ICCJ. Decizia nr. 2791/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2791/2014
Dosar nr. 10401/118/2011*
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2014
Asupra recursului civil de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 682 din 4 martie 2013, Tribunalul Constanţa a respins cererea de suspendare formulată în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de pârâţii Oraşul Năvodari, prin Primar şi Primarul Oraşului Năvodari, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC C.S. SRL, invocată de pârâţii Oraşul Năvodari prin Primar şi Primarul Oraşului Năvodari şi a respins acţiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC C.S. SRL, prin administrator judiciar Cabinet Individual de insolvenţă O.R.G. pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei. Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată reclamanta SC C.S. SRL a solicitat obligarea pârâţilor la plata creanţei principale, respectiv rest neachitat din factura fiscală din 27 noiembrie 2008, penalităţile aferente acestei sume potrivit art. 23.2 din contractul de prestări servicii nr. x/2007, dobânzi de finanţare, comisioane şi speţe conform art. 2.3 şi 18.1 din contract şi penalităţi aferente sumelor achitate cu întârziere potrivit disp. art. 23.2 contract.
Între autoritatea contractantă Primăria Năvodari, în calitate de achizitor şi SC C.S. SRL şi SC A. SA, în calitate de executanţi a intervenit contractul de execuţie lucrări din 12 noiembrie 2007 având ca obiect "întreţinere carosabil prin asfaltare cu covoare bituminoase pe străzi existente", contractul fiind unul de achiziţie publică ce a fost atribuit în cadrul procedurii reglementate de O.U.G. nr. 34/2006.
Se mai arată că, preţul lucrării - stabilit prin art. 2.2 din contract, a fost de 14.874.373,19 lei din care TVA 2.374.899,92 lei, iar modalităţile de plată au fost determinate prin clauzele contractuale inserate la art. 18, aceasta în condiţiile în care, la data de 1 septembrie 2008, SC C.S. SRL a încheiat cu O.B.R. SA - Sucursala Ploieşti, contractul de credit facilitate de cont pe cecuri şi bilete la ordin nr. x.
La aceeaşi dată, 1 septembrie 2008 arată instanţa de fond că, SC C.S. SRL, în calitate de debitor cedent a perfectat cu O.B.R. SA - creditor cesionar, contractul de cesiune cu titlu de garanţie asupra creanţelor prezente şi viitoare, prin care s-a prevăzut că debitorul cesionează creditorului creanţele derivând din contractul de execuţie lucrări din 12 noiembrie 2007, încheiat între SC C.S. SRL şi Primăria Năvodari, în valoare de 12.449.473,27 RON fără TVA (art. 1 pct. 1.1).
În funcţie de modalitatea aleasă de bancă, reţine instanţa de fond că, de la data primirii notificării, respectiv emiterea acceptului cesiunii de către debitorul cedat, acesta va vira sumele rezultând din contractul încheiat cu cedentul, în contul indicat de creditor (art. 1 pct. 1.2), cesiunea fiind efectuată în scopul garantării de către debitor, în favoarea creditorului a executării prompte şi integrale a contractului de credit nr. x.
Se arată de instanţa de fond că, cesiunea de creanţă este un contract prin care un creditor transmite o creanţă a sa, unei alte persoane, efectul acesteia fiind acela potrivit căruia, creanţa trece în patrimoniul cesionarului, cu toate drepturile pe care i le conferea cedentului, cu toate accesoriile şi drepturile de garanţie, iar cesionarul devine astfel, creditor în locul cedentului.
Dreptul de creanţă se transmite cu toate prerogativele sale astfel cum acesta se găsea în patrimoniul cedentului la data cesiunii astfel, cedentul transmite cesionarului dreptul de a cere rezoluţiunea contractului, acţiunile în justiţie pe care cesionarul le avea la data transmisiunii creanţei împotriva cedatului, de exemplu acţiunile în răspundere, precum şi clauzele contractuale accesorii, toate acestea putând fi considerate, drepturi accesorii ale creanţei.
În cauză, reţine instanţa de fond că, cesiunea de creanţă îndeplineşte o funcţie de garanţie, materializându-se prin imobilizarea creanţei în patrimoniul cesionarului, până la executarea obligaţiei cedentului de executare promptă şi integrală a contractului de credit nr. x, deci, cedentul cesionează creanţa pe care o are faţă de debitor, în scopul garantării propriei obligaţii faţă de cesionar, iar în cazul în care, cedentul nu-şi execută propriile obligaţii faţă de cesionar, acesta din urmă este îndreptăţit să-şi satisfacă creanţa din cea cedată.
Prin contractul de cesiune cu titlu de garanţie asupra creanţelor prezente şi viitoare din 1 septembrie 2008, arată instanţa de fond că, debitorul cedent SC C.S. SRL şi-a asumat şi obligaţia de garanţie faţă de cesionarul O.B.R. SA ("Debitorul îşi va îndeplini în mod prompt şi integral toate obligaţiile asumate prin Contractele comerciale, pentru a se asigura că orice sume reprezentând creanţe vor fi în mod necondiţionat plătite de Debitorii cedaţi", art. 4.3), astfel, în opinia instanţei, cedentul răspunde atât pentru existenţa actuală şi valabilă a creanţei, cât ş:i cu privire la valabilitatea accesoriilor sale.
Aceste efecte ale cesiunii între părţi, se produc de îndată ce a fost încheiată cesiunea şi nu se subordonează îndeplinirii cerinţelor de publicitate faţă de terţi arată instanţa de fond, considerând că nu se putea reţine apărarea reclamantei în sensul că, prin Sentinţa civilă nr. 1709 din 23 decembrie 2011 a Tribunalului Constanţa, rămasă definitivă şi irevocabilă, instanţa a dispus obligarea pârâţilor din prezenta cauză la îndeplinirea obligaţiei asumate prin art. 18.1 din contractul din 12 noiembrie 2007, ceea ce înseamnă că SC C.S. SRL este creditor direct faţă de care trebuie executată obligaţia impusă prin titlul executoriu.
Astfel, apreciază instanţa de fond că, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a reţinut textual în considerentele hotărârii menţionate, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC C.S. SRL că:
"Reclamant în acţiunea în contencios administrativ poate fi, în sensul art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, orice persoană, fizică sau juridică, dacă îndeplineşte condiţia de a se considera vătămată într-un drept ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ, tipic sau asimilat" deoarece Legea nr. 554/2004 reglementează două categorii de acte administrative asimilate: refuzul nejustificat sau tăcerea autorităţii, conform art. 2 alin. (2) şi contractele administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c), izvorul raportului juridic de drept material devenit litigios şi dedus judecăţii, îl reprezintă contractul administrativ - contract de execuţie lucrări, pe care SC C.S. SRL l-a semnat cu autoritatea contractantă - Primăria Năvodari.
Arată instanţa de fond că, din cuprinsul contractului, lucrarea a fost atribuită în urma parcurgerii procedurii de achiziţii publice prescrisă de O.U.G. nr. 34/2006, către executantul SC C.S. SRL - lider de asociaţie şi SC A. SA - executant asociat, creându-se asocierea prin contractul din 13 iulie 2007, astfel că, susţinerea pârâţilor precum că, "reclamanta nu justifică calitatea procesual activă, întrucât nu are acordul în promovarea acţiunii al asociatului executant SC A. SA", este irelevantă sub aspectul legitimării procesuale în prezenta cauză.
În raport de conţinutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, observă instanţa de fond că, toate situaţiile de lucrări, facturile, devizele emise în baza contractului, emană exclusiv de la SC C.S. SRL, deci contractul a fost executat de liderul de asociaţie, astfel că, depunerea ofertei/candidaturii comune a celor doi operatori economici şi semnarea de către ambii a contractului, nu conduce în mod necesar la concluzia că litigiul izvorât din executarea contractului, trebuie să fie susţinut de ambele părţi semnatare.
Apare ca neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesual active a O.B.R. SA, unitate bancară în favoarea căreia SC C.S. SRL a cesionat creanţele derivate din contractul de execuţie, încheiat cu Primăria Năvodari, după cum rezultă din contractul de cesiune din 1 septembrie 2008.
Creditorul cesionar O.B.R. SA, prin Sucursala Ploieşti, în favoarea căruia au fost girate de către SC C.S. SRL titlurile de credit, bilete la ordin având ca emitent - Oraşul Năvodari, avalizate de Primăria Năvodari, chiar dacă nu este parte semnatară a contractului de execuţie, are legitimare procesuală, reţine instanţa de fond, pentru că, calitatea procesuală, ca şi condiţie de exercitare a acţiunii în contencios administrativ, trebuie a fi raportată la condiţia de persoană care invocă vătămarea unui interes legitim, în sensul art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. p) şi lit. r) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, a apreciat instanţa de fond că, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că, obiectul acţiunii judiciare cu care a investit instanţa de contencios administrativ, se circumscrie art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reclamanta SC C.S. SRL invocând neexecutarea unui contract administrativ, pentru că, prin petitul acţiunii introductive, s-a solicitat ca prin hotărârea ce va pronunţa, instanţa să dispună:
- în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâţilor să deconteze cele 7 bilete la ordin, sub sancţiunea unei penalităţi de 500 lei pentru fiecare zi întârziere;
- în temeiul art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, să fie stabilit termenul de executare, precum şi amenda prevăzută de art. 24 alin. (2).
Prin urmare, instanţa de fond a reţinut legitimarea procesuală activă a reclamantei din prezenta cauză, prin prisma temeiul de drept al acţiunii invocat de aceasta şi raportat la art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dispoziţii legale în baza cărora reclamant în acţiunea în contencios administrativ poate fi orice persoană, fizică sau juridică, dacă îndeplineşte condiţia de a se considera vătămată într-un drept ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ, tipic sau asimilat.
Concluzionând asupra celor expuse mai sus, instanţa de fond a reţinut că prin efectul cesiunii creanţei de către debitorul cedent SC C.S. SRL către creditorul cesionar O.B.R. SA, realizată în baza contractului de cesiune cu titlu de garanţie, asupra creanţelor prezente şi viitoare din 1 septembrie 2008, s-au transmis şi acţiunile în justiţie pe care cesionarul le avea la data transmisiunii creanţei împotriva cedentului, de exemplu acţiunile în răspundere, cum este cea de faţă cu care SC C.S. SRL a învestit instanţa.
Obligaţiile cedentului SC C.S. SRL stipulate în contractul de cesiune în legătură cu recuperarea integrală sau parţială a vreunei creanţe, arată instanţa de fond că, ţin de obligaţia de garanţie asumată faţă de cesionarul O.B.R. SA, deci de efectele cesiunii de creanţă între părţi.
În aceste condiţii, s-a constatat că, nu mai există identitate între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului, în raportul juridic dedus judecăţii, sens în care, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC C.S. SRL s-a apreciat a avea caracter întemeiat, fiind admisă, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 186 din 19 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-a admis apelul declarat de apelanta reclamantă SC C.S. SRL prin administrator judiciar P.I. SPRL împotriva Sentinţei civile nr. 682 din 4 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosar nr. 10.401/118/2011*, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Primarul Oraşului Năvodari şi Oraşul Năvodari prin primar.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesual active ca nefondată, s-a anulat hotărârea apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel şi-a fundamentat decizia pe următoarele considerente:
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesual active a SC C.S. SRL, reţine Curtea că, în mod greşit, instanţa de fond a procedat la admiterea excepţiei, atât timp cât, determinarea calităţii procesuale a părţilor - legitimarea procesuală a acestora "legitimatio ad causam" presupune a identifica atât persoana căreia legea îi acordă dreptul la acţiune în sens activ (legitimare activă), cât şi persoana împotriva căreia acţiunea se îndreaptă (legitimare pasivă).
Raportul de drept procesual, care presupune şi existenţa calităţii procesuale reţine Curtea că, se poate justifica fie prin suprapunerea calităţii de parte în proces, cu aceea de parte în raportul juridic de drept substanţial, fie printr-o anumită conexitate a persoanei în cauză, cu aceasta, fapt ce îi conferă acea îndreptăţire de a participa în proces.
Aşa fiind, pornind de la împrejurarea că, acela care are un drept are şi calitatea de a intenta o acţiune, reţine Curtea că, SC C.S. SRL este titulara dreptului de a solicita atât debitul neachitat cât şi plata penalităţilor şi a dobânzilor de finanţare, a comisioanelor şi a spezelor, deoarece este cocontractantul pârâtei Primarul Oraşului Năvodari şi Oraşul Năvodari prin Primar, urmare perfectării Contractului de execuţie de lucrări din 12 noiembrie 2007.
Referitor la cesiunea de creanţă, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Întregul material probator administrat în cauză face dovada că, urmare perfectării Contractului de execuţie lucrări din 12 noiembrie 2007, apelanta, în calitate de executant, nedispunând de totalul sumelor destinate finanţării lucrării a perfectat contractul de credit - "Facilitate de cont pe cecuri şi bilete la ordin" nr. x din 1 septembrie 2008 şi contract de cesiune cu titlu de garanţie asupra creanţelor prezente şi viitoare din 1 septembrie 2008, cu actele adiţionale ulterioare, cu obiectul rezultat din articolele sus relevate, fiind evident că, apelanta a garantat obligaţia din contractul de împrumut şi nicidecum "cesionarea creanţelor derivate din întregul contract de executare lucrări" aşa după cum nelegal şi netemeinic a reţinut instanţa de fond.
Că situaţia de fapt este aceasta, rezultă chiar şi din modul în care au fost stipulate clauzele contractului, astfel cum sus sunt cuprinse, în art. 3.4, prevăzându-se "urmare a cesiunii creanţelor creditorul nu va putea fi ţinut răspunzător pentru nerecuperarea totală sau parţială a vreunei creanţe sau pentru pierderea de către debitor a oricăror drepturi şi beneficii decurgând din contractele comerciale, creditorul neavând nici o obligaţie de a intenta vreo acţiune sau de a efectua vreo formalitate în acest sens".
Faţă de sus-menţionata precizare, ce reprezintă voinţa părţilor, în înţelesul art. 969 C. civ., s-a apreciat a fi de neprimit susţinerea intimatei potrivit căreia "O.B. ar avea calitatea de recuperare a creanţelor din contractul de execuţie lucrări", pentru că, aceleaşi clauze contractuale - stipulate de părţi respectiv, SC C.S. SRL şi O.B. fac dovada că, finanţarea băncii privea un procent de 70% din cei 60%, din totalul lucrărilor executate, pentru restul de diferenţă neexistând nici un raport juridic.
În sprijinul sus-menţionatelor reţineri, s-a apreciat a fi şi clauzele contractuale prevăzute la pct. 7.2 şi pct. 7.6 din contract care cuprind alte garanţii, unele deja executate de către O.B.R. SA, toate pentru garantarea aceleiaşi obligaţii a clientului - SC C.S. SRL - ce pot fi executate numai în limita obligaţiei asumate.
Dintr-o altă perspectivă, s-a reţinut că, un argument în plus în sensul celor sus expuse, îl reprezintă şi împrejurarea că, urmare deschiderii procedurii generale a insolvenţei faţă de apelantă, prin încheierea din 7 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosar nr. 7287/105/2011, O.B. s-a înscris la masa credală cu o creanţă de 6.182.382.085 lei, din care a început să i se achite sume de bani conform planului de reorganizare, în prezenta cauză, pretenţiile apelatei referindu-se la sume neachitate pentru lucrările executate şi pentru care, numai aceasta este îndreptăţită să le solicite deoarece, contractul de execuţie lucrări nu a fost cesionat în totalitatea sa, instanţa de fond făcând o confuzie între cesiunea garanţiei şi cesiunea pură şi simplă.
Aşa fiind, apreciază Curtea că, în speţă nu se discută despre o cesiune efectivă ci, despre o cesiune a garanţiei pentru creditul contractat de către apelantă de la bancă, Contractul nr. y/2008 fiind un contract de garanţie reală mobiliară încheiat în temeiul Legii nr. 99/1999, nu un contract de cesiune, cum încearcă a susţine intimata, aspect ce rezultă din dispoziţiile clauzelor contractuale, astfel cum sus au fost citate.
De altfel, s-a motivat că, numai aşa se poate explica faptul că, prin Sentinţa civilă nr. 1709 din 23 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosar înregistrat sub nr. z/2010, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a dispus în sensul admiterii, în parte, a acţiuni formulate de reclamanta SC C.S. SRL şi O.B.R. SA, dispunându-se obligarea autorităţii contractante prin primar la executarea obligaţiilor asumate convenţional prin art. 18.1 din contractul din 12 noiembrie 2007, respectiv să efectueze plata contravalorii facturilor aferente celor 7 bilete la ordin, sub sancţiunea unei penalităţi de 500 lei/zi întârziere, stabilind termen de executare 20 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii, sub sancţiunea amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie/zi întârziere, aplicată Primarului Oraşului Năvodari.
Concluzionând, s-a reţinut că, litigiul poartă asupra unui rest de plată în sumă de 5.738.713 lei, sens în care, au fost emise pentru SC C.S. SRL bilete la ordin în valoare de 4.972.531,38 lei, cu scadenţă 24 luni de la emitere, ce nu au fost decontate, suma de 766.181,62 lei reprezentând diferenţa dintre suma de 5.738.713 lei ce a rămas de achitat, reprezentând lucrări executate şi valoarea biletelor la ordin sus precizate.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel au declarat recurs Oraşul Năvodari, prin Primar şi Primarul Oraşului Năvodari solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a Deciziei nr. 186 din 19 decembrie 2013, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta SC C.S. SRL şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.
Recurenţii au criticat decizia recurată pentru nelegalitate arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:
Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii - respectiv contractul de cesiune de creanţa din 1 septembrie 2008 - a schimbat natura acestuia, calificându-l în mod greşit - drept un contract de garanţie, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Conform regulilor de interpretare ale contractului, contractul trebuie interpretat nu după denumirea acestuia - contract de cesiune cu titlu de garanţie, ci după înţelesul concret din conţinutul actului juridic. Ori, din obiectul contractului se înţelege că prin acest contract C.S. SRL a înţeles "să cesioneze creditorului O.B. creanţele derivând din contractual de execuţie lucrări din 12 noiembrie 2007 încheiat între SC C.S. SRL în calitate de executant -lider de contract cu Primăria Năvodari - în calitate de achizitor" (art. 1.1. din contract).
Soluţia instanţei de apel, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, a fost rezultatul unei greşite interpretări a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a contractului de cesiune din 1 septembrie 2008.
În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a SC C.S. SRL invocă următoarele aspecte:
Prin contractul de cesiune cu titlu de garanţie asupra creanţelor prezente şi viitoare din 1 septembrie 2008 debitorul cedent SC C.S. SRL şi-a asumat şi obligaţia de garanţie faţă de cesionarul O.B.R. SA - art. 4.3 din contract "Debitorul îşi va îndeplini în mod prompt şi integral toate obligaţiile asumate prin Contractele comerciale, pentru a se asigura că orice sume reprezentând creanţe vor fi în mod necondiţionat plătite de Debitorii cedaţi". Astfel cedentul răspunde atât pentru existenţa actuală şi valabilă a creanţei, cât şi cu privire la valabilitatea accesoriilor sale.
Cu alte cuvinte, garanţia oferită de C. venea în sensul îndeplinirii şi depunerii tuturor diligentelor în vederea executării conforme a propriilor obligaţii din contractul de execuţie lucrări din 12 noiembrie 2007, pentru ca, creditorul O.B. să nu întâmpine vreun impediment la încasarea creanţelor de la debitorii cedaţi.
În mod greşit, a interpretat instanţa da apel şi faptul că la pct. 3.4 din contract sunt "paralizate" acţiunile O. în a acţiona în instanţă, fapt ce-l îndreptăţeşte să tragă concluzia că numai C. poate fi titularul unor asemenea acţiuni. În primul citat din contractul de cesiune menţionat de judecător în decizie, referitor la clauza 3.4. din contract nu este prevăzută la acest punct.
În contract, la pct. 1.3 este reglementat riscul contractului, şi nicidecum nu se reglementează drepturile debitorului. Însă, această reglementare este cuprinsă în prima parte a contractului şi, din interpretarea literară dar şi sistematică a acestei clauze, părţile au încercat să tranşeze riscul contractului. Respectiv în sarcina cui cade riscul imposibilităţii executării în tot/sau în parte a creanţelor cedate. Cum era şi firesc, riscul contractului a fost reglementat în favoarea cedentului C., care şi-a luat măsuri de a nu fi răspunzător în cazul imposibilităţii de realizare a creanţelor de către O., acesta din urmă, neavând la îndemână vreo acţiune de acest gen. În niciun caz acest text de lege nu îngrădeşte şi totodată nu exclude posibilitatea O. de a încasa creanţele, acest drept fiind chiar de esenţa şi natura contractului de cesiune.
Aceste efecte ale cesiunii între părţi se produc de îndată ce a fost încheiată cesiunea şi nu se subordonează îndeplinirii cerinţelor de publicitate faţă de terţi.
Astfel că, în mod corect instanţa de fond a apreciat că prin efectul cesiunii creanţei de către debitorul cedent SC C.S. SRL către creditorul cesionar O.B.R. SA realizată în baza contractului de cesiune cu titlu de garanţie asupra creanţelor prezente şi viitoare din 1 septembrie 2008 s-au transmis şi acţiunile în justiţie pe care cesionarul le avea la data transmisiunii creanţei împotriva cedatului, de exemplu acţiunile în răspundere, cum este cea de faţă, stipulate în contractul de cesiune în legătură cu recuperarea integrală sau parţială a vreunei creanţe ce ţin de obligaţii de garanţie asumată faţă de cesionarul O.B.R. SA, deci de efectele cesiunii de creanţă între părţi.
În aceste condiţii se arată că nu mai există identitate între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, sens în care în mod corect instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei SC C.S. SRL şi a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active a acesteia.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a pronunţat Decizia nr. 186 din 19 decembrie 2013 cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privitor la principiul securităţii juridice - dreptul la un proces echitabil.
În acest sens, arată că în mod constat Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o problemă judiciară tranşată irevocabil de o instanţă, este obligatorie. Cu alte cuvinte, atât timp cât o instanţă, respectiv Judecătoria Constanta - prin Sentinţa civilă nr. 18444/2012 şi Tribunalul Constanta - prin Decizia civilă nr. 504/2013, ambele pronunţate în Dosarul nr. 45092/212/2010, în contradictoriu cu aceleaşi părţi, au soluţionat problema juridică în sensul interpretării naturii şi înţelesului contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie din 1 septembrie 2008, ca fiind o cesiune de creanţă şi în plus, aceleaşi instanţe, în mod irevocabil, au stabilit că începând cu data de 1 septembrie 2008, C.S. nu mai are calitatea de creditor al creanţelor izvorâte din contractul de execuţie lucrări, orice dispoziţie contrară celor statuate irevocabil de către instanţe, este nelegală fiind dată cu încălcarea art. 6§1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a fost pusă la îndoială autoritatea de lucru judecat a unei probleme judiciare - încetarea calităţii de creditor a lui C. faţă de Oraşul Năvodari începând cu data de 1 septembrie 2008 ca urmare a cesiunii creanţelor izvorâte din contractul de execuţie lucrări din 12 noiembrie 2007 şi natura juridică a contractului din 1 septembrie 2008, pe care o instanţă din România l-a calificat, în mod irevocabil, ca fiind contract de cesiune.
În acest sens, solicită a se avea în vedere şi Sentinţa civilă nr. 18444 din 26 noiembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Constanta în Dosarul nr. 45092/212/2010.
Ca urmare a calificării contractului drept contract de cesiune de creanţă şi ca urmare a constatării împrejurării că începând cu data de 1 septembrie 2008 C.S. nu mai avea calitatea de creditor faţă de Oraşul Năvodari, această calitate fiind transferată către O.B..
Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Instanţa de apel prin decizie, nu a soluţionat cererea de intervenţie formulată de O. direct în apel şi nici nu a pronunţat Decizia în contradictoriu cu această parte.
Cererea de intervenţie a fost formulată direct în apel iar Oraşul Năvodari s-a opus la depunerea ei direct în calea de atac invocând tardivitatea acesteia.
Cu toate acestea, instanţa a considerat prioritară excepţia netimbrării acestei cereri de intervenţie, iar prin încheierea din data de 12 decembrie 2013 a anulat-o ca netimbrată.
Indiferent de soluţie, ea trebuia menţionată în dispozitivul deciziei pentru ca, eventual partea interesată, să poată exercita calea de atac corespunzătoare.
Instanţa de apel nu a înţeles argumentul juridic în baza căruia a invocat autoritatea de lucru judecat privitoare la anumite probleme juridice esenţiale tranşate irevocabil prin Sentinţa nr. 18444/2012 a Judecătoriei Constanţa; nu a înţeles să invoce excepţia autorităţii de lucru judecat ci aplicarea principiului securităţii juridice prin prisma judecării anterioare a unor aspecte de care depinde soluţionarea prezentei cauze, respectiv natura contractului de cesiune şi încetarea calităţii de creditor a lui C.S. începând cu data de 1 septembrie 2008.
Legal citată, intimata SC C.S. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii instanţei de apel, ca fiind temeinică şi legală.
Faţă de motivul de ordine publică invocat de instanţă din oficiu, cu majoritate de voturi la termenul din 30 septembrie 2014, recursul recurenţilor-pârâţi urmează a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, 25 iulie 2011 "Procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia comercială a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante".
În cauză, prin cererea de chemare în judecată reclamanta SC C.S. SRL a solicitat obligarea pârâţilor, în calitate de autoritate contractantă la plata contravalorii lucrărilor executate în baza contractului de execuţie lucrări din 12 noiembrie 2007 şi a accesoriilor aferente debitului principal conform clauzelor penale din acelaşi contract.
Contractul de execuţie lucrări din 12 noiembrie 2007 este un contract de achiziţie publică care intră sub incidenţa O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare, iar soluţionarea litigiilor în legătură cu aceste contracte se supuse regulilor speciale prevăzute în secţiunea a 9-a intitulată "Soluţionarea litigiilor în instanţă" din cuprinsul acestui act normativ.
Cum cererea de chemare în judecată are ca obiect pretenţii decurgând din executarea unui contract de achiziţie publică, soluţionarea litigiului este supusă dispoziţiilor speciale prevăzute în O.U.G. nr. 34/2006 iar potrivit art. 287 ind. 16 din acest act normativ, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii: "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare".
În cauză, instanţa învestită cu calea de atac împotriva hotărârii instanţei de fond nu a dat calificarea acesteia în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile cauzei, expres prevăzute în acest act normativ şi a pronunţat o hotărâre cu încălcarea principiului legalităţii căilor de atac prev. de art. 129 din Constituţia României şi, în mod implicit prin calificarea greşită a căii de atac, Curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor imperative privind alcătuirea instanţei.
Trebuie precizat că art. 287 ind. 16 alin. (1) din O.U.G. a fost modificat prin art. 61 pct. 4 din Legea nr. 76/2012, care a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2012 în sensul că hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată numai cu apel, în termen de 5 zile de la comunicare.
Aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile speţei ţinând seama de norma tranzitorie cu caracter special cuprinsă în art. 3 din Legea nr. 76/2012 care reglementează legea aplicabilă proceselor şi executărilor silite în curs la data intrării în vigoare a Noului C. proc. civ., dar şi de principiu instituit în materia dreptului intertemporal de art. 24 din Noul C. proc. civ. potrivit cu care "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare". Scopul acestei norme generale de drept tranzitoriu - reluată în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 76/2012 este acela de a fixa legea aplicabilă întregii proceduri în funcţie de data începerii procesului.
Prin urmare, forma modificată a normelor cuprinse în legi speciale în privinţa compatibilizării căilor de atac cu reglementarea căilor de atac de reformare cuprinsă în noul cod, în sensul că hotărârile pronunţate vor fi supuse apelului, cum este şi modificarea adusă art. 286 ind. 17 din O.U.G. nr. 34/2006 prin Legea nr. 76/2012 este aplicabilă doar în privinţa proceselor începute după intrarea în vigoare a noului cod, singurele cărora acesta li se aplică (art. 3 din Legea nr. 76/2012).
În privinţa proceselor începute anterior datei de 15 februarie 2013, aşa cum este cazul în prezenta cauză, normele de procedură, cuprinse în actele normative speciale cum este şi art. 287 ind. 16 din O.U.G. nr. 34/2006, se aplică în continuare în forma în vigoare existentă, până la data intrării a Noului C. proc. civ., în condiţiile în care Legea nr. 76/2012 nu prevede în mod expres altă soluţie.
În acest sens, este şi art. 27 din Noul C. proc. civ. care dispune că "hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul".
Cum la data începerii procesului 25 iulie 2011, art. 287 ind. 16 din O.U.G. nr. 34/2006 prevede că hotărârea pronunţată în primă instanţă este supusă recursului, rezultă că, în mod greşit, Curtea de Apel Constanţa a soluţionat procesul cu neobservarea dispoziţiilor speciale referitoare la calea de atac, încălcându-se astfel principiul legalităţii căilor de atac şi dispoziţiile imperative prev. de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. relative la alcătuirea instanţei.
Faţă de considerentele mai sus expuse Înalta Curte, în majoritate, va admite recursul în temeiul art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. corob. cu art. 304 pct. 1 C. proc. civ. cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, în complet legal de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi Oraşul Năvodari - prin Primar şi Primarul Oraşului Năvodari împotriva Deciziei civile nr. 186 din 19 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia recurată şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în compunerea prevăzută de lege pentru judecata recursului.
Cu opinia separată a doamnei judecător E.C.:
Respinge recursul ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 30 septembrie 2014.
OPINIE SEPARATĂ
Contrar opiniei majoritare, constat competenţa Înaltei Curţi de a soluţiona recursul declarat de recurenţii-pârâţi Oraşul Năvodari - prin Primar şi Primarul Oraşului Năvodari şi apreciez pentru considerentele care urmează că acesta este nefondat.
I. Cu privire la competenţa Înaltei Curţi
Recursul de faţă este declarat împotriva unei hotărâri date în apel şi conform art. 299 alin. (1) C. proc. civ., aceste hotărâri "sunt supuse recursului". Procedura după care a fost soluţionat litigiul în fond a fost procedura de drept comun pentru soluţionarea litigiilor între profesionişti, după cum urmează:
1. Tribunalul Constanţa a fost sesizat la 25 iulie 2011 de reclamanta SC C.S. SRL cu o cerere de chemare în judecată de obligare la plata sumei de 4.019.718,33 lei reprezentând contravaloare lucrări executate în baza contractului de execuţie din 12 noiembrie 2007, penalităţi aferente acestei sume, dobânzi şi comisioane conform contractului.
2. Prin Sentinţa nr. 682 din 4 martie 2013, instanţa de fond, constatând că este legal învestită, a respins acţiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantă pentru lipsa calităţii procesuale active.
3. Prima instanţă a reţinut pe baza probelor administrate că reclamanta a cesionat la data de 1 septembrie 2008 către O.B. creanţele rezultând din contractul de lucrări de execuţie din 12 noiembrie 2007, contract pe care reclamanta l-a încheiat cu pârâta Primăria Năvodari, cesiune care a fost făcută în scopul garantării de către debitor, reclamanta cedentă, în favoarea creditorului, banca cesionară a executării prompte şi integrale a contractului de credit acordat de aceasta şi că prin efectul cesiunii s-au transmis şi acţiunile judiciare, cum este acţiunea de faţă.
4. Curtea de Apel Constanţa a fost învestită numai cu apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate, iar prin Decizia nr. 186 din 19 decembrie 2013, instanţa de apel a admis apelul, a respins excepţia lipsei calităţii procesual active ca nefondată, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza pentru rejudecare la instanţa de fond.
5. Prin recursul declarat împotriva acestei decizii, pârâţii critică decizia atacată invocând art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a contractului de cesiune de creanţă din 1 septembrie 2008, calificându-l greşit drept un contract de garanţie, obiectul cesiunii formându-l creanţele derivând din contractul de execuţie de lucrări din 12 noiembrie 2007 şi criticând neaplicarea art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul nereţinerii autorităţii de lucru judecat cu privire la o hotărâre pronunţată într-un alt dosar şi nepreluarea soluţiei din încheierea prin care s-a anulat cererea de intervenţie ca netimbrată în dispozitivul deciziei.
6. În faţa instanţei de recurs, cu opinie majoritară s-a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă a Înaltei Curţi din perspectiva O.G. nr. 34/2006, tratată în motivare ca motiv de ordine publică, apreciindu-se că pretenţiile, obiect al acţiunii, decurg dintr-un contract de achiziţie publică, situaţie care atrage incidenţa dispoziţiilor speciale ale O.U.G. nr. 34/2006, respectiv ale art. 28616 din acest act normativ în soluţionarea litigiului care stabileşte că hotărârea primei instanţe este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare.
7. Este adevărat că legalitatea căii de atac se constituie în motiv de ordine publică cu consecinţe asupra competenţei de soluţionare a căii de atac şi că acesta poate fi invocat de instanţă din oficiu cu punerea lui în discuţia părţilor.
8. Numai că, ceea ce în realitate instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor pentru a concluziona asupra necompetenţei derivată din legalitatea căii de atac a fost natura procedurii privind soluţionarea litigiului având ca obiect pretenţiile băneşti cu care reclamanta a învestit instanţa de fond, derivate dintr-un contract de achiziţie publică.
9. Instanţa de fond nu a fost învestită cu un obiect care să reclame sau să pună în discuţie operaţiunea de determinare a naturii juridice a contractului de execuţie de lucrări ca fiind contract de achiziţie publică din perspectiva procedurii care l-a precedat şi care s-a epuizat prin încheierea lui şi care, de altfel, nu se contestă, în temeiul art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 în forma în vigoare la data promovării acţiunii fiind învestit tribunalul comercial ca instanţă de fond.
10. Competenţa de soluţionare a cererilor şi proceselor privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie este reglementată de art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006. Acest act normativ a intrat în vigoare la data de 30 iunie 2006 şi, până în prezent, art. 286 a suferit 7 modificări. Iniţial aceste litigii au fost date numai în competenţa instanţei de judecată, fără o identificare a acesteia. Ulterior, structura acestui articol s-a modificat atât în formă, prin reducerea, adăugarea, apoi iar reducerea alineatelor, cât şi în conţinut. Cu privire la competenţa de soluţionare a instanţelor judecătoreşti, aceasta a fost precizată prin modificarea operată de O.U.G. nr. 19/2009, publicată în M.Of. nr. 156/12.03.2009 în sensul că aceste cereri se judecă în primă instanţă de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căreia se află sediul autorităţii contractante. Această competenţă a fost modificată prin O.U.G. nr. 76/2010, publicată în M.Of. nr. 453/2.07.2010 care, prin completarea alin. (1) al art. 286 cu un nou alin. (11), a stabilit că procesele şi cererile în speţă se soluţionează în primă instanţă de către secţia comercială a tribunalului în circumscripţia căruia se află arondat sediul autorităţii contractante. O atare reglementare a înlăturat în principiu exclusivitatea instanţelor judecătoreşti în soluţionarea acestor litigii, clauzele arbitrale din contracte fiind valorificabile, deoarece reglementarea jurisdicţiei comerciale îşi avea sediul în C. com. şi C. proc. civ. iar nu într-o lege specială. Prin Legea nr. 278/2010 privind aprobarea O.U.G. nr. 76/2010, publicată în M. Of. nr. 898/31.12.2010, alin. (11), introdus anterior a fost abrogat, dar prin modificarea alin. (1) al art. 286 s-a păstrat competenţa de soluţionare de către secţia comercială a tribunalului respectiv. Prin O.U.G. nr. 77/2012 publicată în M. Of. nr. 827/10.12.2012 s-a revenit asupra competenţei de soluţionare, art. 286 alin. (1) fiind modificat în sensul că aceste litigii se soluţionează în primă instanţă de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căreia se află arondat sediul autorităţii contractante. Această ordonanţă a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 193/2013 care a introdus un nou articol, art. 2881 şi care reglementează pentru părţi posibilitatea de a conveni ca litigiile în legătură cu executarea contractelor reglementate de O.U.G. nr. 34/2006 să fie soluţionate prin arbitraj, ceea ce reprezintă o excepţie de la competenţa exclusivă a instanţei de contencios administrativ în vigoare.
11. În atare situaţie, în raport de obiectul acţiunii, pretenţii, în fazele procesuale anterioare, nici părţile şi nici instanţa din oficiu nu au invocat şi nici nu au pus în discuţie natura procedurii care a dat naştere contractului în executarea căruia se solicită sumele de bani pretinse şi validitatea acestuia, mai exact incidenţa art. 28716 din ordonanţă, litigiul fiind soluţionat conform procedurii de drept comun, şi, mai mult, nu pe fond, ci pe excepţia lipsei calităţii procesual active.
12. Apreciez, în consecinţă, că în mod legal sentinţa tribunalului a fost supusă apelului şi legal curtea de apel a soluţionat această cale de atac în raport de obiectul litigiului mai sus relevat.
13. Faţă de comercialitatea obiectului litigiului şi a contractelor din care derivă pretenţiile solicitate cu privire la care nu a existat vreo îndoială, litigiul a urmat parcursul procesual de drept comun comercial cu procedura reglementată de Cap. XIV C. proc. civ., aşa încât recursul reclamantei împotriva deciziei din apel este declarat în conformitate şi în baza art. 299 C. proc. civ., nefiind incidentă dispoziţia art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică.
14. Aceasta deoarece, art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 în forma în vigoare la data sesizării instanţei de fond, dispunea neechivoc: "în faţa instanţei de judecată, litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate /.../ se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, potrivit dispoziţiilor art. 7202 - 7207 şi art. 7209 C. proc. civ., care se aplică corespunzător."
15. Art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006 reglementează numai calea de atac împotriva hotărârii pronunţată în primă instanţă în procedura specială având ca obiect soluţionarea prin acţiune separată a constatării nulităţii contractului, procedură reglementată de art. 28710 şi urm. în termenele speciale pe care le prevede art. 28715. Hotărârea asupra acţiunii separate în constatarea nulităţii contractului se pronunţă în termen de 3 zile de la închiderea dezbaterilor şi se comunică părţilor în cel mult 5 zile de la pronunţare (art. 28715). Această hotărâre pronunţată şi comunicată în termene extrem de scurte poate fi atacată cu recursul reglementat de art. 28716 din O.U.G. nr. 34/2006, care se declară tot într-un termen scurt, de numai 5 zile de la comunicare, şi care se judecă de urgenţă şi cu precădere, iar nu o hotărâre care se pronunţă conform cu procedura de drept comun comercial, reglementată de art. 720 şi urm. C. proc. civ. privind litigiile dintre profesionişti, şi care, într-o logică juridică simplă, trebuie supusă aceleaşi căi de atac ca oricare hotărâre pronunţată în această procedură, respectiv apelului, conform art. 299 C. proc. civ. Ar fi un nonsens juridic a grefa o procedură de soluţionare urgentă a unei căi de atac la o hotărâre prin care s-a soluţionat un litigiu cu procedura obişnuită de drept comun, demarat în iulie 2011, raţiunea instituirii unei proceduri urgente vizând, în toate situaţiile care o reclamă, o cauză, de la sesizarea instanţei şi până la rămânerea irevocabilă/definitivă a hotărârii, iar nu faze procesuale distincte ale aceleaşi cauze.
16. Este evident că o soluţie de casare cu trimitere în septembrie 2014 pentru a se proceda la rejudecarea căii de atac declarate împotriva sentinţei ca fiind recursul reglementat în procedură de urgenţă pentru o procedură de urgenţă, iar nu apelul, la o hotărâre care nu a fost supusă legal unei proceduri de judecată, pronunţare şi comunicare în acelaşi regim de urgenţă intră în contradicţie cu principiile subsumate sintagmei de proces echitabil, respectiv termenul rezonabil de soluţionare şi securitatea juridică, rejudecarea căii de atac în aceste circumstanţe lipsind-o de efectele avute în vedere la momentul instituirii ei: urgenţa.
17. Curtea Europeană, în hotărârile sale a statuat că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care prevede ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai poată fi supusă unei noi judecăţi şi supervizarea instanţelor superioare nu trebuie să devină un apel deghizat iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză (cauzele: Fischer contra României, Hotărârea din 11 octombrie 2007; Raicu contra României, Hotărârea din 19 octombrie 2006, SC M.I.G. SA contra României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 24 iulie 2003).
18. În plus, se impune constatarea că faţă de evoluţia modificărilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, care a atras competenţa de primă instanţă a secţiei comerciale a tribunalului, trimiterea subsecventă a unei casări, atrage competenţa de soluţionare a instanţei de contencios administrativ a tribunalului, a cărui procedură de judecată este sub incidenţa Legii nr. 544/2004, nu a dispoziţiilor art. 720 şi urm. C. proc. civ.
19. Recurentul-reclamant a sesizat Tribunalul Constanţa la data de 25 iulie 2011 cu o acţiune în pretenţii derivate dintr-un contract execuţie lucrări din 12 noiembrie 2007 încheiat în baza O.U.G. nr. 34/2006 epocă la care competenţa aparţinea conform modificării art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 operată prin Legea nr. 278/2010 privind aprobarea O.U.G. nr. 76/2010, în primă instanţă, secţiei comerciale a tribunalului.
20. Potrivit art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 76/2010, procesele şi cererile în materie de achiziţii publice aflate în curs de soluţionare în faţa instanţelor judecătoreşti la data intrării sale în vigoare continuă să se judece în condiţiile şi cu procedura în vigoare la data la care au fost începute. Această normă transpune regula pe care o conţine art. 725 (2), prima teză C. proc. civ.
21. Cum norma specială nu reglementează şi ipoteza competenţei de soluţionare a cauzei în primă instanţă după casare cu trimitere, în acord cu art. 297 din O.U.G. 34/2006 conform căruia în măsura în care ordonanţa nu prevede altfel, "sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun", făcând aplicarea normei de drept comun, a dispoziţiilor art. 725 (2) teza a 2-a: "în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă sunt pe deplin aplicabile" se constată competenţa de soluţionare în primă instanţă a secţiei de contencios administrativ a tribunalului, competenţă stabilită prin art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 în modificarea operată prin art. I, pct. 68 din O.U.G. nr. 77/2012.
II. Recursul nu este fondat.
22. Motivul încadrat în ipoteza art. 304 pct. 8 C. proc. civ., sub care recurenta invocă greşita interpretare a contractului de cesiune de către instanţa de apel în considerarea calităţii procesual active a reclamantei nu poate fi primit.
23. Excepţia calităţii procesual active a fost admisă de instanţa de fond, aceasta considerând că prin contractul de cesiune încheiat de reclamantă cu O.B. s-au transmis odată cu creanţele, obiect al litigiului şi acţiunile judiciare cu privire la acestea.
24. Instanţa de apel a ajuns la concluzia că nu toate creanţele care derivă din contractul de execuţie au făcut obiectul contractului de cesiune şi, cel puţin, în limita cotei necesionate, reclamanta are calitate procesual activă.
25. Apreciez că rezolvarea problemei presupune încadrarea acesteia în coordonatele definiţiei juridice a noţiunii. Calitatea procesuală este o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi ea este dată de identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.
26. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituite o chestiune de fond, sens în care este şi reglementarea noului cod de procedură civilă, în vigoare, care deşi nu este incidentă în speţă, nu poate fi ignorată, mai ales că aceasta reprezintă o concretizare jurisprudenţei şi doctrinei în materie.
27. Prin acţiunea formulată, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtă pentru obligarea la plata unor sume de bani ca urmare a neexecutării unui contract de execuţie lucrări, penalităţi aferente şi dobânzi, invocând prevederi contractuale, fiind făcută dovada calităţii sale cât şi a pârâtei de părţi contractante, realitate care nu se contestă.
28. Întrucât acestea sunt limitele deduse judecăţii, calităţile procesuale fiind demonstrate ca identitate dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, în mod corect prin decizia atacată s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual active, s-a anulat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare.
29. Existenţa sau inexistenţa dreptului reclamantei asupra creanţelor solicitate sau întinderea lui şi măsura în care au fost sau nu cesionate creanţele constituie o chestiune de fond, aşa încât se constată ca inadecvată invocarea ca motiv de nelegalitate ipoteza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care priveşte interpretarea actului juridic dedus judecăţii, deci o problemă de fond, iar nu corespondenţa dintre părţile contractante şi părţile din proces.
30. Această dezlegare cu privire la excepţia calităţii procesuale lasă fără obiect critica de nelegalitate pe care reclamanta a întemeiat-o pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanţa ar fi ignorat autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată între aceleaşi părţi într-un alt dosar, faţă de ordinea de soluţionare a excepţiilor.
31. În ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 3045 C. proc. civ., se constată că recursul priveşte soluţionarea cererii de intervenţie formulată de O.B. în apel, în sensul că aceasta a fost anulată ca netimbrată prin încheiere şi că soluţia nu a fost preluată de dispozitivul deciziei atacate, pentru ca, partea interesată, respectiv intervenienta, să-şi poată exercita calea de atac.
32. Dincolo de faptul că interesul în critica soluţiei asupra cererii formulată de intervenienta este un interes personal al acesteia, ceea ce critică pârâţii nu poate face obiectul unui recurs întrucât potrivit art. 2812 C. proc. civ., completarea hotărârii poate fi cerută numai în condiţiile art. 281 - 2812 C. proc. civ.
Drept urmare, pentru considerente expuse, apreciez recursul declarat ca nefondat, urmând a fi respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2790/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2792/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
