-a exercitat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Se impune a fi reţinut că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie obligă la cercetarea circumstanţelor particulare ale cauzei şi la verificarea concordanţei între legile interne şi C.E.D.O.
În temeiul jurisprudenţei C.E.D.O. şi în conformitate cu decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie în recurs în interesul legii se impune ca intimaţii Statul român şi Municipiul Bacău să fie obligaţi la plata contravalorii imobilului, în cuantumul stabilii prin expertiza judiciară întocmită în cauză la prima instanţă, potrivit sentinţei civila nr. 1659 din 4 noiembrie 2011.
Decizia nr. 27/2011 a survenit ulterior promovării cererii de chemare în judecată şi pronunţării sentinţei civile nr. 1659 din 4 noiembrie 2011. Aceasta decizie dată în recurs în interesul legii a fost pronunţată la 14 noiembrie 2011 fi a fost publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012.
În contextul în care mecanismul de despăgubire instituit prin Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005 şi chiar prin Legea nr. 165/2013 este incoerent, ineficient şl nerezonabil, decizia nr. 27/2011 vine în conflict cu deciziile C.E.D.O. pronunţate în cauzele Faimblat, Gatz, Denes Florescu contra României, cauze definitive la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 de către Tribunalul Bacău şi care justificau soluţii de despăgubire bănească a celor aflaţi în situaţia de a nu li se mai restitui în natură imobilele preluate abuziv de stat în timpul regimului comunist.
Recursul este nefondat.
Examinând susţinerile recurentului, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ. şi urmează să fie analizate din această perspectivă.
Deşi cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, instanţa urmează să analizeze criticile, grupându-le în raport de argumentele invocate.
Este neîntemeiat motivul de recurs privind faptul că instanţa de apel s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului Statului, deşi nu era investită cu o asemenea critică în calea de atac.
Analizând actele şi lucrările dosarului se constată că Municipiul Bacău a criticat acest lucru în apel, la dosarul Curţii de Apel Bacău, Statul român a arătat că nici unul dintre capetele de cerere nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate, astfel încât instanţa s-a pronunţat în limitele investirii sale.
În esenţă, s-a susţinut de către recurent că, în speţă, instanţa a statuat în mod eronat că nu are un bun în conformitate eu jufisprudenţa C.E.D.O. şi că acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului Statului era admisibilă.
Criticile sunt nefondate, deoarece, în ceea ce priveşte documentele depuse la dosarul cauzei, respectiv actele de proprietate ale antecesorilor reclamantului, acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra că acesta are un bun în sensul jurisprudentei recente a C.E.D.O.
Astfel, în hotărârea Măria Atanasiu şi alţii contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea a statuat asupra noţiunii de bun actual, precizând că existenţa unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, în prezenta cauza, reclamantul nu poate invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu accepţiunea jurisprudentei europene în această materie. Reclamantul şi-a întemeiat pretenţia dedusă judecăţii pe simpla speranţă de i se vedea recunoscută supravieţuirea unui fost drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
În acest context, reclamantul nu poate dovedi existenţa bunului în patrimoniul său condiţie esenţială pentru formularea acţiunii în revendicare, pe calea dreptului comun. În consecinţă, acesta nu poate pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condiţiile art. 480 C. civ. şi în mod corect au fost respinse, atât acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlului Statului, cât şi acţiunea în revendicare.
Chiar dacă instanţa de apel a considerat că acţiunea formulată de reclamant este inadmisibilă, a răspuns tuturor argumentelor părţilor în proces şi a motivat pertinent decizia, pronunţându-se în limitele investirii sale asupra tuturor cererilor formulate. Determinant pentru a stabili dacă un proces răspunde standardelor unui proces echitabil este modul de redactare a hotărârii, arătând pe larg raţionamentul jurisdictional ce a dus la soluţia pronunţată, raţionament conform, atât jurisprudenţei interne, cât şi celei promovate de C.E.D.O.
De altfel, în măsura în care s-a reţinut incidenţa în cauză a cauzei Măria Atanasiu şi alţii contra României, jurisprudenţa anterioară acesteia nu mai poate fi invocată, deoarece o cauză pilot are o forţă juridică superioară celorlalte cauze, obligând Statul român să răspundă întocmai cerinţelor stabilite de acest document.
În mod corect a reţinut Curtea de Apel că a avut loc o schimbare a jurisprudenţei C.E.D.O. de la Strasbourg, astfel încât argumentele ce decurg din speţele anterioare cauzei Atanasiu nu mai pot fi reţinute de instanţă.
Prin decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, însă aceasta nu înseamnă că întotdeauna acţiunea în revendicare este întemeiată.
Întrucât în litigiul dedus judecăţii s-a statuat că reclamantul nu are un bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., condiţiile pentru promovarea acţiunii în revendicare nu sunt întrunite, astfel încât teza a II-a din decizia nr. 33/2008 nu este incidenţă pe fondul cauzei.
De asemenea, nu se pot reţine criticile referitoare la demersurile efectuate de autorul reclamantului, deoarece nici acestea nu au avut ca rezultat o decizie administrativă sau judecătorească, conformă cu jurisprudenţa C.E.D.O.
Este nefondată şi critica privind incidenţa în cauză a deciziei civile nr. 793 din 19 februarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul stabilirii unui titlu în favoarea reclamantului ca efect al puterii de lucru judecat.
În mod corect a reţinut instanţa de apel că din considerentele deciziei menţionate rezultă că, în ceea ce-l priveşte pe reclamant, se constată că acesta nu deţine un titlu preferabil, deoarece bunul a ieşit din patrimoniul autorului său, ca efect al preluării de către stat.
În ceea ce priveşte susţinerea că prin sentinţa civilă nr. 1659 din 4 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a admis capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului situat în Bacău, Calea M. la data preluării, aspecte neapelate de pârâţi şi aceasta este nefondată.
Astfel, de vreme ce prin decizia nr. 11 din 11 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău s-a schimbat sentinţa, respingând acţiunea ca inadmisibilă, este evident că niciuna din dispoziţiile instanţei anterioare nu au mai rămas în fiinţă şi nu pot produce efecte juridice.
Este neîntemeiată şi critica referitoare la incidenţa jurisprudenţei C.E.D.O. în raport de momentul introducerii acţiunii, deoarece importantă este data pronunţării hotărârii instanţei de fond, în anul 2011, adică după apariţia cauzei Atanasiu contra României. Aşa fiind, nu se poate invocă principiul neretroactivitătii şi nici regula tempus regit acturn care se referă la încheierea actelor juridice, nu la formularea acţiunilor în instanţă. Acelaşi raţionament juridic se impune şi în ceea ce priveşte decizia nr. 27/2014, deoarece, atâta timp cât în litigiul dedus judecăţii nu se pronunţase o hotărâre definitivă, hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Este nefondată şi critica privind incidenţa dispoziţiilor deciziei nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în sensul că în situaţia în care imobilul nu poate fi restituit în natură, atunci Statul trebuie obligat la despăgubiri băneşti.
Prin hotărârea menţionată s-a decis că în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului român de a acordă despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul român nu are calitate procesuală pasivă.
S-a mai decis, de asemenea, că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
În considerentele deciziei s-a reţinut că în această materie Statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia centrală de stabilire a despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia centrală de stabilire a despăgubirilor.
Aşa fiind, hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală, soluţionând în mod judicios litigiul dedus judecăţii.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 raportate la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.S., împotriva deciziei nr. 11 din 11 iunie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 248/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 25/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
