ICCJ. Decizia nr. 3315/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3315/2014
Dosar nr. 3399/63/2009**
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 7 octombrie 2005, reclamanţii S.A., S.G. au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligaţi pârâţii T.A., T.C., I.M., I.R., F.G., C.M., I.M., M.T., A.M.E., L.E., L.I., Ma.T., P.O. şi P.A. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 3.372,13 mp situat în Craiova, jud. Dolj.
Printr-o precizare de acţiune ulterioară s-a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate emise pârâţilor conform Legii nr. 18/1991 şi Deciziei nr. 81 din 8 mai 1992 a Prefecturii Dolj. De asemenea, suprafaţa de teren revendicată a fost precizată ca fiind de 1.804 mp, liberă de construcţii.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 şi au susţinut că trecerea lui în proprietate statului s-a făcut în mod abuziv, fără titlu, întrucât autorul P.A. făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, fiind militar de carieră în rezervă (pensionar), invalid de război.
Au mai arătat că, în timpul parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, au aflat că, din cei 8.970 mp, suprafaţa de 5.597,87 mp este deţinută de SC C. SA Craiova, suprafaţa de 1.034 mp a fost înstrăinată de autor anterior naţionalizării, iar suprafaţa de 2.338,13 mp este deţinută de pârâţii din prezenta cauză., cărora le-au fost eliberate titluri de proprietate conform Legii nr. 18/1991.
Reclamanţii au susţinut că titlurile de proprietate emise sunt lovite de cauza de nulitate absolută prevăzută de art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, pârâţii nefiind persoane îndreptăţite la constituirea dreptului de proprietate, nici chiar în temeiul dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, întrucât constituirea dreptului de proprietate în aceste condiţii presupunea obţinerea, anterior, a unui drept de folosinţă asupra terenului, iar suprafaţa de 2.338,13 mp depăşeşte întinderea unui teren destinat doar folosirii clădirilor şi nu a făcut anterior obiectul dreptului de folosinţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 282 din 14 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Dolj (în rejudecare, după desfiinţarea Sentinţei nr. 251/2008) s-a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi.
S-a reţinut că pe rolul Tribunalului Dolj se află Dosarul nr. 871/2004 care are ca obiect contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în care a fost disjunsă acţiunea în revendicare ce face obiectul analizei în prezentul dosar şi că dosarul ce are ca obiect contestaţia în baza Legii nr. 10/2001 este suspendat în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare.
Tribunalul a constatat că excepţia de inadmisibilitate este întemeiată, întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale şi o procedură administrativă prealabilă obligatorie.
Reclamanţii au formulat cerere de completare a hotărârii, susţinând că instanţa a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere având ca obiect nulitatea Dispoziţiei nr. 81/1992, emisă de Prefectura Dolj, cerere respinsă prin încheierea din 20 octombrie 2009.
Apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei şi a încheierii de respingere a cererii de completare a dispozitivului acesteia fost admis prin Decizia civilă nr. 64 din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova, cu consecinţa desfiinţării ambelor hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivare, s-a reţinut că instanţa de fond a respins în mod greşit acţiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă şi astfel, nu a cercetat fondul cauzei, situaţie în care, în speţă, îşi găsesc incidenţa dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Împotriva deciziei au formulat recurs pârâţii T.A., T.M., P.M., S.C.L., G.G.M., precum şi pârâţii I.M., V.M.D., Ma.T.H., M.T., C.M., C.D.
Prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins recursurile ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că cererea în revendicarea terenului în suprafaţă de 3.372,13 mp a fost formulată exclusiv în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, deoarece persoanele juridice au fost chemate în judecată în cererea de constatare a nulităţii absolute a titlurilor de proprietate emise conform Legii nr. 18/1991, precum şi a Deciziei nr. 81 din 8 mai 1992 a Prefecturii judeţului Dolj.
S-a apreciat că cererea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă, chiar după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Aceasta, întrucât potrivit deciziei în interesul legii nr. 33/2008, nu se poate considera că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Finalitatea unei acţiuni în revendicare fiind redobândirea posesiei, ca stare de fapt, la care reclamanţii se socotesc îndreptăţiţi, nu poate fi ignorat că, prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială, reclamanţii nu ar obţine însăşi restituirea în natură a imobilului, ci doar măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu art. 20 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, dat fiind că imobilul a fost înstrăinat foştilor chiriaşi.
Ca atare, cererea în revendicare împotriva unor asemenea cumpărători ai imobilului nu este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a apreciat şi instanţa de apel.
S-a arătat că o atare analiză trebuie realizată însă, în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană, aşa cum rezultă din decizia în interesul legii nr. 33/9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu în condiţiile art. 480 C. civ., în condiţiile în care imobilul în litigiu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În acest sens, s-a dat îndrumarea ca instanţa să cerceteze dacă reclamanţii au un "bun" în sensul Convenţiei, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii europene dezvoltată în materie şi de faptul că în ce priveşte conţinutul noţiunii de "bun", spre deosebire de jurisprudenţa formată pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu - în care s-a apreciat că simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate -, în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
S-a menţionat de asemenea că, dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Totodată, în absenţa unei hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanţilor decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Reluând judecata, Tribunalul Dolj, Secţia I civilă a pronunţat Sentinţa nr. 150 din 11 mai 2012 prin care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor. A respins excepţia inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii în revendicare. A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi având ca obiect revendicare imobiliară. A obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie următoarele suprafeţe: pârâţii C.D., C.M. I.M., I.O.D., I.M., M.T., Ma.T. H.C. şi V. (M.) D. - suprafaţa de 661 mp; pârâtele S.C.L. şi P.M. - suprafaţa de 167 mp; pârâta F.G.F. - suprafaţa de 167 mp; pârâţii T.A. şi T.M. - suprafaţa de 167 mp; pârâta C. (I.) R. - suprafaţa de 166 mp, toate situate în Craiova, individualizate conform raportului de expertiză. A respins cererea în revendicare faţă de pârâta Primăria municipiului Craiova. A respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 81/1992 emisă de Prefectura judeţului Dolj.
S-a reţinut de către tribunal, legat de calitatea procesuală activă a reclamanţilor, că aceştia sunt succesori în drepturi ai defunctului P.A., ca moştenitori testamentari ai numitei P.V.E., descendentă de gradul I a autorului.
S-a constatat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, întrucât autorul făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, fiind pensionar.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi excepţia prematurităţii acesteia, faţă de nefinalizarea procedurii prevăzute de legea specială, instanţa a constatat că excepţia inadmisibilităţii a fost analizată şi respinsă în mod irevocabil prin Decizia nr. 64/2010 a Curţii de Apel Craiova, iar excepţia prematurităţii este neîntemeiată, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul în litigiu nu mai era deţinut de o persoană juridică, ci intrase în patrimoniul pârâţilor, prin constituirea dreptului de proprietate, conform art. 35 alin. (2) (actual art. 36 alin. (2)) din Legea nr. 18/1991, în baza Deciziei nr. 81/1992 a Prefecturii judeţului Dolj sau prin transmitere de la alte persoane fizice cărora li se constituise dreptul conform textului de lege menţionat, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 20 şi 21 din Legea nr. 10/2001.
S-a constatat că suprafaţa atribuită în proprietate deţinătorilor apartamentelor din imobilele din str. Ş.M. nr. x şi y, prin Decizia nr. 81/1992 a Prefecturii Judeţului Dolj, coincide cu suprafaţa asupra căreia aceştia aveau un drept de folosinţă dobândit o dată cu repartizarea locuinţelor construite, astfel că pârâţii erau îndreptăţiţi la constituirea dreptului, iar decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, nefiind incidentă cauza de nulitate prevăzută de art. III, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 169/1997.
Pe fondul acţiunii în revendicare, instanţa a analizat cererea pornind de la dispoziţiile art. 480 C. civ., procedând la compararea titlurilor.
Astfel, în ceea ce priveşte suprafaţa de 2.080 mp pentru care pârâţii deţin titluri de proprietate, instanţa a apreciat că se impune a se da preferinţă titlului reclamanţilor, întrucât este mai bine caracterizat.
Aceasta, întrucât titlul reclamanţilor provine de la adevăratul proprietar, P.A., fiind dobândit de la acesta prin succesiune legală şi testamentară, spre deosebire de titlul pârâţilor care provine de la stat sau îşi are originea într-un titlu provenind de la stat, care nu a fost niciodată proprietar al terenului.
Titlul pârâţilor a fost dobândit în temeiul legii (a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991) de la stat sau prin convenţie, dar de la persoane care au primit, la rândul lor, terenul tot de la stat, care nefiind adevăratul proprietar nu le putea constitui pârâţilor un drept pe care nu-l avea şi cu privire la care nu putea dispune.
Pe de altă parte, titlul reclamanţilor este anterior celui al pârâţilor, datând din 1938, conform contractului de vânzare-cumpărare depus la dosar, în timp ce pârâţii au obţinut titlu abia în anul 1992, o dată cu emiterea Deciziei nr. 81/1992 de către Prefectura Judeţului Dolj.
Nu a fost primită apărarea pârâţilor în sensul că ar fi intervenit uzucapiunea cu privire la terenurile pe care le deţin, din moment ce aceştia au stăpânit terenul până la data emiterii Deciziei nr. 81/1992 cu drept de folosinţă. Acest drept de folosinţă asupra terenului a reprezentat chiar temeiul care a justificat constituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâţilor conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. De aceea, tribunalul a constatat că nu sunt relevante aspectele relatate de martori în sensul că terenul ar fi fost stăpânit de pârâţi cu titlu de proprietari.
În raport de aceste considerente, tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare, aşa cum a fost precizată la 20 ianuarie 2012, este întemeiată, a admis-o şi a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafeţele ocupate de aceştia ce exced celor aflate sub construcţii sau celor necesare exploatării acestora, astfel cum au fost delimitate aceste suprafeţe, prin expertiza efectuată, suplimentul raportului de expertiză şi schiţele anexe.
Faţă de Primăria municipiului Craiova, a fost respinsă acţiunea în revendicare, în dosar neexistând dovezi în sensul că vreo porţiune din terenul în litigiu s-ar afla în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, din procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului notificat de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 rezultând, din contră, că primăria nu are calitatea de unitate deţinătoare a niciunei suprafeţe din terenul solicitat.
Curtea de Apel Craiova a pronunţat Decizia civilă nr. 13 din 7 martie 2013, prin care a admis apelurile formulate de reclamanţi şi de pârâţi, a anulat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Dolj.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat că, pe parcursul judecării în fond a cauzei, două dintre părţile litigante au decedat: F.G.-F. la data de 19 martie 2006 şi M.T. la data de 11 noiembrie 2011, în proces nefiind introduşi decât moştenitorii defunctei F.G.-F., sentinţa apelată fiind pronunţată la data de 11 mai 2012 faţă de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5105 din 7 noiembrie 2013 a admis recursul declarat de reclamanţii S.G. şi S.A., a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de recurs a reţinut nelegalitatea deciziei din apel, în condiţiile în care pârâta M.T. a decedat la 11 noiembrie 2011, moment la care, moştenitorii acesteia (V.M.D. şi Ma.T. H.C.) figurau ca părţi în proces, în nume propriu.
În rejudecare, Curtea de Apel Craiova a pronunţat Decizia civilă nr. 1108 din 1 aprilie 2014, prin care a respins, ca nefondate, apelurile reclamanţilor şi pârâţilor şi ca inadmisibilă, cererea intimatului-pârât I.M., de aderare la apelul formulat de S.C. şi P.M..
În considerentele deciziei, s-a reţinut că apelul declarat de reclamanţi a vizat obligarea pârâţilor la toate cheltuielile de judecată efectuate de ei în acest proces, în toate fazele procesuale, de la demararea acestuia până la pronunţarea hotărârii atacate şi nu numai la suma de 700 lei.
Pârâtele S.C.L. şi P.M. au criticat sentinţa pentru greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, în condiţiile în care prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat faptul că, în absenţa unei hotărâri de restituire, reclamanţilor nu li se poate recunoaşte decât un drept de creanţă constând în despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001. De altfel, intimaţii-reclamanţi au şi înţeles să uzeze de această procedură, înaintând notificare prin care au solicitat acordarea de despăgubiri.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că soluţia tribunalului este contradictorie, câtă vreme, învestită cu analiza legalităţii şi valabilităţii Deciziei nr. 81/1992, care reprezintă actul lor primar de proprietate, instanţa respinge acest capăt de cerere, dar în acelaşi timp admite acţiunea în revendicare. De asemenea, nelegală este şi motivarea instanţei cu privire la nerecunoaşterea efectelor juridice specifice uzucapiunii, care a fost invocată în apărare de către apelantă.
Pârâţii T.A., T.M., Ma.T., V.D., C.D. şi C.M. au susţinut că nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei instanţei de fond vizează atât modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active cât şi modalitatea de soluţionare a fondului cauzei având în vedere Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pârâtul I.M. a formulat cerere de aderare la apelul declarat de S.C.L. şi P.M., solicitând admiterea cererii şi pe cale de consecinţă, admiterea apelului declarat de acestea.
Asupra acestui din urmă apel, instanţa a constatat caracterul lui inadmisibil, faţă de prevederile art. 293 C. proc. civ., în conformitate cu care, aderarea la apel se poate face numai de către intimat, putând fi îndreptat doar împotriva apelantului principal, respectiv, intimatul poate să adere la apelul făcut de partea potrivnică.
Aceasta înseamnă că cererea de aderare la apel nu se poate face pentru a sprijini apărarea intimaţilor cu interese alăturate. Cum intimatul I.M. a aderat la apelul formulat de către un alt intimat, demersul acestuia este inadmisibil.
Criticile din apelurile celorlalţi pârâţi au fost găsite nefondate.
Astfel, în ce priveşte greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, s-a constatat că instanţa de fond, în mod corect a avut în vedere Sentinţa civilă nr. 24615 din 28 octombrie 2002, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat existenţa dreptului de proprietate asupra terenului, în patrimoniul autorului reclamanţilor, precum şi faptul că acesta a fost preluat de stat în mod nelegal.
Referitor la criticile pârâţilor vizând dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în sensul că reclamanţii ar avea doar un drept de creanţă care trebuie valorificat ca urmare a notificării depuse în baza aceluiaşi act normativ, instanţa de apel le-a apreciat nefondate, faţă de decizia în interesul legii nr. 33/2008, conform căreia este prioritară Convenţia europeană a drepturilor omului în soluţionarea litigiilor care au ca obiect revendicare întemeiată pe dreptul comun, fiind necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia şi, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, care este şi acesta, de asemenea, ocrotit, sau securităţii raporturilor juridice.
În situaţia în care este de necontestat că reclamanţii au un bun în înţelesul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, aceştia nu pot fi lipsiţi de dreptul de proprietate pe care şi l-au dovedit în speţă, fără să fie pusă în discuţie o eventuală cauză de utilitate publică, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.
O astfel de analiză a fost tranşată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin pronunţarea hotărârilor în materia imobilelor preluate de către stat, cum ar fi Străin împotriva României, Porţeanu împotriva României, Katz împotriva României sau cauza Faimblat împotriva României.
În acest context, s-a reţinut că în mod corect s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, dându-se preferinţă celui mai bine caracterizat, reţinându-se că titlul reclamanţilor provine de la adevăratul proprietar, fiind dobândit de la acesta prin succesiune legală şi testamentară, în timp ce al pârâţilor provine de la stat care nu a fost niciodată proprietar al terenului.
Neîntemeiate au fost găsite şi criticile referitoare la greşita soluţionare a cauzei prin prisma instituţiei juridice a uzucapiunii, care nu poate opera în favoarea pârâţilor, astfel cum au susţinut aceştia, câtă vreme posesia exercitată a fost una viciată.
Apelul reclamanţilor a fost apreciat nefondat, în speţă nefiind îndeplinite cerinţele art. 274 C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care n-au fost dovedite, la dosar neexistând înscrisuri în acest sens.
Ulterior, reclamanţii au formulat cerere de completare a dispozitivului acestei decizii, arătând că soluţionând apelurile, instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.
Prin Decizia nr. 5 din 26 iunie 2014 Curtea de Apel Craiova a admis solicitarea şi a dispus completarea dispozitivului cu menţiunea respingerii cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată formulate de către reclamanţii-apelanţi.
S-a reţinut în motivare, că din examinarea deciziei rezultă că, într-adevăr, sunt aplicabile prevederile art. 2812 C. proc. civ., întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii care viza acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în cauză de către reclamanţii-apelanţi S.G. şi S.A., pentru calea de atac a apelului.
Soluţionând cererea lăsată nerezolvată, instanţa a respins-o, constatând că la data de 6 decembrie 2012, reclamanta-apelantă S.A. a solicitat restituirea sumei de 18.506 lei achitată în Dosar nr. 2723/CIV/2006 al Tribunalului Dolj.
Ulterior, la termenul de judecată din data de 24 ianuarie 2013, s-a luat act de cererea de renunţare formulată de către mandatar, în numele şi pentru reclamanţii apelanţi, cu privire la acest motiv de apel.
În privinţa restului cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de către cei doi apelanţi, ca motive de apel, s-a considerat că nu poate fi acordat în condiţiile "în care toate apelurile formulate în cauză, inclusiv cel al celor doi reclamanţi, au fost respinse ca nefondate, cheltuielile de judecată solicitate fiind nedovedite".
Împotriva Deciziei nr. 5/26 iunie 2014 au declarat recurs reclamanţii S.G. şi S.A., iar împotriva Deciziei nr. 1108 din 1 aprilie 2014, pârâţii T.A., T.M., C.M., C.D., Ma.T. H.C. şi, printr-un memoriu distinct, pârâţii S.C.L. şi P.M., I.M. şi C.R.
1. Reclamanţii au susţinut nelegalitatea deciziei date asupra cererii de completare a dispozitivului din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a arătat că instanţa de apel a motivat soluţia reţinând eronat că reclamanta ar fi renunţat la cheltuielile de judecată pentru această fază procesuală.
În realitate, apelanţii-reclamanţi au solicitat cheltuieli pentru faza apelului constând în onorariul de avocat, dovada plăţii acestuia depunându-se la dosar la termenul la care a avut loc judecata apelului.
Totodată, instanţa a considerat greşit că nu pot fi acordate cheltuieli de judecată întrucât toate apelurile au fost respinse, în condiţiile în care cererea de acordare a cheltuielilor a fost formulată prin prisma existenţei apelurilor părţilor adverse care, fiind respinse, îi îndreptăţea pe reclamanţi la cheltuielile de judecată aferente.
Pronunţând o soluţie contrară, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. - câtă vreme a existat culpa procesuală a părţilor adverse - precum şi jurisprudenţa Curţii europene, care statuează că se poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată, în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora.
2. Recurenţii-pârâţi T.A., T.M., C.M., C.D., Ma.T. H.C. au susţinut că Decizia nr. 1108 din 1 aprilie 2014 este nelegală pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a arătat că instanţa de rejudecare a ignorat problemele de drept rezolvate cu caracter obligatoriu prin decizia instanţei de recurs şi că nu s-a analizat faptul că reclamanţii n-au făcut dovada dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi a jurisprudenţei europene (cauza Antanasiu ş.a. împotriva României).
Astfel, în mod greşit nu s-a reţinut că în absenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii prin care să se recunoască reclamanţilor calitatea de proprietari, dat fiind faptul că au fost deposedaţi prin naţionalizarea dispusă în baza Decretului nr. 92/1950, aceştia n-au făcut dovada existenţei bunului actual în patrimoniul lor.
Având în vedere problema de drept dezlegată cu caracter obligatoriu, potrivit art. 315 C. proc. civ., prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în sensul că în absenţa unei hotărâri de restituire nu poate fi recunoscută reclamanţilor decât o creanţă, constând în despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 - acţiunea în revendicare nu putea fi admisă pentru că nu s-a dovedit continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanţilor până la data promovării acţiunii în revendicare.
S-a susţinut, pe de altă parte, că reclamanţii n-au dovedit faptul că autorul lor - menţionat fără nume în procesul-verbal de naţionalizare - este altă persoană faţă de cea în privinţa căreia pârâţii au demonstrat că a fost condamnat pentru acte legionare şi acţiuni antisemite.
- Soluţia instanţei de apel este greşită şi în ce priveşte aprecierea dată instituţiei uzucapiunii şi a lipsei de incidentă a acesteia cu privire la terenul ce îl excede pe cel atribuit în folosinţă pârâţilor şi pentru care li s-a constituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.
Astfel, terenul a fost stăpânit continuu, netulburat, public de către pârâţi, fiind aşadar îndeplinite, cumulativ, condiţiile art. 1847 şi următoarele C. civ.
- Hotărârea este contradictorie, având în vedere pe de o parte, menţinerea legalităţii titlului de proprietate al pârâţilor - ordinul Prefectului emis în cadrul Legii fondului funciar - şi, pe de altă parte, admiterea acţiunii în revendicare a reclamanţilor.
3. Recurenţii-pârâţi S.C.L., P.M., I.M. şi T.M. (ultimii doi pârâţi dublându-şi, în această modalitate, demersul efectuat pe calea recursului) au susţinut că decizia atacată este nelegală faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., invocând următoarele aspecte:
- Instanţa a procedat la o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, considerând în mod eronat că reclamanţii au dovedit titlul asupra imobilului revendicat, ignorând Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că în absenţa unei hotărâri judecătoreşti de restituire, reclamanţilor nu li se poate recunoaşte decât un drept de creanţă constând în despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001.
De altfel, reclamanţii au înţeles să uzeze de această procedură, înaintând notificare prin care au solicitat acordarea de despăgubiri.
- În mod nelegal instanţa a apreciat că ipoteza în dezbatere este aceea a comparării titlurilor de proprietate, operaţiune posibilă atunci când ambele părţi ale revendicării produc titluri derivate, care emană de la autori diferiţi şi care sunt fără vreo legătură între ele.
Or, în speţă, titlurile invocate sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătură, bazată mai întâi pe existenţa unui autor comun, de la care proprietatea bunului s-a transmis prin intervenţia legii în proprietatea statului care, la rândul său, a dispus atribuirea terenului în patrimoniul recurenţilor-pârâţi.
- Este, de asemenea, nelegală motivarea instanţei privind nerecunoaşterea efectelor juridice specifice ale uzucapiunii, invocate în apărare de către pârâţi.
Câtă vreme instanţa a respins cererea privind anularea Deciziei nr. 81/1992, este cert că aceasta a avut în vedere întreaga suprafaţă atribuită şi folosită efectiv de către pârâţi, deoarece aceştia nu au putut folosi cu regim juridic diferit terenul aferent imobilului lor, care a fost posedat public şi sub nume de proprietar.
- Este nelegală soluţia şi cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, întrucât aceasta este promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Argumentul potrivit căruia procedura prevăzută de legea specială ar fi obligatorie numai în cazul în care imobilul a intrat în patrimoniul unei persoane juridice nu poate fi primit, instanţa de apel restrângând nejustificat domeniul de aplicare a legii speciale.
- Decizia din apel este nelegală şi în privinţa soluţiei date cererii de aderare la apel formulată de I.M.
Astfel, dispoziţiile art. 293 C. proc. civ. permit intimatului să adere la apelul declarat de partea potrivnică printr-o cerere proprie.
În cauză, pârâtul I. a formulat cerere de aderare la apel în termen legal, iar faptul că a avut, alături de ceilalţi recurenţi calitatea de pârât, nu constituie un argument pentru respingerea ca inadmisibilă a cererii, întrucât recurentul-pârât invocă un drept propriu şi o apărare proprie în raporturile cu intimaţii-reclamanţi, iar nu acelaşi drept cu al celorlalţi pârâţi, cum în mod nelegal reţine instanţa de apel.
- Decizia din apel a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al actelor juridice deduse judecăţii, conferindu-le celor invocate de către intimaţii-reclamanţi, în susţinerea calităţii procesuale active, o natură juridică şi implicit, efecte juridice străine de înţelesul şi semnificaţia juridică a acestora.
Analizând recursurile deduse judecăţii în ordinea impusă de aspectele ce fac obiectul acestora, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursurile pârâţilor - care, deşi formulate prin memorii separate, supun analizei aceleaşi aspecte - sunt fondate în sensul şi în limitele considerentelor ce se vor arăta.
- În primul rând, susţinerea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare sub motiv că la data promovării acesteia exista o reglementare specială care obliga la urmarea unei anumite proceduri, nu poate fi primită, ignorând dezlegările obligatorii date prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Astfel, având de cenzurat tocmai acest aspect - în condiţiile în care prin Sentinţa nr. 282 din 14 iulie 2009 a Tribunalului Dolj, se respinsese cererea reclamanţilor ca inadmisibilă - instanţa de recurs a statuat, conform deciziei menţionate, că acţiunea în revendicare formulată împotriva persoanelor fizice este admisibilă. Un asemenea demers nu poate fi negat împotriva cumpărătorilor apartamentelor ocupate în calitate de foşti chiriaşi, cum sunt şi pârâţii (care au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995, iar pentru teren li s-a reconstituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991).
O asemenea dezlegare asupra problemei de drept are valoare obligatorie şi nu mai poate fi reiterată în cadrul procesului pentru a se tinde la o soluţionare a acesteia în sens contrar.
- Are încă caracter fondat critica recurenţilor-pârâţi referitoare la modalitatea în care instanţa a tranşat chestiunea titlului de proprietate al reclamanţilor, cu ignorarea statuărilor deciziei din recurs şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Astfel, stabilind că demersul reclamanţilor este admisibil, instanţa de recurs a menţionat totodată, în conţinutul considerentelor Deciziei nr. 5908 din 8 iulie 2011, în ce cadru trebuie să se realizeze analiza fondului dreptului dedus judecăţii.
S-a statuat, cu valoare obligatorie, că cercetarea fondului pretenţiilor trebuie făcută în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nu în condiţiile art. 480 C. civ., urmând a se verifica dacă reclamanţii au un bun în sensul Convenţiei, ţinându-se seama de jurisprudenţa instanţei de contencios european.
Mai mult, în privinţa accepţiunii noţiunii de "bun", decizia din recurs a menţionat evoluţia jurisprudenţei Curţii europene şi faptul că ceea ce trebuie să prevaleze în prezent este sensul dat noţiunii autonome de bun în hotărârea-pilot Atanasiu şi alţii contra României - respectiv, existenţa unui "bun actual" în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului. S-a reţinut şi că, în absenţa unei hotărâri de restituire, nu poate fi recunoscută reclamanţilor decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Rezultă că, deşi a statuat în principal asupra chestiunii admisibilităţii acţiunii, în acelaşi timp şi tocmai pentru a nu se identifica admisibilitatea cu temeinicia pretenţiilor, instanţa a fixat reperele pe care să le aibă în vedere instanţa de trimitere la momentul rejudecării.
În speţă, Curtea de apel a nesocotit toate aceste dezlegări jurisdicţionale obligatorii, atunci când, având a se pronunţa asupra fondului acţiunii în revendicare, a reţinut că reclamanţii au un bun pentru că autorul lor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, câtă vreme imobilul a făcut obiectul unui Decret de naţionalizare nelegal.
De asemenea, s-a reţinut că "bunul" de care se prevalează reclamanţii nu este corespunzător categoriei juridice a dreptului de creanţă care să fie valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, întrucât această chestiune a fost tranşată inclusiv prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, în sensul acordării priorităţii Convenţiei europene în soluţionarea litigiilor având ca obiect revendicarea imobiliară întemeiată pe dreptul comun.
Pe acest aspect, inclusiv al modalităţii de aplicare a Convenţiei în jurisprudenţa instanţei europene, instanţa de apel a făcut referire la hotărârile pronunţate în cauzele împotriva României, respectiv Porţeanu împotriva României, Katz împotriva României, Faimblat împotriva României.
Or, prin Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat expres că în analiza noţiunii de bun trebuie să se ţină seama de evoluţia jurisprudenţei Curţii europene dezvoltată în această materie şi de împrejurarea că "spre deosebire de jurisprudenţa formată pe tiparul cauzei Păduraru c. României, continuând cu hotărârile din cauzele Străin şi Porţeanu - în care s-a apreciat că simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui bun înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate - în cauza Atanasiu ş.a. împotriva României s-a arătat că "bun actual" există doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului".
Instanţa de apel, fără să ţină seama de această evoluţie jurisprudenţială, se limitează, ignorând pe de o parte, indicaţiile deciziei din recurs, pe de altă parte, revirimentul jurisprudenţial de la nivelul instanţei europene, la analiza regulilor degajate din hotărâri anterioare celor din Hotărârea-pilot Atanasiu ş.a. împotriva României.
Astfel, se reţine că titlul actual al reclamanţilor ar decurge din faptul că imobilul a ieşit nelegal din patrimoniul autorului acestora, fără să se verifice dacă reclamanţii sunt beneficiarii unei hotărâri definitive şi executorii prin care să se fi dispus expres restituirea bunului către aceştia, în sensul Hotărârii-pilot Atanasiu. La fel, se apreciază că nu este incidentă speţei, categoria dreptului de creanţă, aferentă noţiunii de bun al reclamanţilor, întrucât astfel ar rezulta din decizia în interesul legii nr. 33/2008, făcându-se referire în acest sens, la prioritatea Convenţiei, aşa cum s-a aplicat aceasta în cauze mult anterioare Hotărârii-pilot.
Toate aceste aspecte duc la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., susţinută în mod corect de către recurenţii-pârâţi prin motivele de recurs.
Ca atare, reţinându-se că judecata cauzei s-a făcut cu nesocotirea reperelor date prin dezlegarea obligatorie a unor probleme de drept, conform Deciziei nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursurile pârâţilor (cu excepţia celui al pârâtului I.M.) vor fi admise şi decizia casată cu trimitere spre rejudecare, potrivit art. 314 C. proc. civ.
La reluarea judecăţii, se va ţine seama de statuările obligatorii, intrate în autoritatea lucrului judecat, din Decizia nr. 5908 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu accepţiunea noţiunii de "bun actual", în funcţie de care urmează să se aprecieze asupra temeiniciei acţiunii în revendicare.
- Celelalte critici ale pârâţilor, vizând posesia utilă exercitată de aceştia şi intervenirea uzucapiunii, nu pot constitui obiect de analiză în recurs faţă de aspectul care s-a impus examinării în mod prioritar, astfel încât vor fi avute în vedere de instanţa de trimitere în măsura în care se va demonstra existenţa unui drept actual al reclamanţilor, posibil de paralizat prin opunerea uzucapiunii.
- În ce priveşte recursul declarat de pârâtul I.M., acesta a pretins că prin respingerea, ca inadmisibilă, a cererii sale de aderare la apelul pârâţilor Ş. şi P., au fost nesocotite dispoziţiile art. 293 C. proc. civ., care permit intimatului să adere la apelul declarat de partea potrivnică printr-o cerere proprie.
Critica este nefondată şi nesocoteşte ipoteza textului procedural de care se prevalează recurentul-pârât.
Astfel, potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ., aderarea la apel (sau apelul incident) presupune existenţa unui apel principal exercitat de partea potrivnică, faţă de care intimatul să formuleze o cerere prin care să tindă la schimbarea hotărârii de primă instanţă din perspectiva propriului interes, opus părţii adverse.
Este vorba, aşadar, despre situaţia în care partea potrivnică a învestit mai întâi instanţa, iar intimatul "aderă" la cererea de apel a acesteia pentru a evita înrăutăţirea situaţiei sale în calea de atac, tinzând la schimbarea soluţiei potrivit propriei poziţii procesuale ("aderarea" la apel neavând semnificaţia sprijinirii apelului părţii adverse şi nici, ca în speţă, a părţii cu aceleaşi interese).
De aceea, este incorectă şi în afara normei legale, susţinerea recurentului conform căreia putea să adere la apelul celorlalţi pârâţi, câtă vreme avea aceeaşi poziţie procesuală şi acelaşi interes cu aceştia.
Faptul că tindea la schimbarea hotărârii de primă instanţă - întrucât, aşa cum a arătat, avea un drept propriu şi o apărare proprie în raporturile cu reclamanţii - nu îndreptăţeşte demersul pârâtului, care avea posibilitatea valorificării lor pe calea apelului principal.
Astfel fiind, soluţia dată de instanţa de apel pe acest aspect este corectă, aşa încât casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare va fi una parţială.
Se va menţine, prin casarea în parte a deciziei din apel, pe lângă soluţia privind apelul incident şi aceea referitoare la respingerea apelului reclamanţilor (vizând neacordarea cheltuielilor de judecată în fazele procesuale anterioare), neatacată în recurs.
2. Recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 5 din 26 iunie 2014, privind soluţionarea cererii de completare a dispozitivului, are caracter fondat, atât prin prisma motivării contradictorii date acestei soluţii, cât şi din perspectiva accesorietăţii soluţiei faţă de cea vizând judecata apelurilor.
Ceea ce a constituit obiectul cererii de completare a dispozitivului a fost nepronunţarea instanţei asupra cheltuielilor de judecată din apel.
Respingând cererea formulată, instanţa de apel reţine, într-o manieră contradictorie, că aceste cheltuieli nu puteau fi acordate în condiţiile respingerii tuturor apelurilor formulate în cauză, inclusiv al reclamanţilor (deci, ar lipsi culpa procesuală a părţilor adverse ca temei al obligării) şi întrucât n-au fost dovedite (adică, deşi justificate, nu s-a făcut dovada efectivităţii acestora).
O asemenea contrarietate în conţinutul considerentelor nu permite controlul judiciar sub aspectul modalităţii de aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. şi face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În plus, soluţia de casare cu trimitere, pronunţată cu privire la apelul pârâţilor, impune ca toate aceste aspecte referitoare la cheltuielile de judecată, efectuate de reclamanţi în faza apelului, să fie reluate în dezbatere şi tranşate în funcţie de decizia ce va fi pronunţată după rejudecare.
În consecinţă, potrivit considerentelor expuse anterior, urmare a admiterii recursului pârâţilor, Decizia din apel, nr. 1108 din 1 aprilie 2014, va fi casată în parte (fiind menţinute dispoziţiile acesteia referitoare la apelul incident şi la apelul reclamanţilor Ş.). Va fi casată în tot Decizia nr. 5 din 26 iunie 2014 privind completarea dispozitivului deciziei menţionate anterior.
Va fi respins, ca nefondat, recursul pârâtului I.M. (fiind menţinută astfel, soluţia deciziei atacate, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de aderare la apel).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii S.G. şi S.A. împotriva Deciziei nr. 5 din 26 iunie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi recursurile declarate de pârâţii T.A., T.M., C.M., C.D., Ma.T. H.C., S.C.L. şi P.M. împotriva Deciziei nr. 1108 din 1 aprilie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Casează, în parte, Decizia nr. 1108 din 1 aprilie 2014 şi, în tot, Decizia nr. 5 din 26 iunie 2014 şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Menţine dispoziţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de aderare la apel formulată de pârâtul I.M., precum şi cea de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanţii S.G. şi S.A., din cuprinsul Deciziei nr. 1108 din 1 aprilie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul I.M. împotriva Deciziei nr. 1108 din 1 aprilie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3314/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3316/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
