ICCJ. Decizia nr. 2792/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2792/2014
Dosar nr. 71602/3/2011
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2844 din 5 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 71602/3/2011 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor. De asemenea, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC E.M. SA Bucureşti în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti care a fost obligată la plata sumei de 777.362,50 lei reprezentând contravaloare imobil actualizată pentru perioada 31 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2012 şi care se va actualiza cu indicele de inflaţie în continuare până la momentul plăţii despăgubirii, plus la plata sumei de 21.573,81 lei cheltuieli de judecată. Totodată s-a respins cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că probele relevă temeinicia pretenţiilor formulate de reclamantă cu privire la pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi că nu susţin calitatea procesuală pasivă a chematei în garanţie de către pârâtă.
Împotriva sentinţei precitate a formulat apel pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) Bucureşti. De asemenea, apelul priveşte şi încheierea de la 19 octombrie 2012.
Prin Decizia civilă nr. 16 din 14 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fostă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), împotriva încheierii din data de 19 octombrie 2012 şi a Sentinţei civile nr. 2844 din data de 5 aprilie 2013, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială în Dosarul nr. 71602/3/2011, în contradictoriu cu intimatele SC E.M. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că pe fond a fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 729.436,50 lei actualizată cu indicele de inflaţie pe perioada 31 ianuarie 2011 până la data plăţii despăgubirii plus la plata sumei de 11.410,27 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar aferente pretenţiilor admise. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale instanţei.
Curtea a reţinut că apelul este fondat, în parte, pentru considerentele ce succed.
În privinţa excepţiei prescripţiei speciale, Curtea a reţinut că în speţă nu se aplică dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificată, privind termenul de 1 lună şi dispoziţiile art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, privind termenul de 3 luni întrucât aceste texte de lege vizează etapa premergătoare încheierii contractului de privatizare când se poate ataca un act sau o operaţiune din procesul de privatizare sau se pot valorifica drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare.
În ceea ce priveşte termenul general de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958, instanţa în mod corect a stabilit că este cel aplicabil în speţă faţă de prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 text de lege care constituie o consacrare a principiului de drept cuprins în prevederile art. 998 - 999 C. civ. în temeiul căruia repararea prejudiciului cauzat sub forma despăgubirilor se poate face în termenul general de prescripţie de 3 ani.
Cât priveşte momentul naşterii dreptului la acţiune pentru curgerea termenului de prescripţie în formularea acţiunii în despăgubiri, s-a reţinut că în mod corect a fost stabilit de instanţa de fond ca fiind momentul deposedării societăţii reclamante de bunul imobil prin punerea în executare a titlului executoriu de către foştii proprietari, moment stabilit la 31 ianuarie 2011 faţă de procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc şi faţă de care, acţiunea formulată la 10 noiembrie 2011 este făcută în termen legal, societatea reclamantă nefiind parte în litigiul cu foştii proprietari.
Motivul de apel privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată motivat de faptul că despăgubirile acordate în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi aplicate numai în situaţiile în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăseau valoric şi în capitalul social, nu are suport legal întrucât legea nu prevede o astfel de condiţie. în concret art. 324 din O.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 la alin. (2) relevă că "instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială (...)".
Aşadar, a reţinut Curtea, singura condiţie rezultată din textul precitat se referă la faptul ca societatea comercială păgubită să fi deţinut în proprietate bunurile imobile retrocedate, fapt probat în speţă. În fine, din considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 18 din 17 octombrie 2011, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii rezultă că, societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii în condiţiile în care, respectând dezideratul fixităţii capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare, potrivit H.G. nr. 500/1994.
Curtea a reţinut că, în privinţa amortizării imobilului, expertul contabil a lămurit situaţia prin răspunsul la obiecţiunile formulate de chemata în garanţie rezultând că de fapt s-a avut în vedere amortizarea imobilului. în altă ordine de idei, apelanta nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză şi nici nu a propus probe pe această chestiune.
Concluzionând, Curtea a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este nefondată.
În privinţa motivului de apel relativ la modalitatea de stabilire a despăgubirilor ce se acordă faţă de prevederile art. 324 din Legea nr. 99/1999 şi de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 18/2011 în interesul legii, apelanta a arătat că despăgubirile nu se acordă la nivelul valorii de circulaţie a activelor ci, la nivelul valorii contabile a bunurilor imobile respective înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată, în caz contrar conducând la o îmbogăţire fără justă cauză a societăţii reclamante. Ori, prin Decizia nr. 18/2011 precitată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în aplicarea art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 că despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii despăgubirii.
Aşadar este vorba de valoarea contabilă a imobilului reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii (...) şi nu de la momentul privatizării, cum a susţinut apelanta.
Curtea a mai reţinut că apelanta a considerat că prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 23 martie 1994, A.A.A.S. a vândut acţiuni în valoare de 70% din valoarea capitalului social al SC E.M. SA cu un preţ de 6.555,3 RON şi ca urmare, despăgubirea acordată trebuie să se calculeze tot la procentul de 70% din valoarea contabilă de la momentul privatizării, or, raportat la ceea ce a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18/2011 în interpretarea art. 324 precitat susţinerile apelantei sunt nefondate şi fără suport legal.
Apelanta a criticat reţinerea instanţei de fond relativ la neaplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind faptul că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, considerând aplicabile în speţă aceste dispoziţii legale şi în raport cu care despăgubirea maximă ar fi de 3.277,65 RON, întrucât, dispoziţiile art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002 modificată sunt de imediată aplicabilitate în cauză, momentul naşterii dreptului la acţiune fiind ulterior intrării în vigoare a respectivului act normativ.
Or, art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002, relevă că "Prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi".
Aşadar, prin însăşi art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002 se prevede producerea de efecte a prevederilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, împrejurare faţă de care, sub acest aspect a fost voinţa legiuitorului ca Legea nr. 137/2002 art. 30 (1) să nu fie de imediată aplicabilitate pentru contractele anterior încheiate.
Apelanta a considerat că instanţa de fond în mod nelegal a respins cererea de chemare în judecată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că A.A.A.S. şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 modificat şi menţinut în vigoare prin art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002 modificată şi coroborând aceste prevederi legale cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitatea de reprezentant al statului obligat să garanteze îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.
Semnificaţia prevederilor alin. (6) al art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificat rezidă în garantarea îndeplinirii obligaţiilor cuprinse în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 de către instituţia publică implicată în privatizare în favoarea societăţilor comerciale implicate în privatizare prejudiciate. Aşadar textul de lege precitat nu vine în favoarea instituţiei publice implicate în privatizare în sensul de a-i conferi dreptul de a se îndrepta împotriva statului cu o cerere de chemare în garanţie pentru despăgubire în cazul în care ar cădea în pretenţii. Mai exact aceste dispoziţii legale nu instituie în favoarea instituţiilor publice implicate în procesul de privatizare un drept de regres împotriva statului pentru despăgubirile la plata cărora sunt obligate societăţile comerciale prejudiciate. De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18/2011 a stabilit că despăgubirile în discuţie se acordă societăţilor comerciale de către instituţiile publice implicate în procesul de privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile. Şi aceasta are ca suport şi contractul de privatizare încheiat de societatea reclamantă cu A.V.A.S. (în prezent A.A.A.S.) şi nu cu chemata în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice care nu are nicio calitate la încheierea acestui contract şi prin urmare nu poate garanta pentru sumele solicitate de societatea reclamantă. Autoritatea implicată în numele statului în procedura de privatizare asigură opozabilitatea hotărârii, în speţă A.A.A.S. fiind organul care reprezintă statul în procesul de privatizare şi aceasta fiind de fapt semnificaţia prevăzută de art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la data formulării acţiunii şi anume că, dacă legea stabileşte anumite organe să participe în locul Statului prin Ministerul Finanţelor Publice la anumite raporturi, atunci Statul prin Ministerul Finanţelor Publice nu mai participă la raporturile respective, A.A.A.S. fiind organul astfel desemnat.
Faţă de cele arătate această critică a fost reţinută ca nefondată.
Motivul de apel privind faptul că hotărârea încalcă dispoziţiile Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 18 din 17 octombrie 2011 întrucât apelanta a fost obligată la pretinsa valoare contabilă a imobilului dar şi la plata actualizării sumei respective pentru perioada dintre data la care a fost predat imobilul foştilor proprietari şi data stabilită de instanţă până la care s-a calculat actualizarea apare fondat întrucât Decizia nr. 18/2011 precitată a stabilit ca instituţiile publice să plătească despăgubirile actualizate doar la momentul plăţii.
Astfel fiind situaţia, apelanta corect a arătat că instanţa de apel trebuia s-o oblige la despăgubiri calculate la valoarea contabilă a imobilului la data predării bunului către foştii proprietari cu menţiunea că acea sumă va fi actualizată la momentul plăţii. Prin modul în care apelanta a fost obligată la despăgubiri, este posibil ca apelanta să plătească actualizare la actualizare prin aplicarea la momentul plăţii a indicelui de inflaţie la o sumă deja actualizată pe o perioadă determinată.
În concluzie acest motiv apare fondat şi în raport de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 18/2011 valoarea despăgubirii se va actualiza cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.
Urmare admiterii acestui motiv de apel în raport de prevederile art. 298 C. proc. civ. cu referire la art. 274 C. proc. civ., Curtea a redus cuantumul cheltuielilor de judecată în limita pretenţiilor admise.
Împotriva Deciziei civile nr. 16 din 14 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat recurs recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi recurenta-reclamantă SC E.M. SA Bucureşti.
Recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat în temeiul art. 304 pct. 9 admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul admiteri apelului şi a excepţiilor invocate iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În dezvoltarea criticilor întemeiate pe textul de lege indicat se susţine că hotărârea criticată este pronunţată cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripţie de 1 lună) cât şi a dispoziţiilor art. 3226 din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripţie de 3 luni) deoarece acesta se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, respectiv O.U.G. nr. 88/1997 art. 324. Întrucât prin cererea de chemare în judecată se solicită valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ rezultă că sunt aplicabile termenele speciale de prescripţie.
Printr-o altă critică se susţine că hotărârea criticată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 32 O.U.G. nr. 88/1997, aceste dispoziţii legale putând fi incidente numai în situaţia în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăseau valoric şi în capitalul social, fiind respinsă în mod netemeinic şi nelegal excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată. Consideră recurenta pârâtă că repararea prejudiciului creat societăţii trebuie raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii reclamante. Astfel, din valoarea contabilă a imobilului restituit, s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 70% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. a vândut 70% acţiuni reprezentând doar 70% din capitalul social al societăţii reclamante. Raţiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituţiei publice la despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire stabilit legal, şi deci previzibil, este menţinerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixităţii capitalului social, al corespondenţei lui cu bunurile înscrise în bilanţ la activ. Prin urmare, obligaţia de reparare a respectivului prejudiciu este o obligaţie comercială, instituţia publică implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, şi societatea comercială reclamantă, obligaţia de plată nefiind nici fiscală şi nici civilă. Raţionamentul legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Român a înţeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acţiunilor se transferă reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare acţiuni. În cauză, putem avea pe de o parte valoarea aportul statului la capitalul social al societăţii privatizate cu valoarea imobilului iar pe de altă parte preţul contractual, faţă de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele despăgubiri. Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporţia între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social reprezentat de acţiuni, la care va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la preţul încasat. Se arată că dispoziţiile legale ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu conţin nicio menţiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă al activului, prin urmare, în cazul în care instanţa ar considera aplicabile dispoziţiile legale menţionate, repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia.
Printr-o altă critică, recurenta pârâtă arată că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997 completată de Legea nr. 99/1999 dispoziţie prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător. Solicită recurenta pârâtă a se observa că prin hotărârile criticate a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât preţul încasat în contractul de vânzare-cumpărare ceea ce duce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei. În mod greşit nu a reţinut instanţa valoarea preţului de vânzare al acţiunilor, în susţinerea probatoriului reclamantei existând contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din care ar rezulta o despăgubire maximă de 3.277,65 lei prin aplicarea procentului de 50% din preţul contractual. Aceste dispoziţii legale au aplicabilitate în cauză deoarece dreptul reclamantei la despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, nefiind în situaţia aplicării principiului neretroactivităţii legii.
Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 93 din Tratatul CE şi celelalte dispoziţii comunitare având în vedere caracterul obligatoriu şi de imediată aplicare al acestora. În acest sens se invocă dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României care instituie principiul priorităţii dreptului comunitar şi al tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Când a analizat prejudiciul solicitat, susţine recurenta reclamantă, instanţa trebuia să se raporteze la prevederile imperative ale obligaţiei din Tratatul de Aderare, respectiv aceea de a nu plăti un ajutor de stat înainte ca, Comisia Europeană să-l autorizeze. Trebuia să se ţină seama că România ca şi stat membru s-a obligat să respecte regula de "statu quo" prevăzută de art. 88 alin. (3) respectiv să nu pună în aplicare nicio măsură susceptibilă de ajutor de stat până la pronunţarea unei decizii finale de către Comisia Europeană. Recurenta pârâtă solicită instanţei să constate că pentru sumele solicitate de reclamantă s-ar plăti un ajutor de stat fără respectarea obligaţiei de stătu quo prevăzută de art. 88 alin. (3) din Tratatul CE întrucât măsura nu a fost notificată, ca atare, atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal, instanţa naţională este obligată să împiedice efectuarea acestei plăţi. în cauză, sumele pe care este obligată să le plătească reclamantei pot fi considerate ajutor de stat fiind îndeplinite cumulativ toate elementele respectiv, să implice resursele statului, să fie selectivă şi să distorsioneze concurenta şi să existe un beneficiu.
Referitor la cererea de chemare în garanţie formulată de A.A.A.S. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, recurenta reclamantă consideră că hotărârea criticată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată în sensul că, calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român este justificată având în vedere dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Argumentul în solicitarea admiterii prezentei cereri de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice îl reprezintă obligaţia de garanţie directă prevăzută expres de art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 prin această dispoziţie fiind stipulată o garanţie specială în sarcina Statului Român pentru repararea prejudiciilor cauzate societăţilor privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor preluate de stat. Potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997 toate sumele încasate din contractele de privatizare se varsă la bugetul de stat.
Recurenta-reclamantă SC E.M. SA a solicitat instanţei de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunţa să admită recursul şi să modifice decizia recurată în sensul respingerii apelului formulat de A.A.A.S..
În dezvoltarea criticilor se arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 2811 - 2812 motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în acest sens arată că, motivul de apel ce viza aplicarea greşită a actualizării cu rata inflaţiei nu putea fi catalogat decât ca reprezentând o veritabilă cerere de lămurire a hotărârii primei instanţe, astfel că apelul ar fi trebuit să fie respins ca inadmisibil în raport de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ. Pe calea acestui motiv de apel, apelanta pârâtă nu a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul întinderii despăgubirilor ci doar a considerat că aceasta este insuficient de precisă, interpretarea sa putând permite a se realiza o nouă actualizare a unui preţ ce a fost deja actualizat. Or, potrivit acestui text de lege îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau a recursului. În raport de aceste dispoziţii, având în vedere că instanţa de apel a soluţionat practic o lămurire a dispozitivului primei instanţe, apelul formulat era inadmisibil.
Recurenta-reclamantă consideră că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. Deşi se reţine de către instanţă că valoarea despăgubirilor reprezintă valoarea contabilă a imobilului, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, instanţa de apel consideră că actualizarea nu s-ar putea efectua de către instanţă, ci doar de către instituţia publică obligată la plată. Conform art. 3712 alin. (2) C. proc. civ. executorul judecătoresc are obligaţia ca la actualizarea sumei prevăzute de titlul executoriu să se folosească doar de criteriile menţionate în titlul executoriu, motiv pentru care, în raport de dispozitivul clar al sentinţei nu ar fi putut actualiza despăgubirile cu rata inflaţiei decât pentru debitul principal şi doar de la data de 31 decembrie 2012.
În raport de dispoziţiile art. 295 C. proc. civ potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea legii motivele ce au fost imputate de către instanţa de apel hotărârii primei instanţe, nevizând nici aplicarea greşită a legii şi nici stabilirea situaţiei de fapt.
Verificând criticile din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte, constată ca recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul recurentei-pârâte Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, Înalta Curte reţine următoarele:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează situaţia când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta pârâtă a criticat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune motivat de faptul că instanţa a luat în considerare termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 al Decretului nr. 167/1958, iar nu termenul special de prescripţie de 1 lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 cât şi termenul special de prescripţie de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. 326 din O.U.G. nr. 88/1997.
Această critică este nefondată întrucât în cauză nu sunt aplicabile termenele speciale de prescripţie invocate, acestea având incidentă doar în situaţia în care sunt vizate operaţiuni care vizează etapa premergătoare încheierii contractului de privatizare când se poate ataca un act sau o operaţiune din procesul de privatizare sau se poate valorifica drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare.
Acţiunea formulată de reclamantă, o acţiune în despăgubire, este întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, cuprinse în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1998 cu modificările ulterioare, dispoziţii care constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998, 999 C. civ., potrivit căruia, oricine cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincţie în ceea ce priveşte mijloacele prin care s-a produs. Repararea prejudiciilor cauzate societăţilor privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispoziţiile art. 324 şi, prin urmare, este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani.
Prin acţiunea în despăgubiri, astfel cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un act sau o operaţiune şi nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare, proces care vizează, conform art. din O.U.G. nr. 88/1997, vânzarea de active sau de acţiuni la societăţile comerciale la care statul este acţionar. Doar pentru această categorie de cereri în legătură cu procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripţie de 3 luni reglementat expres de actul normativ.
Printr-o altă critică s-a susţinut că hotărârea criticată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 32 O.U.G. nr. 88/1997, aceste dispoziţii legale putând fi incidente numai în situaţia în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăseau valoric şi în capitalul social, fiind respinsă în mod netemeinic şi nelegal excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Şi această critică este nefondată întrucât susţinerea nu vizează în mod explicit existenţa unui text de lege care să stabilească condiţionarea dreptului la despăgubiri al reclamantei de includerea valorii imobilului retrocedat în capitalul social.
Nu este fondată nici critica privind valoarea prejudiciului faţă de cele statuate prin Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la modul de determinare a despăgubirilor.
Printr-o altă critică, recurenta pârâtă a susţinut că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997 completată de Legea nr. 99/1999 dispoziţie prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, considerând aplicabile în speţă aceste dispoziţii legale şi în raport cu care despăgubirea maximă ar fi de 3.277,65 RON, întrucât, dispoziţiile art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002 modificată sunt de imediată aplicabilitate în cauză, momentul naşterii dreptului la acţiune fiind ulterior intrării în vigoare a respectivului act normativ.
Critica este nefondată având în vedere că art. 30 (3) din Legea nr. 137/2002, stipulează că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.
Ca atare, prin textul de lege se prevede incidenţa art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, voinţa legiuitorului sub acest aspect fiind aceea ca Legea nr. 137/2002 art. 30 (1) să nu fie de imediată aplicabilitate pentru contractele anterior încheiate, cum este şi cel în cauză.
Critica prin care recurenta pârâtă solicită instanţei să constate că pentru sumele solicitate de reclamantă s-ar plăti un ajutor de stat fără respectarea obligaţiei de statu quo prevăzută de art. 88 alin. (3) din Tratatul CE, nu poate fi analizată întrucât este formulată omisso medio, direct în recurs.
Critica privind respingerea cererii de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice este nefondată întrucât prin Decizia nr. 18/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că despăgubirile în discuţie se acordă societăţilor comerciale de către instituţiile publice implicate în procesul de privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile prin urmare, chemata în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are nicio calitate la încheierea contractului şi prin urmare nu poate garanta pentru sumele solicitate de societatea reclamantă. Conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la data formulării acţiunii, dacă legea stabileşte anumite organe să participe în locul Statului prin Ministerul Finanţelor Publice la anumite raporturi, atunci Statul prin Ministerul Finanţelor Publice nu mai participă la raporturile respective, A.A.A.S. fiind organul astfel desemnat.
În ceea ce priveşte recursul recurentei reclamante SC E.M. SA Bucureşti, Înalta Curte reţine următoarele:
Invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, recurenta reclamantă susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 2811 - 2812 şi arată că, motivul de apel ce viza aplicarea greşită a actualizării cu rata inflaţiei nu putea fi catalogat decât ca reprezentând o veritabilă cerere de lămurire a hotărârii primei instanţe, astfel că apelul ar fi trebuit să fie respins ca inadmisibil în raport de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. Întrucât apelanta pârâtă nu a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul întinderii despăgubirilor ci doar a considerat că aceasta este insuficient de precisă, interpretarea sa putând permite a se realiza o nouă actualizare a unui preţ ce a fost deja actualizat.
Înalta Curte, reţine ca nefondată această critică având în vedere că pârâta a înţeles să formuleze apel împotriva sentinţei instanţei de fond iar nu cerere de lămurire a dispozitivului, după cum susţine recurenta reclamantă. Prin soluţia dată apelului instanţa s-a pronunţat pe fond admiţând apelului, modificând în parte sentinţa apelată şi reţinând că pârâta este obligată la plata sumei de 729.436,50 lei actualizată cu indicele de inflaţie pe perioada 31 ianuarie 2011 până la data plăţii despăgubirii, prin urmare critica privind inadmisibilitatea apelului nu poate fi primită. în condiţiile în care recurenta reclamantă a considerat că erau incidente dispoziţiile art. 2811 - 2812 aceasta ar fi trebuit să invoce acest aspect în faţa instanţei de apel, o astfel de critică neputând fi formulată omisso medio în faţa instanţei de recurs.
Este nefondată şi critica prin care recurenta reclamantă consideră că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ. având în vedere că instanţa de apel, verificând legalitatea şi temeinicia soluţiei dată de prima instanţă, a constatat că se impune schimbarea acesteia reţinând în motivare faptul că în cauză a fost aplicată greşit Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 18/2011, care stabileşte ca valoarea despăgubirii se va actualiza cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt fondate motivele de recurs invocate în cauză şi că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi recurenta-reclamantă SC E.M. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 16 din 14 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 30 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2791/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2793/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
