ICCJ. Decizia nr. 3150/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3150/2014
Dosar nr. 25897/3/2011
Şedinţa publică din 21 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1673 din 1 martie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 25897/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC P.I.E. SRL prin administrator judiciar M.R.L. laşi SPRL împotriva pârâtei Băncii R.D. Sogelease IFN Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă - învestită ca urmare a declinării competenţei prin sentinţa nr. 622 din 22 martie 2011 a Tribunalului Botoşani, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a reţinut, în esenţă, că reclamanta a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de proprietate pentru înmatricularea celor două autovehicule achiziţionate în baza contractelor de leasing din 28 februarie 2007 şi din 7 martie 2007, încheiate cu pârâta.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a încheiat cu societatea pârâtă două contracte pentru achiziţionarea în sistem de leasing financiar a două autoturisme, cu datele de identificare cuprinse în copiile cărţilor de identitate anexate cererii de chemare în judecată, iar pentru garantarea plăţii a înmânat pârâtei două scrisori de garanţie emise de Banca R.D. Groupe Societte Generale - Sucursala Botoşani.
La începutul anului 2010 din cauza achitării cu întârziere a unor rate scadente, pârâta a executat cele două scrisori de garanţie bancară acoperind integral valoarea contractelor, dar cu toate acestea deşi reclamanta şi-a manifestat dorinţa expresă de a cumpăra autovehiculele achitate integral, pârâta a refuzat în mod nejustificat întocmirea formalităţilor pentru transferul dreptului de proprietate.
Raportând această stare de fapt la prevederile contractelor şi dispoziţiile art. 1073 şi art. 1169 C. civ., tribunalul a arătat că reclamanta nu poate solicita transferul dreptului de proprietate asupra celor două vehicule deoarece nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale asumate, respectiv nu a efectuat plata a şase rate de leasing şi a două facturi de penalităţi în cazul contractului şi a 6 rate de leasing, două facturi de penalităţi şi factura privind valoarea reziduală în cazul contractului.
Prin urmare, reţine tribunalul având în vedere că societatea reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, prin notificările transmise la data de 31 martie 2010 pârâta a reziliat cele două contracte în conformitate cu art. 11 pct. 3 din anexa la contract, astfel că în prezent acestea nu mai pot produce nici un fel de efecte juridice.
Potrivit art. 8 pct. 8.3.1 din Anexa A Condiţii Generale, transferul dreptului de proprietate asupra vehiculului se va face automat odată cu îndeplinirea de către utilizator a tuturor obligaţiilor prevăzute în contract, condiţie neîndeplinită însă în speţă astfel încât transferul dreptului de proprietate nu poate opera.
Totodată, reţine prima instanţă, executarea scrisorilor de garanţie bancară nu are semnificaţia - astfel cum eronat susţine reclamanta - executării integrale a obligaţiilor contractuale asumate, deoarece art. 49 din anexa menţionată prevede că în ipoteza existenţei mai multor facturi emise şi neachitate de către utilizator, în speţă reclamanta, părţile sunt de acord ca indiferent de menţiunea din dispoziţia de plată a utilizatorului, sumele încasate să stingă într-o anumită ordine datoriile acestuia, utilizatorul reţinând la dreptul de a contesta modul de stingere a debitelor. Raportat la această clauză contractuală, tribunalul a apreciat că în absenţa unor dovezi contrare administrate în condiţiile art. 1169 C. civ., rezultă că pârâta a alocat sumele achitate de reclamantă pentru stingerea celor mai vechi datorii provenind din contractele în derulare.
Pe de altă parte, executarea scrisorilor de garanţie bancară nu conferă reclamantei posibilitatea de a solicita transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor din litigiu în condiţiile în care contractele de leasing au fost reziliate tocmai ca urmare a neexecutării obligaţiilor de plată de către reclamantă.
În consecinţă, ca urmare a faptului că reclamanta nu a respectat scadenţa ratelor aferente folosinţei bunurilor, fapt ce a determinat rezilierea contractelor, acţiunea a fost respinsă ca nefondată conform art. 969 alin. (1) C. civ. raportat la art. 1077 şi respectiv art. 11, art. 8 pct. 8.3.1, art. 4 pct. 9 şi art. 13 pct. 13.3 din contractele încheiate între părţi.
Apelul declarat de reclamanta SC P.I.E. SRL prin administrator judiciar M.R.L. laşi SPRL împotriva pârâtei Banca R.D. Sogelease IFN laşi a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 553 din 19 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În argumentarea deciziei pronunţate, instanţa de apel a arătat că, în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele art. 16 din O.G. nr. 51/1997 pentru a se putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare a bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing, deoarece conform propriei recunoaşteri a reclamantei, acesta nu şi-a achitat toate ratele de leasing, o parte dintre acestea fiind achitate prin executarea scrisorilor de garanţie bancară.
Executarea unor garanţii contractuale nu este echivalentă cu executarea obligaţiei contractuale de plată a ratei de leasing în condiţiile contractului, deoarece garantul şi-a executat propria obligaţie asumată prin scrisoarea de garanţie bancară şi nu pe cea a debitorului garantat, respectiv a reclamantei, ceea ce explică şi subrogarea garantului plătitor în drepturile creditorului contra debitorului garantat.
Pe de altă parte, executarea garanţiei bancare este tocmai consecinţa nerespectării contractului de către utilizator şi demonstrează faptul că acesta nu şi-a executat la termen şi în totalitate obligaţia ce îi revenea.
Totodată, arată instanţa de apel, deschiderea procedurii insolvenţei faţă de reclamantă intervenită la data de 21 ianuarie 2010 nu a împiedicat rezilierea contractului notificată la data de 14 aprilie 2010 şi în egală măsură nu a constituit un motiv justificat pentru neexecutarea contractului în care reclamanta este parte.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC P.I.E. SRL prin lichidator S.T.I. SPRL laşi solicitând în principal casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea acesteia în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei şi admiterii acţiunii, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 312 pct. 5 C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, în mod concret recurenta invocă prin primul motiv de recurs faptul că instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei prin administrarea unui probatoriu adecvat, ci a avut în vedere doar probele administrate de prima instanţă.
Astfel, deşi a solicitat efectuarea unei expertize contabile pentru determinarea naturii şi cuantumului sumelor încasate de intimată prin executarea scrisorii de garanţie bancară, deoarece prin plata acestor sume au fost acoperite integral ratele de leasing şi valoarea reziduală a celor două autoturisme, cererea în probaţiune a fost respinsă în mod nejustificat.
Totodată, susţine recurenta, în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că în mod greşit se argumentează prin decizia recurată că plata efectuată prin scrisoarea de garanţie bancară nu are semnificaţia îndeplinirii obligaţiilor de plată asumate prin contract. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, executarea scrisorii de garanţie bancară are caracterul unei plăţi pentru că a data încheierii contractelor părţile au convenit că în caz de neplată a ratelor de leasing, intimata va încasa suma din scrisoarea de garanţie bancară urmând ca emitentul scrisorii de garanţie să aibă un drept de regres, împotriva reclamantei, concretizat de altfel prin înscrierea la masa credală.
În acest context, susţine recurenta, plata făcută prin intermediul scrisorii de garanţie bancară are natura juridică a unei plăţi care trebuia avută în vedere de instanţe în condiţiile în care se acoperă integral valoarea contractuală, inclusiv valoarea reziduală a celor două autoturisme.
Interpretarea eronată a naturii juridice a plăţii făcute prin executarea scrisorilor de garanţie bancară reprezintă, susţine recurenta şi un motiv de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub acest aspect, recurenta precizează faptul că a achitat toate ratele până la intrarea în, insolvenţă rămânând un rest de şase rate. Notificările de reziliere i-au fost comunicate de intimată la data de 14 aprilie 2010, deşi a încasat toate sumele aferente celor două contracte ulterior acestui moment, respectiv la datele de 30 aprilie 2010 şi 6 mai 2010. Notificarea de reziliere nu putea produce efectul juridic de încetare a contractelor având în vedere şi dispoziţiile art. 86 din Legea nr. 85/2006 care prevede o procedură specială, derogatorie în privinţa societăţilor aflate în insolvenţă, sub incidenţa căreia se află şi recurenta începând cu data de 21 ianuarie 2010. La momentul deschiderii procedurii insolvenţei a fost desemnat administrator S.T.I. SPRL care a notificat toţi creditorii şi partenerii contractuali, inclusiv intimata, astfel că orice comunicare trebuia făcută prin intermediul administratorului judiciar, iar pentru a putea produce consecinţe juridice trebuia urmată procedura specială prevăzută de Legea nr. 85/2006.
În concluzie, susţine recurenta, declaraţia unilaterală de reziliere a contractelor nu produce efecte juridice în condiţiile în care a avut loc iar executarea scrisorilor de garanţie pentru debitul restant şi a daunelor datorate.
Prin întâmpinarea depusă intimata Banca R.D. Sogelease IFN laşi a solicitat respingerea recursului susţinând, în esenţă, că recurenta-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, iar plata efectuată prin intermediul scrisorilor de garanţie bancară nu poate avea natura juridică a unor plăţi în sensul constatării că s-a executat obligaţia achitării ratelor de leasing.
Analizând recursul reclamantei prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate Înalta Curte constată că este fondat.
Astfel, referitor la prima critică, Înalta Curte observă că aceasta este fondată deoarece prin apelul declarat reclamanta SC P.I.E. SRL prin lichidator S.T.I. SPRL laşi a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri şi efectuarea unei expertize contabile pentru a dovedi achitarea în întregime a contravalorii ratelor de leasing restante şi a daunelor-interese.
Prin urmare, cererea în probaţiune a fost formulată în condiţiile art. 292 C. proc. civ., potrivit căruia „părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului".
Pronunţându-se în legătură cu această cerere, instanţa de apel, prin încheierea din 19 septembrie 2013 încuviinţează pentru apelanta reclamantă proba cu înscrisuri şi respinge ca inutilă proba cu expertiza contabilă.
Ulterior, prin încheierea din 17 octombrie 2013, se respinge cererea apelantei pentru efectuarea expertizei contabile ca fiind tardiv formulată, raportat la dispoziţiile art. 138 şi art. 298 C. proc. civ.
În aceste condiţii, rezultă în mod evident că dispoziţiile celor două încheieri sunt contradictorii - iniţial cererea pentru efectuarea expertizei fiind respinsă ca inutilă şi ulterior, ca tardiv formulată - iar prevederile art. 138 C. proc. civ. au fost greşit aplicate.
În conformitate cu textul legal evocat dovezile care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132 C. proc. civ. nu vor putea fi invocate în cursul instanţei, decât în ipotezele expres reglementate de art. 138 C. proc. civ.
Aceste dispoziţii legale au fost greşit avute în vedere de instanţa de apel, deoarece proba a fost solicitată, potrivit art. 292 C. proc. civ., prin cererea de apel, or art. 138 C. proc. civ. vizează tocmai ipoteza în care dovezile nu au fost cerute prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cea de apel, pentru că art. 298 C. proc. civ. prevede că dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în apel.
De asemenea şi critica formulată prin ii doilea motiv de recurs este fondată, în considerarea faptului că prin decizia recurată s-a stabilit, în esenţă, că plata efectuată prin executarea scrisorilor de garanţie nu echivalează cu îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de reclamantă.
În acest context, Înalta Curte observă că scrisorile de garanţie nu au fost depuse la dosar pentru a se putea verifica în concret conţinutul acestora, şi pe cale de consecinţă efectele produse prin executarea acestora.
Pe de altă parte, potrivit art. 5 din Anexa A la contractele de leasing - Condiţii Generale - garanţii vor fi obligaţi să execute obligaţia garantată la prima solicitare a finanţatorului, care îi notifica încălcarea de către utilizator a unei obligaţii garantate.
Raportat la această clauză contractuală pentru a se stabili dacă executarea scrisorii de garanţie valorează sau nu executarea obligaţiei contractuale - astfel cum în mod constant a susţinut reclamanta - era obligatorie analizarea acestor efecte prin prisma conţinutului scrisorilor de garanţie.
Acest aspect era esenţial deoarece controversa părţilor viza tocmai modul de îndeplinire a obligaţiilor contractuale şi respectiv dacă este corectă susţinerea reclamantei că se impune transferul dreptului de proprietate, sau dimpotrivă contractele de leasing au fost reziliate pentru neplata sumelor datorate.
Prin decizia recurată, aceste împrejurări nu au fost stabilite prin raportare la clauzele contractelor de leasing şi a scrisorilor de garanţie, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, situaţie în care soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, analiza celorlalte motive nefiind, prin urmare, posibilă.
În concluzie, recursul va fi admis în conformitate cu art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ. cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va proceda conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ. la analizarea în concret a tuturor cererilor şi apărărilor părţilor administrând probele necesare şi utile cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC P.I.E. SRL prin lichidator S.T.I. SPRL laşi împotriva deciziei civile nr. 553/2013 din 19 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3147/2014. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3153/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
