ICCJ. Decizia nr. 3317/2014. Civil. Evacuare. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3317/2014
Dosar nr. 77540/3/2011
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2014
Asupra recursului constată următoarele:
Urmare declinării competenţei materiale de soluţionare a cauzei prin Sentinţa nr. 8127 din 19 octombrie 2011 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin Sentinţa nr. 4959 din 14 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta SC A.G. SRL prin administrator judiciar AS S.I. IPURL, în contradictoriu cu pârâtul P.D.G., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin contractul de închiriere încheiat între SC A.G. SRL, în calitate de proprietar şi pârât, în calitate de chiriaş, la data de 18 octombrie 2008, a fost cedată folosinţa imobilului situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 224 mp şi construcţia edificată pe acesta, compusă din subsol, parter, etaj şi mansardă.
Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 6 ani, chiria şi modalităţile de plată ale acesteia fiind stabilite în art. 4 din contract.
În art. 4.3 din contract, părţile au stabilit că pentru contravaloarea chiriei pe primii cinci ani, în cuantum de 90.000 euro, chiriaşul va renova în primii doi ani întreg imobilul la standarde de calitate.
Cum la data de 15 februarie 2011 a fost deschisă procedura falimentului asupra reclamantei SC A.G. SRL, lichidatorul judiciar desemnat de instanţă a procedat la denunţarea contractului de închiriere încheiat între părţile litigante, prin notificarea adresată la data de 4 iulie 2011 şi ulterior la 27 iulie 2011, solicitându-i-se predarea imobilului proprietatea debitoarei.
De asemenea, prin sentinţa civilă pronunţată în Dosarul nr. 4965/3/2012 al Tribunalului Bucureşti la data de 6 martie 2012 a fost admisă cererea promovată de lichidatorul judiciar AS S.I. IPURL al debitoarei SC A.G. SRL, dispunându-se, pe calea ordonanţei preşedinţiale, evacuarea pârâtului P.G. din imobilul ce a făcut obiectul contractului de închiriere.
Imobilul a fost predat lichidatorului judiciar al SC A.G. SRL la data de 16 martie 2012, ocazie cu care s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire nr. x/2012 în prezenţa apărătorului pârâtului, practicianului de insolvenţă şi a doi martori.
Cererea de obligare a pârâtului la plata chiriei pentru perioada noiembrie 2008 - martie 2012, în cuantum de 29.800 euro a fost constatată, de către tribunal, ca fiind neîntemeiată, reţinându-se că prin convenţia părţilor, s-a stabilit ca în schimbul chiriei pe primii cinci ani, chiriaşul să efectueze în primii doi ani lucrări de renovare a locuinţei închiriate, urmând ca doar în al şaselea an să plătească suma de 1.500 euro lunar cu titlu de chirie pentru spaţiul preluat în folosinţă.
Reclamanta nu a contestat în mod direct efectuarea acestor lucrări de renovare a imobilului închiriat ci a solicitat instanţei să ţină cont de faptul că autorii societăţii cumpărătoare - T.L.C. şi A.L. - au executat în anul 2003 lucrări de consolidare, reamenajări interioare şi de mansardare a imobilului existent.
S-a constatat că într-adevăr imobilul în discuţie a fost reamenajat în baza autorizaţiei de construire nr. x/2003 emisă de Primăria sector 5 Bucureşti, iar lucrările prezentate în această autorizaţie au fost recepţionate la data de 28 noiembrie 2003, aşa cum a rezultat din procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor întocmit de Direcţia de Urbanism - Serviciul Autorizaţii de Construire din cadrul Primăriei sector 5.
Cu toate acestea, stabilirea faptului că în anul 2003 au fost efectuate lucrări de consolidare, transformare şi reamenajări interioare la imobilul închiriat nu a condus la concluzia că lucrările de renovare avute în vedere ca preţ al dreptului de folosinţă nu au fost efectuate de către pârât.
Dacă asemenea lucrări nu ar fi fost necesare, locatorul nu ar fi stabilit în convenţia încheiată cu pârâtul o asemenea modalitate de plată a chiriei.
Din moment ce însăşi locatorul, prin reprezentanţii săi legali a recunoscut că este necesară efectuarea de reparaţii importante pentru folosinţa normală a spaţiului închiriat, a fost găsită vădit lipsită de temei solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata chiriei în cuantum de 29.800 euro începând din momentul predării bunului, cu atât mai mult cu cât această plată trebuia efectuată în forma solicitată de reclamantă de abia începând cu cel de-al şaselea an de ocupare a imobilului.
Nici capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii calculatoarelor şi a mobilierului de birou enumerat la dosar, bunuri ce nu le-ar fi regăsit la data predării spaţiului închiriat, nu a fost găsit întemeiat, în baza probelor administrate.
În aceste condiţii, cum predarea bunurilor solicitate către pârât la data închirierii imobilului nu a fost probată de către reclamantă, instanţa nu a putut dispune obligarea pârâtului la restituirea acestora.
Printr-o coroborare cu restul probelor administrate în cauză s-a reţinut de către instanţă ca o prezumţie simplă şi faptul că dată fiind starea avansată de degradare a imobilului la data predării acestuia către pârât este puţin probabil ca aceste bunuri solicitate de reclamantă să se fi regăsit într-o clădire improprie folosinţei.
De asemenea, instanţa nu a putut socoti neprezentarea pârâtului la interogatoriu ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul reclamantei având în vedere că aplicarea art. 225 C. proc. civ. este limitată de principiul rolului activ al judecătorului, conform căruia judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi a cunoaşte fără greşeală faptele.
Cum în cauza dedusă judecăţii a fost posibilă o verificare a stării de fapt pe baza altor probe propuse de reclamantă sau ordonate de instanţă, prezumţia simplă de recunoaştere tacită în favoarea reclamantei nu a putut opera.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia nr. 204 din 27 martie 2014, prin care s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, ca nefondat.
Anterior pronunţării deciziei, la termenul de judecată din 20 martie 2014, curtea de apel a calificat calea de atac ca fiind apel şi nu recurs, având în vedere cuantumul pretenţiilor (mai mare de 100.000 lei), constatând incidenţa dispoziţiilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ. (şi nu pe cele ale art. 2821 alin. (1) din cod).
S-a reţinut, contrar susţinerilor apelantei, că neprezentarea pârâtului la judecată şi neprezentarea de probe de către acesta nu sunt în măsură, în sine, că influenţeze asupra aprecierii temeiniciei acţiunii reclamantei. Dimpotrivă, astfel cum a rezultă din prevederile art. 1169 C. civ., reclamantei îi incumbă obligaţia de a-şi dovedi pretenţiile. În raport cu acestea şi având în vedere că la judecata în primă instanţă tribunalul s-a limitat la aplicarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. referitoare la rolul activ al instanţei, susţinerea apelantei în sensul că aceasta din urmă s-ar fi "transformat în avocatul pârâtului" a fost găsită nesusţinută sub aspect probatoriu.
Pretinsa prejudiciere a apelantei din cauza tergiversării demersurilor de valorificare a imobilului în procedura insolvenţei deschisă faţă de SC A.G. SRL, invocată în motivarea apelului, nu a putut fi reţinută de instanţă în sensul că ar avea vreo legătură cu pretenţiile concrete solicitate prin cererea de chemare în judecată, mai ales că apelanta nu a concretizat un prejudiciu anume, fiind contrară prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Susţinerile apelantei nu au fost constatate a fi suficiente nici pentru reţinerea relei credinţe a pârâtului, în lipsa unor probe concludente, în condiţiile în care buna-credinţă se prezumă, iar reaua credinţă se impune a fi probată.
Contractul de închiriere cu pârâtul a fost încheiat de reclamantă printr-un mandatar persoană fizică, dar în condiţiile în care apelanta nu a probat aceeaşi calitate pentru persoana respectivă şi în ce priveşte achiziţionarea mobilierului şi calculatoarelor, susţinerile referitoare la aceasta au fost găsite ca fiind lipsite de relevanţă în cauză.
S-a constatat că bilanţurile contabile ale societăţii apelante nu sunt în măsură să facă dovada concludentă în sensul că bunurile pretinse a fi fost sustrase de pârât din imobil s-ar fi aflat în patrimoniul apelantei, deoarece menţionarea în bilanţuri a unor valori la rubricile "active circulante" şi "imobilizări corporale" sunt de ordin general, neindicând în concret bunurile respective.
În mod firesc, pentru a-şi dovedi, în condiţiile art. 1169 C. civ. susţinerea în sensul că pârâtul i-a sustras bunurile, apelanta trebuia să probeze nu numai că bunurile sunt proprietatea sa ci şi că le-a predat pârâtului, sub inventar, pentru a înlătura regula potrivit căreia posesia bunurilor mobile valorează, până la proba contrară, coproprietatea asupra acestora. În condiţiile în care apelanta nu a făcut dovada în sensul arătat, lipsa susţinerilor pârâtului nu a prezentat relevanţă.
S-a constatat că nu s-a probat de către apelantă că tribunalul nu ar fi dispus consemnarea întocmai a celor declarate de martorul propus de reclamantă, iar tribunalul nici nu a reţinut că martorul ar fi declarat expres că pârâtul şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a face reparaţii, pentru că imobilul să devină locuibil, ci a menţionat că reţine acest aspect din declaraţia martorului, evident pe cale de interpretare logică, având în vedere că martorul a arătat că imobilul era locuibil la acea dată.
Apelanta a interpretat greşit şi considerentele reţinute de tribunal referitor la declaraţia de creanţă formulată de pârât în procedura insolvenţei deschisă faţă de societatea apelantă, prin care prima instanţă a arătat că este neîntemeiată susţinerea reclamantei în sensul că pârâtul ar fi recunoscut în dosarul de insolvenţă că nu a plătit niciodată chirie. Tribunalul nu a concluzionat în acest context că pârâtul ar fi efectuat lucrări la imobil.
În procedura insolvenţei SC A.G. SRL lichidatorul a notificat pârâtul că i-a respins declaraţia de creanţă ca tardivă, adăugând că pe fond cererea de creanţă este neîntemeiată ţinând seama că nu s-a făcut dovada pretinselor investiţii. Or, aprecierea lichidatorului sub aspectul menţionat şi notificarea emisă se includ în procedura de verificare a creanţelor de către acesta, fără a avea valoarea unei hotărâri judecătoreşti şi, prin urmare, neputând fi opuse sentinţei atacate în cauză, sub aspectul puterii sau autorităţii de lucru judecat. Oricum, din cuprinsul notificării adresate pârâtului nu a rezultat, cum a susţinut apelanta, că lichidatorul ar fi reţinut că imobilul era deja consolidat şi renovat anterior închirierii. Conform înscrisurilor la dosar s-au efectuat lucrări la imobil dar cu circa 5 ani mai înainte de închiriere, iar în contractul de închiriere s-a menţionat expres că la acel moment imobilul reclamă lucrări pentru a deveni locuibil.
În raport cu art. 1169 C. civ. reclamanta trebuia, în mod prioritar, să-şi probeze susţinerile, în lipsa probelor, eventuala necontestare din partea pârâtului neavând relevanţă şi nevalorând recunoaşterea pretenţiilor reclamantei.
Tribunalul nu a ignorat nicidecum interogatoriul propus a fi luat pârâtului ci dimpotrivă a menţionat în considerentele reţinute în mod expres şi temeinic de ce nu se poate reţine neprezentarea pârâtului pentru a răspunde la interogatoriu drept o mărturisire deplină din partea acestuia.
S-a constatat că susţinerile apelantei nu au fost probate şi nu au oferit nici măcar indicii suficiente în raport cu care instanţa să recurgă la prezumţii.
Împotriva acestei ultime decizii, anterior comunicării, a declarat recurs reclamanta SC A.G. SRL prin lichidator judiciar AS S.I. IPURL, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A arătat că întrucât pârâtul a refuzat să predea imobilul a fost nevoită să promoveze acţiunea în evacuare, atât pe ordonanţă preşedinţială cât şi pe dreptul comun, procedura insolvenţei fiind tergiversată peste 2 ani de zile.
A mai precizat că au fost sustrase mobilierul şi calculatoarele şi că pârâtul a refuzat să plătească chiria pentru perioada cât a folosit imobilul proprietatea debitoarei.
A menţionat totodată că deşi pârâtul nu s-a prezentat în instanţă, nu a formulat cerere reconvenţională şi nici cerere de probe, recunoscând implicit pretenţiile reclamantei, "a câştigat" procesul, motiv pentru care va formula plângere la DNA pentru abuz în serviciu împotriva magistraţilor care au soluţionat dosarul.
A solicitat şi suspendarea executării deciziei recurate, motivat de faptul că o dată făcută plata din patrimoniul debitoarei, aceasta nu mai poate fi recuperată având în vedere atitudinea pârâtului şi faţă de împrejurarea că se află în procedura falimentului, urmând a se definitiva tabelul de creanţe după soluţionarea definitivă a litigiului.
A mai arătat că va motiva recursul după primirea deciziei.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, recurenta, deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu a formulat nicio critică care să permită încadrarea în motivele prevăzute de textul de lege menţionat, nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
Nemulţumirile recurentei, atât în raport de conduita intimatului-pârât, care nu a înţeles să se apere în proces, cât şi faţă de soluţia pronunţată nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul avut în vedere de art. 304 C. proc. civ., reprezentând simple reiterări a unor situaţii de fapt.
De altfel, se observă că în finalul declaraţiei de recurs, chiar recurenta a precizat că va motiva recursul după primirea deciziei atacate, fapt care nu s-a întâmplat până în prezent.
Prin urmare, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurenta nu a combătut în vreun fel argumentele instanţei de apel şi nu a formulat critici susceptibile de cenzură în recurs.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării deciziei atacate, se reţine că aceasta nu poate fi primită, în contextul în care hotărârea recurată, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, menţinându-se soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, nu este susceptibilă de executare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanta SC A.G. SRL prin lichidator judiciar AS S.I. IPURL împotriva Deciziei nr. 204 din 27 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3316/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 3322/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
