ICCJ. Decizia nr. 3241/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3241/2014

Dosar nr. 5297/30/2009

Şedinţa publică din 20 noiembrie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 322 din 26 ianuarie 2011, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamantului C.V., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii, Direcţia de Sănătate Publică Timiş, Spitalul de urgenţă pentru Copii "L.T." Timişoara, Consiliul Local Timişoara şi Municipiul Timişoara, a obligat pârâţii să respecte dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului situat în Timişoara, str. A. (actualmente str. L.), a dispus evacuarea pârâtului Spitalul Clinic de urgenţă pentru copii "L.T." din imobil, a respins în rest acţiunea, a respins cererea reconvenţională.

În esenţă, s-a reţinut că reclamantul a revendicat imobilul de la pârâţi, solicitând să fie obligaţi să-l restituie, să i-l predea, respectiv să-i lase deplina, liniştita şi netulburata posesia, cât şi folosinţa, pe care pârâta 3 îl deţine fără drept şi îl ocupa abuziv, fără vreun titlu care să-i fie opozabil; a solicitat evacuarea necondiţionată a pârâtului Spitalul de urgenţă pentru copii "L.T."Timişoara din întreg imobilul în litigiu; a solicitat şi obligarea pârâţilor să-i plătească suma de 112.500 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe ultimii 3 ani, conform raportului de expertiza de evaluare - valoarea de închiriere întocmită de expertul evaluator imobiliar B.L.; a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii folosinţei întregului imobil construit şi neconstruit, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data eliberării şi predării efective a întregului imobil construit şi neconstruit, conform raportului de expertiza de evaluare - valoarea de închiriere întocmita de expertul evaluator imobiliar B.L. Reclamantul a arătat că este proprietarul tabular al imobilului în litigiu, drept de proprietate dobândit cu bună-credinţa de la numiţii P.M.D. şi P.A., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 124 din 16 februarie 2006.

Imobilul a fost retrocedat în anul 1996, numitei G.E.I., ca moştenitoare a foştilor proprietari de la data naţionalizării.

La data de 2 mai 2006, Municipiul Timişoara a promovat acţiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, precum şi în nulitatea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după retrocedarea imobilului către numita G.E.I. şi în nulitatea înscrierilor din cartea funciara referitoare la aceste transmiteri succesive ale dreptului de proprietate.

Prin Sentinţa civilă nr. 755 din 30 martie 2007 a Tribunalului Timiş pronunţată în Dosarul nr. 1306/30/2006, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 509 din 22 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara şi Decizia civilă nr. 241 din 19 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă acţiunea în nulitatea contractelor succesive de vânzare-cumpărare şi a înscrierilor din carte funciară.

Reprezentanţii spitalului au fost convocaţi la sediul executorului judecătoresc, însă aceştia nu s-au prezentat, fapt consemnat în procesul verbal încheiat la 15 mai 2006 de executorul judecătoresc M.S.R.

S-a susţinut că, prin ocuparea fără drept a imobilului şi folosirea sa de către pârâte, reclamantul a fost lipsit de exerciţiul dreptului de folosinţă asupra imobilului, sens în care a solicitat să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., obligând pârâta la plata sumelor reprezentând prejudiciul cauzat, în cauză fiind pe deplin incidente dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.

Răspunderea civilă delictuală presupune dovedirea condiţiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate de art. 998 - 999 C. civ. - existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între primele două şi a vinovăţiei celui care a provocat prejudiciul în oricare din formele prevăzute de lege.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 998 - 999 C. civ.

Pârâtul Ministerul Sănătăţii a formulat întâmpinare prin care invocat excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că imobilul se afla în domeniul public al Municipiului Timişoara şi în administrarea Consiliului Local Timişoara, Ministerul Sănătăţii nefiind deţinătorul imobilului în cauză; unitatea deţinătoare a imobilului are personalitate juridică, putând să încheie în nume propriu un contract de închiriere; Ministerul Sănătăţii nu finanţează spitalele cu sumele necesare pentru plata chiriilor; a arătat totodată, în apărare, că nu a fost notificat de către reclamant şi că clădirea nu se află în administrarea Ministerului Sănătăţii; pentru toate aceste aspecte a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Reclamantul a formulat la data de 19 februarie 1010 o precizare a cadrului procesual, în sensul că a chemat în judecată în calitate de pârâţi, Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiul Timişoara. Referitor la petitul 1 al acţiunii a arătat că solicită să se dispună ca toţi pârâţii să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilului pe care pârâta 3 îl deţine fără drept. Referitor la petitul 2 al acţiunii a arătat că îl menţine în întregime şi referitor la petitul 3, l-a precizat, astfel: obligarea tuturor pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 112.500 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe ultimii 3 ani, conform raportului de expertiză de evaluare B.L., respectiv obligarea pârâţilor la plata contravalorii folosinţei întregului imobil construit şi neconstruit, începând de la data introducerii acţiunii şi până la eliberarea şi predarea efectivă a imobilului.

Pârâţii Municipiul Timişoara şi Consiliul Local Timişoara au solicitat suspendarea judecaţii în temeiul art. 244 pct. 1 şi 2 C. proc. civ., învederând instanţei ca pe rolul Tribunalului Timiş se afla în curs de soluţionare apelul formulat împotriva Sentinţei civile nr. 2642/9 februarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 6923/325/2009, prin care s-a respins plângerea împotriva Încheierii nr. 9058 din 27 ianuarie 2009.

Prin cerere reconvenţională, pârâţii Municipiul Timişoara şi Consiliul Local Timişoara au solicitat să se constate că au un drept de retenţie asupra imobilului pentru suma de 20.000 lei, după cum urmează: să se constate că valoarea lucrărilor de îmbunătăţire aduse imobilului este în cuantum de 17.000 lei; să se constate că au investiţii în bunuri mobile corporale şi necorporale al căror cuantum este de 3000 lei.

Pentru a pronunţa sentinţa de primă instanţă Tribunalul a reţinut că reclamantul este proprietarul imobilului în litigiu şi că acesta nu reuşeşte să intre în posesia bunului său, întrucât pârâtul Spitalul Clinic de urgenţă pentru copii "L.T." nu îl eliberează pentru a-i preda folosinţa proprietarului său.

Nu poate fi reţinută apărarea pârâţilor Consiliul Local Timişoara şi Municipiul Timişoara, câtă vreme toate litigiile purtate între părţi cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului s-au finalizat prin recunoaşterea acestui drept, cu consecinţa menţinerii înscrierilor în acest sens efectuate în evidentele de carte funciară.

Argumentele pârâţilor sunt, pe de o parte, faptul că există o plângere, nesoluţionată irevocabil împotriva unei încheieri de carte funciară prin care s-a respins o cerere pe care au formulat-o împotriva încheierii prin care s-a solicitat radierea unui proces purtat cu privire la imobilul din litigiu, şi, pe de altă parte, că imobilul este înregistrat în evidenţele municipiului Timişoara ca fiind în domeniul public şi în administrarea pârâtului Spitalul Clinic de urgenţă pentru copii "L.T.".

Pârâţii au susţinut şi că, reclamantului, i-a lipsit buna-credinţă în momentul dobândirii imobilului, întrucât acesta putea, cu o minimă diligenţă, să facă o verificare exterioară a imobilului şi să constate astfel că în imobil funcţionează o instituţie publică, nefiind suficientă întemeierea bunei-credinţe pe cuprinsul cărţii funciare şi pe conţinutul titlului vânzătorului.

Or, nu poate fi analizată buna-credinţă a reclamantului, întrucât ea a făcut obiectul mai multor litigii care s-au finalizat cu concluzia că acesta a dobândit imobilul din litigiu cu bună-credinţă, dreptul său de proprietate nemaiputând fi contestat.

Pârâţii îşi susţin apărarea şi pe faptul că imobilul a fost trecut în domeniul public al statului, însă această trecere s-a făcut printr-o hotărâre a Consiliului local din anul 2006, ce a fost avută în vedere de instanţele anterioare ce au dezlegat problemele litigioase ivite între părţi şi nu mai prezintă relevantă în cauză.

În legătură cu pretenţiile reclamantului privind despăgubirea sa pentru lipsa de folosinţă a bunului, tribunalul a apreciat că acesta nu a reuşit să dovedească printr-un probatoriu administrat în faţa instanţei, în mod nemijlocit, întinderea prejudiciului pe care l-a suferit prin privarea sa de posesia proprietăţii sale. Expertiză extrajudiciară nu poate fi avută în vedere ca dovadă, întrucât nu s-a administrat potrivit art. 169 C. proc. civ., în faţa instanţei de judecată, şi cu respectarea tuturor dispoziţiilor procedurale privind acest aspect, valorificarea expertizei extrajudiciare conducând la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti cu încălcarea dreptului la apărare, întrucât pârâţii nu au avut posibilitatea de a participa la toate demersurile procedurale şi tehnice pe care le presupune o asemenea probă, posibilitatea de a obiecta la concluziile expertului şi de a-şi expune şi valorifica propriile argumente în legătură cu problema asupra căreia se probează.

Instanţa de judecată are obligaţia, decurgând din principiul nemijlocirii ce guvernează procesul civil, de a cerceta direct şi nemijlocit toate elementele ce servesc la dezlegarea pricinii, expertiza extrajudiciară nefiind o probă administrată în faţa instanţei în contradictoriu cu toate părţile din proces.

În legătură cu cererea reconvenţională pentru stabilirea în favoarea deţinătorului actual al imobilului a unui drept de retenţie până la achitarea de către reclamant a sumei totale de 20.000 lei, reprezentând contravaloarea unor investiţii şi îmbunătăţiri aduse bunului, instanţa a constatat că nu s-a dovedit, în condiţii de contradictorialitate şi nemijlocire, că reclamantul ar trebui obligat la plata acestor lucrări şi ca ele au valoarea pretinsă.

Dreptul de retenţie se recunoaşte ca mijloc de garantare a obligaţiei şi constă în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa, până ce acesta plăteşte ce-i datorează în legătură cu acest bun. Or, nu poate fi instituit un drept de retenţie în favoarea pârâtului câtă vreme nu există un raport juridic obligaţional între el şi reclamant, nestabilindu-se pentru considerentele arătate mai sus, ca reclamantul este debitorul pârâtului.

A fost respinsă acţiunea reclamantului fată de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Direcţia de Sănătate Publică Timiş pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestora, întrucât cei doi pârâţi nu sunt deţinătorii imobilului în litigiu, nefiindu-le astfel imputabilă lipsirea de folosinţă a reclamantului asupra acestuia.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel, pârâţii Primarul şi Consiliul Local Timişoara, precum şi Spitalul de urgenţă pentru copii "L.T." Timişoara.

Curtea a încuviinţat cererile de probaţiune şi a dispus în acest sens administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară, care a avut de determinat atât contravaloarea investiţiilor efectuate de pârâte la imobilul din litigiu, dar şi cuantumul chiriei pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, intervalul scurs dintre data cumpărării imobilului de către reclamant şi prezent, precum şi valoarea chiriei lunare, în continuare.

În urma administrării expertizei tehnice judiciare efectuată de expert M.D. a rezultat că valoarea lucrărilor de investiţii realizate de la momentul naţionalizării şi până în prezent se ridică la 91.037 euro, însă, în acord şi cu opinia expertului P.I. şi expertul M.D. a concluzionat printr-un supliment la raportul de expertiză că ceea ce se poate dovedi şi identifica ca fiind lucrări de investiţii realizate de către Consiliul Local Timişoara sunt lucrări a căror valoare totalizează 20.318 lei, pentru diferenţa de până la 91.037 euro, pârâtele nefiind în măsură să depună acte justificative.

AceIaşi expert judiciar M.D. a evaluat cuantumul chiriei, ajungând la concluzia că valoarea medie a acesteia pentru imobilul din litigiu este de 2.594,32 euro/lună, iar pentru perioada 27 august 2006 şi până la 31 mai 2012, valoarea totală a acestei chirii este de 179.122 euro, sumă necontestată de către părţile litigante.

În raport cu cererea reconvenţională, pârâţii primarul şi Consiliul Local Timişoara au arătat că îşi menţin pretenţiile la suma de 20.000 lei.

Prin Decizia civilă nr. 25 din 21 februarie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul pârâtului Spitalul de urgenţă pentru copii "L.T." Timişoara, în contradictoriu cu reclamantul-apelant C.V., pârâtul-apelant Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, şi cu pârâţii-intimaţi Ministerul Sănătăţii Bucureşti şi Direcţia de Sănătate Publică Timiş, având ca obiect obligaţia de a face, a admis apelurile reclamantului şi pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timişoara, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis şi petitul din acţiunea principală privind obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 179.122 euro, cu titlu de contravaloare chirie pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, precum şi în continuare suma de 2594,32 euro/lună, până la eliberarea efectivă a imobilului din litigiu, a admis în parte cererea reconvenţională a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi a obligat reclamantul să plătească acestui pârât suma de 20.000 lei, contravaloare îmbunătăţiri la imobilul din litigiu, a menţinut în rest sentinţa, a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 17.190 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că reclamantul este cumpărător al imobilului din litigiu şi că până la momentul judecării prezentului litigiu nu a reuşit să intre în posesia bunului său, întrucât pârâtul Spitalul Clinic de urgenţă pentru copii "L.T.", nu îl eliberează pentru a preda folosinţa proprietarului său.

Calitatea de proprietar tabular al reclamantului s-a consolidat prin Decizia civilă nr. 241 din 19 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind respins demersul actualilor pârâţi prin care aceştia au cerut constatarea nulităţii absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare succesive care s-au încheiat cu privire la imobilul descris mai sus.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi cu principiul "res judicata".

În legătură cu plângerea împotriva încheierii de carte funciară, Curtea a constatat că instanţa de fond a apreciat corect ca aceasta nu are relevanţă în speţă, faţă de obiectul acesteia. Pârâtul a atacat încheierea OCPI Timiş prin care acesta a procedat la radierea unui proces soluţionat irevocabil, pe considerentul ca a promovat o cerere de revizuire a hotărârii irevocabile pronunţate în procesul radiat, numai că înscrierea sau radierea unui proces nu afectează dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în privinţa căruia s-a notat respectivul proces.

Ambii apelanţi susţin ca imobilul a fost trecut în domeniul public al statului, însă această trecere s-a făcut printr-o hotărâre a Consiliului local din 2006, ce a fost avută în vedere de instanţele ce au dezlegat problemele litigioase ivite între părţi şi nu mai prezintă relevantă în speţă.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 43 din Constituţia României ce garantează dreptul de proprietate, precum şi convenţiile internaţionale încheiate în acelaşi sens.

Pretenţiile reclamantului privind despăgubirea pentru lipsa de folosinţă a bunului, Curtea a constatat că tribunalul a apreciat eronat ca acesta nu a reuşit să dovedească printr-un probatoriu administrat în faţa instanţei, în mod nemijlocit, câtă vreme instanţa de fond avea putinţa să administreze probele necesare, inclusiv o expertiză judiciară, în condiţiile art. 201 şi urm. C. proc. civ., astfel că proba s-a administrat potrivit art. 169 C. proc. civ. în faţa instanţei de judecată, şi cu respectarea tuturor dispoziţiilor procedurale privind acest aspect prevăzut de art. 167 şi urm. C. proc. civ.

Această lacună a fost însă suplinită în calea de atac a apelului, Curtea încuviinţând cererile de probaţiune formulate de către apelanţi şi a dispus în acest sens administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară, care a avut de determinat atât contravaloarea investiţiilor efectuate de pârâte la imobilul din litigiu, dar şi cuantumul chiriei pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, adică intervalul scurs dintre data cumpărării imobilului de către reclamant şi prezent, precum şi valoarea chiriei lunare, în continuare.

Ulterior însă, în acord şi cu opinia expertului P.I., expertul judiciar M.D. a concluzionat printr-un supliment la raportul de expertiză că ceea ce se poate dovedi şi identifica ca fiind lucrări de investiţii realizate exclusiv de către Consiliul Local Timişoara, sunt lucrări a căror valoare totalizează 20.318 lei, pentru diferenţa de până la 91.037 euro, pârâtele nefiind în măsură să depună acte justificative.

S-a reţinut că doar Consiliul Local Timişoara a formulat cerere reconvenţională privitoare la pretenţii, în acord cu dispoziţiile art. 119 - 120 C. proc. civ.

Acelaşi expert judiciar M.D. a evaluat cuantumul chiriei, ajungând la concluzia că valoarea medie a acesteia pentru imobilul din litigiu este de 2.594,32 euro/lună, iar pentru perioada 27 august 2006 şi până la 31 mai 2012, valoarea totală a acestei chirii este de 179.122 euro, sumă necontestată de către părţile litigante şi care se cuvine proprietarului, care are dreptul să culeagă fructele bunului său, potrivit art. 482 - 483 C. civ., cum la fel acestuia i se cuvine şi suma de 2.594,32 euro/lună, în continuare, până la eliberarea efectivă a imobilului de către pârâte.

În raport cu cererea reconvenţională formulată în faţa instanţei de fond şi reiterată deodată cu motivele de apel, pârâţii Primarul şi Consiliul Local Timişoara au arătat că îşi menţin pretenţiile la suma de 20.000 lei, suma investită de autorităţile locale în această aripă a Spitalului de Copii şi că nu înţeleg să îşi majoreze pretenţiile, în acord cu dispoziţiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., poziţie adoptată explicit şi textual de către reprezentanţii Consiliului Local Timişoara, atât prin declaraţia motivată de apel, cât şi prin concluziile finale.

Cu privire la dreptul de retenţie, Curtea a constatat că se recunoaşte ca mijloc de garantare a obligaţiei şi constă în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa, până ce acesta plăteşte ce-i datorează în legătură cu acest bun, dar în speţă nu poate fi instituit un drept de retenţie în favoarea pârâtului/pârâţilor câtă vreme deşi există un raport juridic obligaţional între pârât şi reclamant, expertiza judiciară a determinat că pârâţii datorează reclamantului, în solidar, 179.122 euro, în timp ce reclamantul datorează pârâtului Consiliul local Timişoara doar suma de 20.000 lei şi în urma compensării acestor sume rezultă că pârâtul continuă să datoreze o sumă consistentă reclamantului.

Împotriva Deciziei civile nr. 25 din 21 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă au formulat cereri de recurs (I) reclamantul C.V. şi pârâţii (II) Direcţia de Sănătate Publică Timiş, (III) Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "L.T." Timişoara, (IV) Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara.

(I) Recurentul-reclamant C.V. a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

În ceea ce priveşte acordarea sumei de 20.000 lei, cu titlu de îmbunătăţiri, s-a susţinut că instanţa de apel în mod nelegal a admis în parte cererea reconvenţională, acordând această sumă.

Conform principiului disponibilităţii părţilor, instanţa de apel era investita să cerceteze în limita sumei solicitate, realitatea acestor investiţii şi dacă aceste investiţii au fost efectuate de către Municipiul Timişoara. Investiţiile nu au fost dovedite prin niciun fel de înscris care să ateste perioada în care au fost efectuate, mai mult, apelantele-pârâte nu au înţeles să pună la dispoziţia, reclamantului, documentele necesare.

În ce priveşte suma de 3000 lei, reprezentând "investiţii în bunuri mobile corporale şi necorporale", existenţa acestora nu a fost dovedită. Expertul asistent P.I. a indicat faptul că aceste lucrări au fost efectuate de către pârât, posibil de către spitalul de copii, prin urmare, raţionamentul instanţei de apel nu este unul corect în ce priveşte stabilirea faptului că lucrările au fost efectuate de municipalitate.

Perioada de referinţă avută în vedere de expert este 27 august 2006 - septembrie 2012, pe când în cuprinsul cererii reconvenţionale, pârâţii s-au raportat la lucrări efectuate anterior acestei perioade şi sunt nedovedite.

După dobândirea dreptului de proprietate, reclamantul a solicitat Spitalului Clinic de urgenţă pentru copii, prin notificarea înregistrată sub nr. 147 din 03 mai 2006, să predea folosinţa şi posesia imobilului.

Apelantele-pârâte au exercitat un drept de administrare asupra acestui imobil începând cu anul 2006, dar aceasta nu înseamnă că instituţia publică a şi contribuit în vreo formă la lucrările efectuate în perioada 27 august 2006 - septembrie 2012, câtă vreme aceste lucrări puteau fi executate din sponsorizări, donaţii sau din alte surse, mai puţin din banii alocaţi de municipalitate.

În ce priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate în prima instanţa, în cuantum de 36.628 lei, instanţa de apel nu a motivat în cuprinsul considerentelor respingerea acestora, câtă vreme a înţeles să acorde doar suma de 17.190 lei cheltuieli de judecată, deşi apelul a fost admis în întregime.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

(II) Recurenta-pârâtă Direcţia de Sănătate Publica Timiş a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Prin sentinţa atacată nu este reţinut faptul că spaţiul în litigiu se afla în proprietatea Consiliului Local al Municipiului Timişoara şi în administrarea Spitalului Clinic de urgenţă pentru copii "L.T." Timişoara, sentinţa fiind netemeinică şi nelegală din următoarele puncte de vedere:

În conformitate cu prevederile H.G. nr. 529/20010 şi ale Legii nr. 95/2006 cu modificările şi completările ulterioare (inclusiv O.U.G nr. 48/2010), Spitalul Clinic de urgenţă pentru copii "L.T." Timişoara este unitate sanitară publică în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timişoara.

În temeiul O.U.G nr. 48/2010 de modificare a unor acte normative din domeniul sănătăţii, Ministerul Sănătăţii, prin Direcţia de Sănătate Publică Timiş finanţează spitalul în cauza doar pentru anumite activităţi, programele naţionale de sănătate. Ministerul Sănătăţii, respectiv Direcţia de Sănătate Publica Timiş, nu au calitatea de a asigura sumele necesare pentru plata chiriilor în care îşi desfăşoară activitatea unităţile sanitare din subordinea administraţiei publice locale.

În conformitate cu prevederile H.G. nr. 866/2002, s-a aprobat trecerea imobilelor compuse din construcţii şi terenuri aferente în care îşi desfăşoară activitatea unităţile sanitare prevăzute în anexa, din domeniul privat al statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în domeniul public al municipiilor, oraşelor şi comunelor şi în administrarea consiliilor locale respective.

De asemenea, art. 1 din O.G nr. 70/2002 stipulează: "terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile sanitare publice de interes judeţean sau local, denumite în continuare unităţi sanitare publice, sunt parte integrantă în domeniului public al judeţelor, comunelor, oraşelor şi municipiilor şi în administrarea unităţilor sanitare publice prin hotărâre a consiliului judeţean, Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local după caz, în condiţiile legii."

În spaţiul în litigiu îşi desfăşoară activitatea Secţia de Pneumoftiziologie şi Laboratorul de analize medicale a Spitalului Clinic de urgenţă pentru copii, în acest context, raportat la faptul că Direcţia de Sănătate Publică Timiş nu este deţinătorul de fapt al imobilului, obligarea acesteia la respectarea dreptului de proprietate al reclamantului şi la plata chiriei este total nelegală şi netemeinică.

Recurenta nu este deţinătoarea de drept al imobilului, prima instanţă reţinând lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia în mod întemeiat.

(III) Recurentul-pârât Spitalul Clinic de urgenţă pentru copii "L.T." Timişoara a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., s-a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală, date fiind aspectele legate de situaţia juridică a imobilului.

S-a susţinut că au fost menţinute în mod eronat concluziile instanţei de fond în sensul incidenţei în cauză a art. 480 C. civ.

La dosarul cauzei nu există vreo notificare din partea reclamantului de evacuare a imobilului ori vreo notificare prin care reclamantul să fi pretins plata chiriei anterior promovării cererii de chemare în judecată, pentru a se putea reţine reaua-credinţă a recurentului-pârât. Acesta nu a fost parte în litigiile anterioare în care s-a pus în discuţie titlul de proprietate al reclamantului, astfel că instanţa de apel în mod greşit îşi întemeiază soluţia pe aceste argumente.

Prin H.G. nr. 977/2002, imobilul a trecut în domeniul public al Municipiului Timişoara, acesta fiind în imposibilitate de a-şi face opozabil dreptul de proprietate dobândit prin lege tocmai datorită înscrierilor din cartea funciară a antecesorilor reclamantului, reclamant care şi-a dobândit acest drept de proprietate abia în anul 2006 când imobilul făcea parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale.

Plecând de la regimul juridic al bunului imobil în litigiu, a solicitat a se avea în vedere că potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998 dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public iar potrivit art. 2 "statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii.

Sunt în domeniului public toate bunurile mobile şi imobile care sunt afectate atât folosul public cât şi unui serviciu public (căi ferate, construcţii militare, imobilele administraţiei publice etc.), aşa cum de altfel instituie şi dispoziţiile art. 136 alin. (3) din Constituţia României şi care stabileşte în concret care sunt categoriile de bunuri ce pot face parte din domeniu public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.

Bunurile de uz public sunt acele bunuri de folosinţă generală la care pot avea acces toţi membrii societăţii iar cele de interes public sunt acele bunuri care sunt afectate serviciilor publice, pentru desfăşurarea unor activităţi care interesează întreaga societate, colectivitate.

La momentul dobândirii dreptului de proprietate, reclamantul avea cunoştinţă că în imobilul pe care îl achiziţionează îşi desfăşoară activitatea recurentul-pârât, titular al unui drept de administrare asupra imobilului în baza H.C.L. nr. 221/2006.

Art. 7 din Legea nr. 213/1998 stabileşte în mod concret că dreptul de proprietate publică se dobândeşte pe cale naturală, prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii, prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, prin acte de donaţie sau legate, acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public, prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al stalului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică.

Această trecere a imobilului în domeniul public a fost una legală, instanţa de apel fiind obligată să analizeze titlul de proprietate al unităţii administrativ-teritoriale mai înainte de a dispune evacuarea recurentului din imobilul pretins de către reclamant.

Nu s-a avut în vedere că bunurile aparţinând domeniului public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.

Instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au ignorat, interpretând actul juridic dedus judecăţii în mod sumar, actele normative de care părţile au înţeles să se prevaleze, la fel şi probatoriul administrat în cauză.

Imobilul din litigiu se află în categoria monumentelor istorice, ca atare acest imobil construcţie a fost înstrăinat de către reclamant cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, text de lege care sancţionează astfel de acte juridice cu nulitatea absolută.

Cu referire la plata în solidar a chiriei în cuantum de 179.122 euro, pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, precum şi în continuare, până la eliberarea efectivă a imobilului, s-a susţinut că raţionamentul instanţei este greşit câtă vreme Primăria Municipiului Timişoara este ordonatorul principal de credite, iar Spitalul de copii suportă din fondurile proprii doar cheltuielile reprezentând plata salariilor angajaţilor.

Pentru plata chiriei, recurentul-pârât nu poate fi obligat la plata chiriei chiar dacă are calitatea ele utilizator al imobilului revendicat.

Nu se poate impune un cuantum al chiriei prin hotărâre judecătorească, câtă vreme preţul chiriei poate fi negociat liber de către părţile contractante.

Spitalul de copii nu exercită un drept de folosinţă în mod abuziv, ci în baza unei hotărâri de Consiliu Local care îi dă dreptul de a exercita acest atribut al dreptului de proprietate, dar şi în virtutea calităţii bunului de bun de interes public, respectând afectaţiunea imobilului cu mult timp înainte ca acesta să fie revendicat.

(IV) Recurenţii-pârâţi Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În mod nelegat au fost obligaţi la plata sumei de 179.122 euro, în condiţiile în care aceste sume trebuie asigurate de la bugetul Ministerului Sănătăţii, prin Direcţiile de Sănătate Publică, fiind sume necesare desfăşurării activităţilor de sănătate, inclusiv chiriile.

Plata chiriilor pentru imobilele în care funcţionează unităţi sanitare, restituite prin hotărâri judecătoreşti, nu se asigură de la bugetul local, ci de la bugetul de stat.

Conform art. 4 lit. a) din O.G. nr. 70/2002, municipiile asigură sumele necesare pentru cheltuielile de întreţinere şi gospodărie, reparaţii, consolidare, extindere şi modernizare a unităţilor sanitare publice - proprietatea publică a municipiului - în limita creditelor bugetare aprobate cu această destinaţie în bugetele locale. Cheltuielile necesare desfăşurării activităţilor de sănătate, inclusiv chiriile, erau asigurate, pentru perioada solicitată, de Ministerul Sănătăţii, prin Direcţiile de Sănătate Publică Judeţene.

Instanţa de apel a ignorat aceste susţineri, decizia pronunţată fiind nemotivată în privinţa acestor apărări.

Instituţia nu are calitate procesuală pasivă cu privire la aceste pretenţii, instanţa de apel nepunând în discuţie această excepţie şi nepronunţându-se asupra ei în niciun fel.

S-a susţinut şi că, pentru perioada 27 august 2006 - 19 februarie 2007, suma solicitată ar fi prescrisă, având în vedere faptul că la momentul formulării cererii de chemare în judecată instituţia nu a fost chemată în judecată, nefiind parte în respectivul dosar.

În mod nelegal, instanţa de apel a consemnat faptul că instituţia nu a contestat această sumă, în condiţiile în care s-au formulat obiecţiuni la data de 22 noiembrie 2012 - a arătat faptul că nu este de acord cu suma calculată şi a solicitat efectuarea unei expertize contrare.

Prin Sentinţa civilă nr. 7913 din 04 iulie 1996 s-a admis acţiunea formulată de G.E.I. şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, în calitate de unic moştenitor al defuncţilor săi părinţi, foşti proprietari tabulari.

Cu toate că această hotărâre judecătorească nu a fost definitivă şi irevocabilă şi nici investită cu formulă executorie, cartea funciară a intabulat-o pe reclamantă în mod ilegal.

Prin Decizia civilă nr. 1824/A din 07 octombrie 1997, Tribunalul Timiş a admis apelul Direcţiei Sanitare Timiş, întrucât Sentinţa civilă nr. 7913 din 04 iulie 1996 a fost pronunţată în condiţiile în care prima instanţă nu a stabilit corect cadrul procesual, luând act de introducerea în cauză a pârâtei Direcţia Sanitară a Judeţului Timiş, fără a fi sesizată şi în scris cu o asemenea cerere, nepronunţându-se în contradictoriu şi cu aceasta. S-a reţinut că această pârâtă a dobândit calitate procesuală pasivă, dar că acesteia nu i-a fost comunicată Sentinţa civilă nr. 7913 din 04 iulie 1996, pentru a putea exercita calea de atac prevăzută de lege.

Prin Sentinţa civilă nr. 2854/1999, s-a respins acţiunea reclamantei G.E.I., instanţa apreciind că imobilul este deţinut, cu titlu valabil, de către Statul Român şi Direcţia de Sănătate a Judeţului Timiş.

Această sentinţă a fost atacata, cu apel, de către reclamantă, formându-se Dosarul nr. 4638/1999 la Tribunalul Timiş, dosar care este şi în prezent suspendat. Rezultă aşadar că hotărârea judecătorească în baza căreia reclamanta G.E.I. s-a intabulat în cartea funciară a fost desfiinţată.

Ca o dovadă că cei înscrişi în cartea funciară nu se considerau proprietari ai imobilului, este şi faptul că au depus în anul 2001 revendicare în baza Legii nr. 10/2001, care ulterior înaintând revendicarea instituţiei recurente.

Aceşti pretinşi proprietari nu puteau să vândă imobilul în litigiu, întrucât nu-l aveau în proprietate.

Prin H.G. nr. 977/2002, imobilul a trecut în domeniul public al Municipiului Timişoara, care însă nu s-a putut intabula în cartea funciară datorită faptului că, în cartea funciară, erau înscrise alte persoane în mod ilegal.

Imobilul în litigiu a fost înregistrat în evidenţele recurentei-pârâte în anul 2003, ca urmare a protocolului de predare încheiat în baza H.G. nr. 866/2002, iar Ministerul Sănătăţii a cuprins acest imobil în lista anexa la poziţia 265, listă prin care unităţile de sănătate au trecut în domeniul public al municipiului şi în administrarea Consiliului Local, aşa cum a stabilit H.G. nr. 977/2002.

În prezent, imobilul în speţă este înregistrat în evidenţele recurentei-pârâte ca domeniul public şi este în administrarea Spitalului de Urgenţă pentru copii "L.T.", conform H.C.L. nr. 221/2006.

În Dosarul nr. 1306/30/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, s-a reţinut de către instanţele de judecată că, nu a existat nicio notare care să pună la îndoială calitatea de proprietari a vânzătorilor, concluzia instanţelor eludând cu desăvârşire notările existente la cartea funciară, prin care atât Spitalul de Urgenţă pentru Copii "L.T.", cât şi Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au solicitat notarea în cartea funciară a unor menţiuni prin care arată existenţa unor pretenţii faţă de imobilul în litigiu.

Cumpărătorii subsecvenţi, printr-o minimă diligenţă, ar fi putut deduce că dreptul de proprietate al vânzătorilor nu este deplin, acesta fiind discutabil din punct de vedere juridic.

Potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1990, dobânditorul nu poate fi considerat de bună-credinţă, întrucât la cartea funciară era notată o acţiune în contestarea înregistrărilor acesteia. La data de 04 noiembrie 2005, prin Încheierea de carte funciară nr. 38445, s-a notat existenţa Dosarului nr. 3494/C/2005 al Curţii de Apel Timişoara şi s-a notat cererea petentei Primăria Municipiului Timişoara având ca obiect intabulare imobil.

Instanţa nu a ţinut cont de faptul că dreptul de proprietate al defunctei G.E.I. s-a intabulat în baza unei hotărâri judecătoreşti care nu era irevocabilă la acea dată, fiind chiar desfiinţată de către Tribunalul Timiş prin Decizia civilă nr. 1824/A din 07 octombrie 1997.

Intabularea dreptului de proprietate al numitei G.E.I. este nelegală, întrucât Judecătoria Timişoara nu a examinat cu atenţie hotărârea judecătorească.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă.

Reclamantul C.V. nu putea invoca faptul că nu a cunoscut situaţia juridică reală a imobilului pe care l-a cumpărat.

Simpla întemeiere a bunei-credinţe pe cuprinsul cărţii funciare şi a conţinutului titlului vânzătorului nu sunt suficiente. Există un act administrativ de autoritate, prin care s-a reglementat că acest imobil este în domeniul public al Municipiului Timişoara, act care a intrat în circuitul civil şi îşi produce efectele juridice.

În legătură cu pretenţiile reclamantului privind despăgubirea sa pentru lipsa de folosinţă a imobilului, s-a susţinut că Tribunalul Timiş în baza dispoziţiilor art. 1169 C. civ. a respins în mod temeinic această cerere. Plata chiriilor pentru imobilele în care funcţionează unităţi sanitare, restituite fie prin hotărâri judecătoreşti, nu se asigură de la bugetul local, ci de la bugetul de stat.

În drept, au fost invocate, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:

(I) Recursul reclamantului este nefondat.

Nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cât timp, din expunerea de motive a cererii de recurs rezultă că indicarea acestor dispoziţii s-a făcut doar strict formal, fără a fi dezvoltate argumente pertinente care să fie subsumate acestui motiv de recurs şi care să facă posibil controlul de legalitate.

În concret, recurentul-reclamant nu a indicat ce act juridic, în sensul de negotium iuris (manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice), ar fi fost denaturat în interpretarea clauzelor sale, clare şi neîndoielnice.

În ce priveşte acordarea de către instanţa pe apel a sumei de 20.000 lei, cu titlu de îmbunătăţiri, criticile recurentului-reclamant nu pot fi primite, ceea ce înseamnă că soluţia nu poate fi schimbată, întrucât acestea reprezintă aspecte de netemeinicie, respectiv de valorificare a probatoriului administrat în cauză - a concluziilor raportului de expertiză, a relevanţei înscrisurilor administrate, a modalităţii în care părţile le-au valorizat - fără însă a se invoca critica de nelegalitate aptă să se constituie într-un veritabil motiv de recurs - dispoziţia legală încălcată sau aplicată greşit de instanţa anterioară, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Principiului disponibilităţii părţilor nu a fost nesocotit cât timp, prin administrarea şi aprecierea probatoriului, instanţa de apel a cercetat temeinicia şi legalitatea cererii formulate în cauză de către pârât, tocmai din perspectiva unor aspecte relevante, realitatea acestor investiţii, respectiv dacă aceste investiţii au fost efectuate de către municipiul Timişoara.

Împrejurarea că recurentul-reclamant nu este de acord cu concluziile unui raport de expertiză nu poate fi valorificată în cauză decât în ipoteza în care s-au încălcat dispoziţii legale precis identificate la data efectuării raportului şi pe care partea este obligată să le expună cercetării în calea de atac extraordinară, în mod explicit.

Supoziţiile recurentului-reclamant, conform cărora lucrările de investiţii ar fi fost executate din sponsorizări, donaţii sau din alte surse, mai puţin din banii alocaţi de municipalitate, nu pot fi primite, întrucât exced dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.

Critica referitoare la plata cheltuielilor de judecată, urmează a fi reevaluată de instanţa de apel, urmare a soluţiei pronunţate în recurs, cât timp s-a dispus o rejudecare a apelului reclamantului în privinţa motivele de apel referitoare la plata chiriei.

Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, constatând că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

(II, III, IV) Recursurile pârâţilor Direcţia de Sănătate Publică Timiş, Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "L.T." Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara sunt întemeiate numai sub aspectul criticilor referitoare la plata chiriei.

Sub aspectul revendicării, în mod corect instanţa de apel a păstrat soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii în revendicare a reclamantului şi obligarea pârâţilor să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Reclamantul a pretins prin acţiune ca pârâţii să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilului, format din casa cu etaj şi curte în suprafaţă de 515 m.p, drept dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare din 16 februarie 2006, înscris în cartea funciară nr. 580 Timişoara nr. top. 1103.

Calitatea de proprietar tabular al reclamantului s-a consolidat prin Decizia civilă nr. 241 din 19 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind respins demersul actualilor pârâţi de constatare a nulităţii absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare succesive care s-au încheiat cu privire la imobilul descris mai sus.

Astfel, este important de subliniat că prin Sentinţa civilă nr. 755 din 30 martie 2007 a Tribunalului Timiş pronunţată în Dosarul nr. 1306/30/2006, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 509 din 22 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara şi Decizia civilă nr. 241 din 19 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă acţiunea în nulitatea contractelor succesive de vânzare-cumpărare şi a înscrierilor din carte funciară.

În raport cu dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi cu principiul "res judicata", s-a apreciat corect că, în litigiul pendinte, nu mai poate fi analizată buna-credinţă a reclamantului, întrucât ea a făcut obiectul mai multor litigii care s-au finalizat cu concluzia că acesta a dobândit imobilul din litigiu cu bună-credinţă, dreptul său de proprietate nemaiputând fi contestat.

În legătură cu plângerea împotriva încheierii de carte funciară, instanţele fondului au apreciat corect ca aceasta nu are relevanţă în speţă, faţă de obiectul acesteia. Pârâtul a atacat încheierea OCPI Timiş prin care acesta a procedat la radierea unui proces soluţionat irevocabil, pe considerentul că a promovat o cerere de revizuire a hotărârii irevocabile pronunţate în procesul radiat, numai că înscrierea sau radierea unui proces nu afectează dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în privinţa căruia s-a notat respectivul proces.

Cum problema dreptului de proprietate a reclamantului nu mai poate fi repusă în discuţie în acest proces, admiterea capătului de cerere din acţiunea introductivă privitor la predarea posesiei imobilului din litigiu - proprietatea reclamantului, s-a impus faţă de temeiul juridic al acţiunii - dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 43 din Constituţia României ce garantează dreptul de proprietate, precum şi prevederile convenţiilor internaţionale încheiate în acelaşi sens.

Reclamantul, în raport cu dispoziţiile art. 480 C. civ., este cumpărător al imobilului din litigiu iar toate litigiile purtate între părţi cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului s-au finalizat prin recunoaşterea acestui drept, cu consecinţa menţinerii înscrierilor în acest sens efectuate în evidentele de carte funciară.

Susţinerilor recurenţilor-pârâţi conform cărora imobilul a fost trecut în domeniul public al statului, prin efectul unei hotărâri a Consiliului local din anul 2006, nu pot fi primite, întrucât acestea au fost avute în vedere de instanţele ce au dezlegat problemele litigioase ivite între părţi, fiind incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ., tot astfel fiind de prisos analiza legalităţii art. 1 şi 7 din Legea nr. 213/1998 raportat la H.G. nr. 977/2002.

Conform dispoziţiilor art. 1201 C. civ., puterea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale - respectiv, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ. Această a doua formă de reglementare a puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Aceasta face ca partea interesată să se poată prevala de lucrul judecat anterior, impunând instanţei, constatarea jurisdicţională anterioară, care poate fi considerată ca fiind, chiar determinantă în soluţionarea cauzei, constituindu-se într-un mijloc de apărare de fond.

Acestea sunt considerentele pentru care nu pot fi primite criticile pârâţilor referitoare la nelegalitatea deciziei pronunţate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., situaţia juridică a imobilului fiind în mod judicios stabilită, din perspectiva dispoziţiilor art. 480 C. civ.

Criticile recurenţilor-pârâţi referitoare la plata chiriei sunt însă întemeiate, pentru următoarele considerente:

Dacă sub aspectul proprietăţii asupra imobilului în litigiu, în considerarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., respectiv principiul "res judicata"şi prin efectul dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţele fondului au dezlegat în deplin consens chestiunea litigioasă - recunoaşterea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului - nu acelaşi lucru poate fi reţinut în privinţa obligaţiei pârâţilor de a plăti, în solidar, contravaloarea chirie.

Astfel, prin decizia atacată, admiţând apelul reclamantului, instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis şi petitul din acţiunea principală privind obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 179.122 euro, cu titlu de contravaloare chirie pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, precum şi în continuare suma de 2594,32 euro/lună, până la eliberarea efectivă a imobilului din litigiu.

S-a avut în vedere faptul că, proprietarului confirmat prin efectul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, trebuie să-i fie recunoscut dreptul de a culege fructele bunului său, potrivit art. 482 - 483 C. civ., pentru cuantificarea despăgubirii ce i se cuvine fiind avute în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Ceea ce însă nu a avut în vedere instanţa de apel şi, prin urmare, nici nu a cercetat, este împrejurarea că, prin hotărârea de prima instanţă, a fost respinsă acţiunea reclamantului fată de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Direcţia de Sănătate Publică Timiş pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestora, întrucât cei doi pârâţi nu sunt deţinătorii imobilului în litigiu, nefiindu-le astfel imputabilă lipsirea de folosinţă a reclamantului asupra acestuia.

Fiecare dintre cei patru pârâţi, dincolo de această chestiune ignorată de instanţă, au invocat în apărarea lor mai multe acte normative care să le justifice într-o formă sau alta legătura sau, dimpotrivă, lipsa de legătură cu imobilul în litigiu.

Instanţa de apel a avut în vedere şi a aplicat în ceea ce-l priveşte pe reclamant, o dispoziţie de principiu conform căruia proprietarului confirmat prin forţa unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, i se cuvine recunoaşterea dreptului de a culege fructele bunului său.

Instanţa de apel nu a stabilit însă care sunt temeiurile care pot justifica existenţa raportului juridic obligaţional dintre reclamant şi pârâţi, respectiv caracterul solidar al obligaţiei concrete stabilite în sarcina pârâţilor, plata contravalorii chiriei pentru perioada 27 august 2006 - 31 mai 2012, şi în continuare până la eliberarea efectivă a imobilului din litigiu.

La momentul formulării pretenţiei, reclamantul a invocat ocuparea fără drept a imobilului, lipsirea lui de exerciţiul dreptului de folosinţă asupra imobilului, sens în care a solicitat obligarea pârâtului/pârâţilor la plata sumelor reprezentând prejudiciul cauzat, în temeiul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ.

Acesta este motivul pentru care toţi pârâţii au promovat calea de atac a recursului, invocând în apărarea lor considerente multiple, uneori confuze sau contradictorii, care să le circumstanţieze poziţia în proces.

Astfel, pârâta Direcţia de Sănătate Publică Timiş a susţinut că nu este deţinătorul de fapt al imobilului, obligarea acesteia la plata chiriei fiind total nelegală şi netemeinică. A susţinut totodată că nu este deţinătoarea de drept al imobilului, respectiv că prima instanţă a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia în mod întemeiat.

Pârâtul Spitalul Clinic de urgenţă pentru copii "L.T." Timişoara a susţinut că nu a existat vreo notificare din partea reclamantului prin care reclamantul să fi pretins plata chiriei anterior promovării cererii de chemare în judecată, pentru a se putea reţine reaua-credinţă a recurentului-pârât.

Mai mult, a susţinut că nu a fost parte în litigiile anterioare în care s-a pus în discuţie titlul de proprietate al reclamantului, astfel că instanţa de apel în mod greşit îşi întemeiază soluţia pe aceste argumente. La momentul dobândirii dreptului de proprietate, reclamantul avea cunoştinţă că în imobilul pe care îl achiziţionează îşi desfăşoară activitatea recurentul-pârât, titular al unui drept de administrare asupra imobilului în baza H.C.L. nr. 221/2006.

Cu referire la plata în solidar a chiriei s-a susţinut că raţionamentul instanţei este greşit câtă vreme Primăria Municipiului Timişoara este ordonatorul principal de credite, iar Spitalul de copii suportă din fondurile proprii doar cheltuielile reprezentând plata salariilor angajaţilor.

Recurentul-pârât nu poate fi obligat la plata chiriei chiar dacă are calitatea ele utilizator al imobilului revendicat. Spitalul de copii nu exercită un drept de folosinţă în mod abuziv, ci în baza unei hotărâri de Consiliu Local care îi dă dreptul de a exercita acest atribut al dreptului de proprietate, dar şi în virtutea calităţii bunului de bun de interes public.

În egală măsură, recurenţii-pârâţi Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au invocat aspecte multiple de nelegalitate, pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a susţinut că în mod nelegat au fost obligaţi la plata sumei de 179.122 euro, în condiţiile în care aceste sume trebuie asigurate de la bugetul Ministerului Sănătăţii, prin Direcţiile de Sănătate Publică, fiind sume necesare desfăşurării activităţilor de sănătate, inclusiv chiriile.

În esenţă, s-a susţinut că plata chiriilor pentru imobilele în care funcţionează unităţi sanitare, restituite prin hotărâri judecătoreşti, nu se asigură de la bugetul local, ci de la bugetul de stat.

Conform art. 4 lit. a. din O.G nr. 70/2002, municipiile asigură sumele necesare pentru cheltuielile de întreţinere şi gospodărie, reparaţii, consolidare, extindere şi modernizare a unităţilor sanitare publice - proprietatea publică a municipiului - în limita creditelor bugetare aprobate cu această destinaţie în bugetele locale. Cheltuielile necesare desfăşurării activităţilor de sănătate, inclusiv chiriile, erau asigurate, pentru perioada solicitată, de Ministerul Sănătăţii, prin Direcţiile de Sănătate Publică Judeţene.

În prezent, imobilul în speţă este înregistrat în evidenţele recurentei-pârâte ca domeniul public şi este în administrarea Spitalului de urgenţă pentru copii "L.T.", conform H.C.L. nr. 221/2006.

Instanţa de apel a ignorat, pe de o parte, actele normative de care părţile au înţeles să se prevaleze şi, pe de altă parte, probatoriul administrat în cauză, ceea ce înseamnă că a fost nesocotit, prin nemotivare, dreptul de apărare al pârâţilor. Aceasta era obligată să arate, în concret, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, argumentele pentru care nu pot fi primite apărările pârâţilor cu referire la fiecare dintre textele de lege invocate.

Instanţa de apel a pronunţat astfel o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În accepţiunea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordantă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

În egală măsură, este important de subliniat că poate fi reţinut caracterul solidar al unei obligaţii civile, dar numai prin raportare la izvorul acestei pretinse solidarităţi - voinţa părţilor sau legea.

Prin urmare, instanţa de apel va trebui să cerceteze pretinsul raportul juridic obligaţional din perspectiva celor/celui care ar putea răspunde pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, prescriptibilitatea dreptului la acţiune fiind în egală măsură o chestiune ce trebuie urmărită şi cercetată în rejudecare, cu atât mai mult cu cât o astfel de apărare s-a invocat.

Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, constatând că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile pârâţilor Direcţia de Sănătate Publică Timiş, Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "L.T." Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul C.V., la aceeaşi instanţă de apel, numai în ceea ce priveşte motivele de apel referitoare la plata chiriei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva Deciziei nr. 25 din 21 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Admite recursurile declarate de pârâţii Direcţia de Sănătate Publică Timiş, Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "L.T." Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, prin primar, împotriva aceleaşi decizii, casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul C.V., la aceeaşi instanţă de apel, numai în ceea ce priveşte motivele de apel referitoare la plata chiriei.

Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei privind admiterea apelului declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, respingerea apelului declarat de pârâtul Spitalul de Urgenţă pentru Copii "L.T." Timişoara şi menţinerea în rest a sentinţei apelate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 3238/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 3242/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 3241/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3241/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs