ICCJ. Decizia nr. 3322/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3322/2014
Dosar nr. 56558/3/2010*
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti la data de 27 februarie 2009 (a cărei competenţă de soluţionare a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, faţă de valoarea obiectului pricinii), reclamanta Fundaţia C. a chemat în judecată pe pârâtele Primăria sectorului 3 Bucureşti, Grupul Şcolar C.M., Grupul Şcolar Industrial T.N., Inspectoratul Şcolar al Sectorului 3 Bucureşti, solicitând obligarea pârâtelor la plata sumei de 70.000 euro, la cursul oficial al BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului-construcţie, proprietatea reclamantei, situat în Bucureşti, C.D. nr. 127, sector 3, pentru intervalul 19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008, care în prezent are destinaţia de unitate de învăţământ, desfăşurându-şi activitatea Grupul Şcolar Industrial "T.N.".
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului situat în Bucureşti, C.D. nr. 127, sector 3. Că între reclamantă şi pârâta Primăria sectorului 3 a existat până la 18 februarie 2008 un contract de comodat privind imobilul. După expirarea termenului, la data de 11 martie 2008 reprezentanţii celor două instituţii au semnat un "proces verbal" prin care au agreat ideea unui contract care să aibă în vedere ciclul şcolar, urmând ca această convenţie să acopere şi perioada de după expirarea contractului de comodat.
S-a arătat că pârâţii Primăria sectorului 3, Grupul Şcolar C.M. şi Grupul Şcolar Industrial "T.N." au semnat un contract de închiriere pentru intervalul 19 septembrie 2008 - 19 septembrie 2009, aşa încât intervalul 19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008 a rămas neacoperit, fapt ce atestă împrejurarea că pârâta a folosit abuziv, fără niciun titlu, spaţiul proprietatea reclamantei.
Pretenţiile deduse judecăţii au la bază chiria ce face obiectul contractului de locaţiune încheiat între părţile litigante pentru perioada 19 septembrie 2008 - 19 septembrie 2009, de 10.000 euro pe lună.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Cadrul procesual a fost extins ulterior, solicitându-se introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti şi Consiliului local al Sectorului 3.
Prin Sentinţa nr. 1618 din 30 septembrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei sectorului 3 Bucureşti şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei Fundaţia C. faţă de pârâta Primăria sectorului 3, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale a Inspectoratului Şcolar al sectorului 3 Bucureşti şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei faţă de acest pârât, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantei faţă de acest pârât, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul local al Sectorului 3 Bucureşti, ca neîntemeiată, şi a respins acţiunea reclamantei Fundaţia C., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al sectorului 3 Bucureşti, Grup Şcolar C.M. şi Grup Şcolar Industrial T.N., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că imobilul situat în Bucureşti C.D. nr. 127, sector 3 a fost restituit Fundaţiei C. în baza H.G. nr. 1334/2000. În acest imobil, în trecut, dar şi la data formulării cererii de către reclamantă, îşi desfăşura activitatea Grupul Şcolar Industrial "T.N.", imobilul având destinaţia de unitate de învăţământ.
Tribunalul a reţinut că, după restituirea în natură a imobilului şi încheierea procesului verbal de predare-preluare a acestuia la data de 18 februarie 2003, s-a încheiat între Fundaţia C., în calitate de comodant, şi Primăria sectorului 3 Bucureşti, în calitate de comodatar, un contract de comodat pentru o perioadă de 3 ani începând cu data de 18 februarie 2003 cu posibilitatea prelungirii acestui contract prin acordul tacit al părţilor pentru o perioadă de 2 ani în situaţia în care comodatarul nu notifică intenţia de încetare a contractului de comodat cu cel puţin 30 zile înainte de expirarea termenului.
S-a constatat că reclamanta a notificat primăria la data de 01 august 2008, prin intermediul executorului judecătoresc, arătând că raportul juridic dintre părţi, respectiv contractul de comodat, a expirat din data de 18 februarie 2008.
Tribunalul a mai reţinut că la 11 martie 2008 a avut loc la sediul Primăriei sectorului 3 Bucureşti, o întâlnire între reprezentanţii Fundaţiei C. şi cei ai Primăriei sectorului 3, prin care s-a hotărât ca părţile să negocieze încheierea unui nou contract de închiriere a imobilului contra sumei de 25.000 euro pe lună.
S-a constatat că nu există nicio culpă faţă de Consiliul local sector 3 sau faţă de cele 2 grupuri şcolare pentru neîncheierea contractului de închiriere şi că reclamanta justifică existenţa unui prejudiciu în patrimoniul său prin folosirea de către cele 2 grupuri şcolare a imobilului proprietatea sa în perioada 19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008 dar, cu privire la existenţa unei fapte ilicite şi respectiv a vinovăţiei acestor pârâţi, nu s-a adus nicio dovadă.
Astfel, Primăria sectorului 3 a fost notificată prin executorul judecătoresc, de către reclamantă, abia la data de 01 august 2008, iar procesul verbal încheiat la 11 martie 2008 arată că ambele părţi urmează să negocieze încheierea unui contract de închiriere, neprecizându-se obligaţia vreuneia dintre pârâte de a face demersuri personale pentru a încheia un astfel de contract, culpa fiind astfel comună. Faţă de cele 2 grupuri şcolare care şi-au desfăşurat activitatea în imobilul proprietatea reclamantei, nu s-a adus nicio dovadă că ar fi fost notificate, că ocupă acest imobil fără niciun titlu, nu s-a solicitat evacuarea imobilului şi nici nu s-a introdus vreo acţiune judecătorească pe rolul instanţelor având un astfel de obiect.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta Fundaţia C., susţinând nelegalitatea soluţiei, date cu o motivare străină de natura pricinii.
Prin Decizia civilă nr. 293A din 10 septembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că, întrucât se referă la o perioadă în care între părţi nu exista un contract valabil încheiat, răspunderea pentru eventualele prejudicii cauzate uneia din părţi este o răspundere delictuală, reglementată de art. 998 şi 999 C. civ.
Condiţia privind existenţa unei fapte ilicite, constând în încălcarea dreptului subiectiv al apelantei şi condiţia privind existenţa vinovăţiei, nu au fost demonstrate. Astfel, fapta pârâtelor de a folosi spaţiul în discuţie ulterior termenului din contractul de comodat, în condiţiile în care părţile erau în negocieri în vederea încheierii unui nou contract, astfel cum a rezultat din procesul verbal încheiat la 11 martie 2008, contract care ulterior a fost încheiat, nu poate fi considerată ilicită.
Desfăşurarea activităţii de învăţământ a grupurilor şcolare a fost acceptată de apelanta reclamantă care dorea încheierea unui contract de închiriere, astfel cum rezultă din notificarea trimisă Primăriei sectorului 3 Bucureşti la data de 1 august 2008. Contractul de închiriere a fost încheiat la data de 20 septembrie 2008, fără însă a cuprinde şi perioada în discuţie.
Reţinând că în cauză nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, Curtea a constatat că în mod corect tribunalul a respins acţiunea, întemeiată pe prevederile art. 998, 999 C. civ.
Prin Decizia nr. 2335 din 11 iunie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că potrivit art. 998 C. civ., forma în vigoare la data introducerii acţiunii, "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara". Totodată, prin art. 999 din acelaşi cod se precizează că "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa."
Din prevederile legale menţionate a rezultat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
În speţă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, prejudiciul suferit de reclamantă constă în valoarea lipsei de folosinţă a imobilului proprietatea sa, pe perioada în care acesta a fost folosit fără drept de pârâţi.
Cu privire la fapta ilicită, aceasta are un caracter obiectiv şi reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane.
Din lucrările dosarului a rezultat că, în cauză, pârâtele au folosit imobilul respectiv în perioada 19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008 deşi nu exista între părţi un raport contractual care să permită această folosinţă, încălcând astfel dreptul reclamantei asupra imobilului proprietatea acesteia, fapt ce reprezintă o faptă ilicită în accepţiunea prevederilor art. 998 şi 999 C. civ. aflată în legătură de cauzalitate cu prejudiciul produs.
În ceea ce priveşte vinovăţia cu care a fost săvârşită fapta ilicită, aceasta trebuie să se raporteze la atitudinea subiectivă pe care autorul a avut-o faţă de faptă şi de urmările acesteia, la momentul la care a săvârşit-o, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat. Or, în speţă, s-a constatat că pârâtele au folosit imobilul proprietatea reclamantei în perioada 19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008 deşi cunoşteau că exercită această folosinţă fără titlu.
Prin urmare, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că, în speţă, nu pot fi reţinute condiţia privind existenţa unei fapte ilicite, constând în încălcarea dreptului subiectiv al reclamantei, şi condiţia privind existenţa vinovăţiei.
Având în vedere că, în cauză, nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au stabilit întinderea despăgubirii ce urmează a fi acordată reclamantei conform art. 998 - 999 C. civ., instanţa de recurs a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Reluând judecata, cu trimitere la dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Decizia nr. 134A din 31 martie 2014, prin care a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat pârâţii Consiliul local sector 3, Grupul Şcolar C.M. Bucureşti şi Grupul Şcolar Industrial T.N., în solidar, la plata sumei de 57.402 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 1 august 2008 - 19 septembrie 2008. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. Au fost obligaţi intimaţii-pârâţi menţionaţi, în solidar, la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 15.725 lei reprezentând cheltuieli de judecată aferente tuturor ciclurilor procesuale.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în fapt, că prin încheierea nr. 379794 din 20 august 2008 a OCPI s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în C.D. nr. 127, compus din teren în suprafaţă de 4387 mp şi construcţii - corpurile C1 şi C2, în favoarea reclamantei Fundaţia C., în baza O.G. nr. 83/1999, H.G. nr. 1334/2000 şi a Protocolului nr. 276/2003 întocmit de Consiliul local al sectorului 3; iar asupra corpurilor de construcţii C3 şi C4 a fost înscris dreptul de superficie în favoarea Statului Român.
Prin contractul de comodat nr. F1041 din 29 mai 2003 reclamanta Fundaţia C., în calitate de comodant, s-a obligat să asigure Primăriei sector 3, în calitate de comodatar, folosinţa gratuită a imobilului compus din clădire şi teren, situat în Bucureşti, C.D. nr. 127, sector 3, preluat de la Consiliul local sector 3 în baza Protocolului de predare-primire nr. 276/2003. Durata contractului a fost de 3 ani începând cu 18 februarie 2003, părţile stipulând la art. 2.2 din contract posibilitatea prelungirii tacite a termenului pe o perioadă de 2 ani.
Potrivit procesului verbal încheiat în data de 11 martie 2008 reprezentanţii reclamantei şi ai Primăriei sector 3 au constatat că la data de 18 februarie 2008 a expirat termenul contractului de comodat şi au convenit purtarea unor negocieri în vederea încheierii unui contract de închiriere.
Prin notificarea din data de 1 august 2008, Fundaţia C. a adus la cunoştinţă Primăriei sectorului 3 Bucureşti că pentru perioada 19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008 nu există un contract între părţi, solicitând ca în termen de 20 de zile de la primirea notificării să fie înaintat contractul de închiriere semnat, în caz contrar urmând să se adreseze organelor competente pentru contravaloarea lipsei de folosinţă.
S-a depus la dosar contractul de închiriere (fără dată şi fără număr) prin care Fundaţia C., în calitate de locator, se obligă să asigure Grupului Şcolar C.M. şi Grupului Şcolar Industrial "T.N.", în calitate de locatari, folosinţa imobilului compus din clădire şi teren, situat în Bucureşti, C.D. nr. 127, sector 3, preluat de la Consiliul local sector 3 în baza Protocolului de predare-primire nr. 276/2003, în schimbul unei chirii în sumă de 25.000 euro lunar. Potrivit art. III din contract, durata derulării acestuia este de 1 an, începând cu data de 20 septembrie 2008.
În analiza apelului, instanţa a menţionat că porneşte de la problemele de drept dezlegate cu caracter irevocabil prin decizia de casare, respectiv de la statuarea conform căreia sunt întrunite cumulativ toate condiţiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. (1864) pentru angajarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtelor.
Cu privire la întinderea despăgubirii ce se cuvine apelantei-reclamantei ca urmare a faptei ilicite a pârâtelor, care au folosit imobilul proprietatea acesteia deşi nu exista între părţi un raport contractual care să permită această folosinţă, instanţa de apel a reţinut că, potrivit raportului de expertiză efectuat, necontestat în cauză, lipsa de folosinţă a spaţiului în litigiu este de 35.144,10 euro pe lună.
S-a constatat că reclamanta a solicitat ca valoarea de 35.144,10 euro lunar să fie calculată pentru o perioadă de 7 luni (respectiv 19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008), pe când pârâtele au pretins a se calcula începând cu data de 1 august 2008, când reclamanta a notificat Primăria sectorului 3 în legătură faptul că nu există încheiat între părţi un contract în scopul asigurării folosinţei asupra imobilului proprietatea apelantei-reclamante.
Tranşând această controversă, Curtea a apreciat că despăgubirea reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu se datorează pentru perioada 1 august 2008 - 19 septembrie 2008, întrucât reclamanta, ca parte interesată în evitarea folosirii fără titlu a imobilului proprietatea sa, avea obligaţia de a face toate demersurile necesare pentru evitarea sau cel puţin, pentru diminuarea prejudiciului.
Or, singurul demers efectuat de către apelanta-reclamantă în acest sens a constat în depunerea unei notificări la executorul judecătoresc, înregistrată sub nr. 427 din 1 august 2008, prin care se aducea la cunoştinţa Primăriei sectorului 3 că între părţi nu mai există raporturi contractuale pentru asigurarea folosinţei imobilului şi se solicita, fie să fie semnat un contract de închiriere, fie să fie despăgubită pentru lipsa de folosinţă.
Ca atare, instanţa a făcut aplicarea principiului conform căruia cel chemat să răspundă pentru săvârşirea unei fapte ilicite va fi ţinut numai de partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, restul prejudiciului fiind în sarcina apelantei-reclamante, care nu a depus demersuri, anterior datei de 1 august 2008, pentru evitarea sau diminuarea prejudiciului.
În raport de faptul că prin raportul de expertiză efectuat în cauză lipsa de folosinţă a fost stabilită la 35.144,10 euro lunar, deci 1171,47 euro pe zi, s-a constatat că suma despăgubirii pentru perioada de 1 lună şi 19 zile (1 august 2008 - 19 septembrie 2008) este de 57.402 euro (35.144,10 euro + 22.257,93 euro).
În acest sens a fost admis apelul şi modificată sentinţa primei instanţe, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale acesteia.
În conformitate cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ., s-a constatat culpa procesuală a pârâţilor Consiliul local sector 3, Grup Şcolar C.M. Bucureşti şi Grup Şcolar Industrial T.N., care au căzut în pretenţii prin admiterea, în parte, a acţiunii împotriva lor, motiv pentru care au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 15.725 lei reprezentând cheltuieli de judecată aferente tuturor ciclurilor procesuale.
Potrivit art. 276 C. proc. civ., obligarea la plata cheltuielilor de judecată s-a făcut parţial, în măsura admiterii cererii de chemare în judecată, având în vedere că din totalul pretenţiilor, de 246.008 euro, a fost admisă numai suma de 57.402 euro.
Ca atare, suma de 28.828 lei reprezentând taxe de timbru şi timbru judiciar a fost redusă proporţional cu măsura admiterii cererii de chemare în judecată, la suma de 6.725 lei.
În ceea ce priveşte onorariul de avocat, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul reducerii acestuia la un cuantum rezonabil.
Pe acest aspect, analizând criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că reclamanta Fundaţia C. a fost reprezentată, respectiv asistată de societatea de avocaţi D. şi Asociaţii - pentru care s-a depus la dosar factura DRG nr. 693 din 26 octombrie 2012 doar din faza de recurs, până la acest moment procesual reclamanta având încheiat contract de asistenţă juridică cu un alt cabinet individual de avocatură.
S-a reţinut că dintre activităţile enumerate la art. 3 din Legea nr. 51/1995, apărătorul ales al apelantei-reclamante a acordat asistenţă juridică, a reprezentat-o pe reclamantă în faţa instanţei de recurs şi în faţa instanţei de apel, în rejudecare şi a redactat motivele de recurs împotriva Deciziei civile nr. 293A/2012.
În aprecierea criteriilor prevăzute la alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., instanţa a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la cheltuielile de judecată efectuate de o parte în litigiu, în considerarea faptului că hotărârile în care statele contractante sunt părţi au forţă obligatorie pentru acestea, conform art. 46 din Convenţie. În acest sens, s-a constatat că jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor omului este în sensul că "un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor" (cauza Abramiuc c. României; cauza Davidescu c. României).
Conform facturii depuse la dosar, cuantumul onorariului de avocat este de 14.148,40 lei şi, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene, precum şi la criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a considerat că suma de 14.148,40 lei reprezentând onorariul apărătorului ales al apelantei-reclamante este nejustificat de mare faţă de complexitatea cauzei şi de munca depusă de avocat, cuantum pe care l-a redus în consecinţă la suma de 8.000 lei.
Ca atare, a fost admisă proporţional cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în toate ciclurile procesuale, la nivelul sumei de 15.725 lei - compusă din 6725 lei taxe de timbru şi timbru judiciar, 1000 lei onorariu de expertiză şi 8.000 lei onorariu de avocat redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta Fundaţia C. şi pârâtul Consiliul local sector 3.
1. Recurenta Fundaţia C. a criticat decizia sub următoarele aspecte:
- Hotărârea a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., atunci când a apreciat că pârâţii sunt răspunzători doar pentru prejudiciul cauzat începând cu data la care reclamanta i-a notificat că nu mai există raporturi contractuale care să reglementeze folosinţa imobilului proprietatea acesteia.
Această soluţie este nelegală în condiţiile în care în materia răspunderii civile delictuale cel care a săvârşit fapta ilicită este de drept în întârziere, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi speciale (dies interpellat pro hominem).
În ceea ce priveşte întinderea despăgubirilor la care reclamanta este îndreptăţită, aplicabil în speţă este principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, gravitatea vinovăţiei neconstituind un criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirii.
În speţă, săvârşirea faptei ilicite de către intimaţii-pârâţi nu poate fi în niciun caz imputabilă recurentei, având în vedere că aceasta nu avea nicio obligaţie de a-i notifica pe intimaţi cu privire la inexistenţa unui titlu pentru folosirea imobilului.
- Hotărârea a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor obligatorii stabilite prin Decizia nr. 2335 din 11 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia s-a reţinut că în speţă sunt întrunite toate condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâţilor, fapta ilicită săvârşită de aceştia constând în ocuparea fără titlu a imobilului proprietatea reclamantei în perioada 19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008.
Aşadar, decizia de casare a dezlegat cu valoare obligatorie pentru instanţa de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ., împrejurarea că ocuparea fără titlu a imobilului, începând cu data de 19 februarie 2008 (data expirării contractului de comodat) şi până la 19 septembrie 2008 (data la care s-a încheiat contractul de închiriere) reprezintă fapta ilicită săvârşită de către intimaţii-pârâţi.
De asemenea, s-a statuat de către instanţa de recurs că fapta ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie de către intimaţi, întrucât "aceştia au folosit proprietatea reclamantei în perioada 19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008, deşi cunoşteau că exercită această folosinţă fără titlu".
Prin urmare, singurul aspect ce urma a fi analizat de către instanţa de rejudecare, era întinderea prejudiciului, în sensul determinării contravalorii lipsei de folosinţă pe întreaga perioadă în care intimaţii-pârâţi au folosit fără titlu imobilul proprietatea reclamantei.
Or, cu nesocotirea dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare, instanţa de apel a stabilit, în mod nelegal, că pârâţii au săvârşit o faptă ilicită doar în perioada 1 august 2008 - 19 septembrie 2008 şi doar pentru acest interval trebuie să asigure acoperirea prejudiciului.
În felul acesta, instanţa de rejudecare a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ.
- Hotărârea este nelegală şi în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor de judecată acordate reclamantei.
Astfel, în privinţa taxelor judiciare de timbru achitate de către reclamantă (în cuantum de 28.828 lei), în măsura admiterii în tot a cererii de chemare în judecată trebuie acordată în totalitate şi suma plătită cu titlu de taxă judiciară de timbru.
În ce priveşte onorariul de avocat (în cuantum de 14.148 lei), în mod nelegal instanţa de apel a redus cuantumul acestuia la suma de 8.000 lei, reţinând că onorariul este "nejustificat de mare faţă de complexitatea cauzei şi de munca depusă de avocat".
Instanţa de apel nu a motivat în niciun fel soluţia de diminuare a onorariului, limitându-se la a face aprecieri generale cu privire la dreptul instanţelor de a dispune în acest sens.
Or, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în aprecierea cuantumului rezonabil al onorariului de avocat, instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere pe de o parte, valoarea litigiului, iar pe de altă parte, proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă depus.
S-a solicitat admiterea recursului şi, în consecinţă, obligarea pârâţilor la plata sumei de 246.008,70 euro şi a cheltuielilor de judecată aferente.
Criticile recurentei, neîncadrate în drept, vor fi analizate, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., având în vedere că dezvoltarea argumentelor în susţinerea criticilor face posibilă această calificare.
2. Prin recursul exercitat de către Consiliul local sector 3 s-a susţinut că decizia a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind, totodată, rezultatul interpretării eronate a actului juridic dedus judecăţii, căruia i-au fost schimbate natura şi înţelesul lămurit, vădit neîndoielnic.
S-a arătat că, aşa cum şi instanţa de apel a reţinut, singurul demers efectuat de către reclamantă a constat în depunerea unei notificări la executorul judecătoresc, în data de 1 august 2008, prin care aducea la cunoştinţă instituţiei recurente, că nu mai există raporturi contractuale cu aceasta şi solicita, fie semnarea unui contract de închiriere, fie despăgubirea pentru lipsa de folosinţă.
În condiţiile în care reclamanta nu a pretins încetarea actelor de folosinţă, contractul de comodat a fost prelungit prin acordul tacit al părţilor, până la data de 18 februarie 2008, când a operat o nouă prorogare, pentru încă o perioadă de 2 ani, în absenţa unei notificări privind intenţia de încetare a contractului.
Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut în mod greşit existenţa faptei ilicite a pârâtului, întrucât a folosit imobilul proprietatea reclamantei deşi nu exista un raport contractual care să permită această folosinţă.
Criticile nu au fost încadrate în drept, urmând să se constate din modalitatea de formulare a acestora că au fost avute în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului declarat de către reclamantă, susţinând, pe de o parte, inexistenţa faptei ilicite în ocuparea spaţiului şi, pe de altă parte, corecta dimensionare a cuantumului cheltuielilor de judecată (prin reducerea onorariului de avocat).
Analizând recursurile deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul reclamantei Fundaţia C. este fondat în sensul şi în limitele următoarelor considerente:
Stabilind perioada pentru care se datorează contravaloarea lipsei de folosinţă (expresie a prejudiciului pentru fapta ilicită săvârşită), instanţa de apel a apreciat că aceasta trebuie limitată la intervalul 1 august 2008 - 19 septembrie 2008, întrucât "reclamanta, ca parte interesată în evitarea folosirii fără titlu a imobilului proprietatea sa, avea obligaţia de a face toate demersurile necesare pentru evitarea sau, cel puţin, pentru diminuarea prejudiciului", iar aceasta a notificat Primăria sector 3 abia la 1 august 2008 (dată la care i-a adus la cunoştinţă că între părţi nu mai există raporturi contractuale pentru folosirea spaţiului).
O asemenea apreciere a instanţei de apel vine să contrazică, aşa cum corect arată recurenta, statuările irevocabile ale deciziei de casare, încălcând prevederile art. 315 C. proc. civ., care conferă obligativitate dezlegărilor date de instanţa de recurs asupra problemelor de drept ale pricinii.
Astfel, prin Decizia nr. 2335 din 11 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, stabilindu-se că în speţă sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, iar în privinţa faptei ilicite, aceasta constă în aceea că "pârâtele au folosit imobilul în perioada 19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008 deşi nu exista între părţi un raport contractual care să permită această folosinţă, încălcând astfel dreptul reclamantei asupra imobilului proprietatea sa, ceea ce reprezintă o faptă ilicită în accepţiunea art. 998, 999 C. civ., aflată în legătură de cauzalitate cu prejudiciul produs".
Faţă de această statuare, instanţa de apel nu mai putea face (decât cu încălcarea art. 315 C. proc. civ.) propria apreciere jurisdicţională asupra accepţiunii faptei ilicite raportat la datele speţei şi să considere că prejudiciul corespunzător săvârşirii acesteia s-ar datora pentru intervalul 1 august 2008 - 19 septembrie 2008.
Deşi precizează că în rejudecarea apelului porneşte de la dezlegările obligatorii ale deciziei de casare, ulterior instanţa neagă şi contrazice statuările deciziei din recurs, atunci când, într-o evaluare proprie a elementelor răspunderii civile delictuale, consideră că fapta ilicită şi în mod corespunzător prejudiciul pentru săvârşirea acesteia s-ar datora pentru intervalul 1 august 2008 - 19 septembrie 2008. Aceasta, întrucât şi reclamanta ar avea o culpă în folosirea fără drept a spaţiului de către pârâţi, prin aceea că nu a efectuat demersuri pentru evitarea sau diminuarea prejudiciului, transmiţând notificarea, prin care avertiza asupra inexistenţei raporturilor contractuale, abia la 1 august 2008.
Pe de altă parte, tot cu o nesocotire a autorităţii de lucru judecat ce poartă asupra chestiunilor de drept dezlegate prin decizia de casare, instanţa de apel consideră că vinovăţia nu ar aparţine, cel puţin până la 1 august 2008, pârâţilor, ci reclamantei, care nu ar fi îndeplinit o obligaţie de notificare cu privire la inexistenţa unui titlu al pârâţilor (fără să indice, oricum, fundamentul legal al unei asemenea obligaţii).
Aceasta, în condiţiile în care prin decizia de casare se reţinuse că vinovăţia pârâţilor constă în aceea că "au folosit imobilul proprietatea reclamantei în perioada 19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008, deşi cunoşteau că exercită această folosinţă fără titlu".
Ca atare, aprecierea în sens contrar a instanţei de apel şi dimensionarea prejudiciului, prin reţinerea unui alt conţinut al faptei ilicite - deplasând, totodată, vinovăţia de la autorul faptului prejudiciabil către titularul dreptului de proprietate - s-a realizat cu încălcarea normei imperative a art. 315 C. proc. civ. care dă valoare obligatorie dezlegărilor în drept ale deciziei din recurs.
Faptul că instanţa de recurs anterioară a dispus trimiterea spre rejudecare pentru stabilirea întinderii despăgubirilor nu a însemnat posibilitatea unei reevaluări a elementelor răspunderii civile delictuale ci doar, pornind de la aspectele deja lămurite, administrarea probelor necesare (în speţă, raport de expertiză) pentru determinarea cuantumului prejudiciului.
Faţă de considerentele expuse anterior, critica de nelegalitate referitoare la nesocotirea dispoziţiilor deciziei de casare a fost găsită întemeiată şi recursul va fi admis.
În consecinţă, pe baza elementelor probatorii din etapa procesuală anterioară, cuantumul prejudiciului va fi stabilit prin luarea în considerare a întregii perioade pentru care s-a statuat deja că a avut loc ocuparea abuzivă (19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008) şi la contravaloarea lipsei de folosinţă de 35.144, 10 euro/lună avută în vedere de instanţa de apel (conform raportului de expertiză).
Ca atare, prin admiterea recursului, decizia va fi modificată în sensul că obligarea pârâţilor Consiliul local sector 3 şi Colegiul Tehnic C.M. (acesta din urmă rezultat din fuzionarea Liceului Tehnologic T.N. cu Colegiul Tehnic C.M.) va consta în plata sumei de 246.008 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008.
- Critica referitoare la cheltuielile de judecată a fost găsită întemeiată doar în privinţa acelora vizând taxa de timbru aferentă pretenţiilor admise în totalitate (şi care, corespunzător sumelor achitate potrivit dovezilor de la doar totalizează suma de 36.829 lei).
În ce priveşte reducerea onorariului de avocat, critica are însă caracter nefondat.
Pe de o parte, contrar susţinerii recurentei, soluţia instanţei pe acest aspect nu este nemotivată şi nu se bazează pe considerente de ordin general, fără aplicaţie la speţă (dimpotrivă, instanţa de apel arată în concret în ce au constat activităţile avocatului ales, motivând şi cu referire la jurisprudenţa instanţei europene asupra rezonabilităţii cuantumului cheltuielilor de judecată).
Pe de altă parte, modalitatea în care instanţa de apel a dimensionat onorariul avocatului, ţinând seama de prestaţia acestuia şi de complexitatea cauzei este o chestiune de apreciere, iar nu una de legalitate pentru a fi supusă cenzurii sub acest aspect în instanţa de recurs.
2. Recursul pârâtului Consiliul local sector 3 deduce judecăţii critici care vizează greşita statuare a instanţei asupra existenţei unei fapte ilicite - în condiţiile lipsei unei notificări din partea reclamantei pentru folosirea nelegală a spaţiului şi a prelungirii, prin acordul tacit al părţilor, a contractului de comodat.
Astfel cum s-a arătat deja, în analiza recursului reclamantei, asemenea critici nu pot avea un fundament legal, opunându-se şi tinzând la punerea în discuţie a statuărilor irevocabile ale instanţei de recurs anterioare.
Recurentul-pârât nu mai poate susţine şi nu mai poate aduce dezbaterii în recurs inexistenţa faptei ilicite decât cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a celor statuate irevocabil prin Decizia nr. 2335 din 11 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii), se constată că indicarea acestuia s-a realizat formal, în condiţiile în care recurentul nu a indicat un act material (negotium iuris) care să fi fost dedus judecăţii şi ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi fost denaturate printr-o interpretare eronată din partea instanţei.
În consecinţă, potrivit considerentelor arătate, se va constata caracterul nefondat al recursului pârâtului, care va fi respins în consecinţă.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât Consiliul local sector 3 şi intimatul-pârât Colegiul Tehnic C.M. (rezultat, cum s-a menţionat, din fuzionarea Liceului Tehnologic T.N. cu Colegiul Tehnic C.M.) vor fi obligaţi la plata sumei de 6.233 lei în recurs (taxă judiciară de timbru).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Fundaţia C. împotriva Deciziei nr. 134 A din 31 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că, urmare a admiterii apelului, admite în tot acţiunea şi obligă pe pârâţii Consiliul Local al sectorului 3 Bucureşti şi Colegiul Tehnic C.M., în solidar, la plata sumei de 246.008 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 19 februarie 2008 - 19 septembrie 2008. Obligă pe aceiaşi pârâţi la plata sumei de 36.829 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanta Fundaţia C.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al sectorului 3 Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurentul-pârât şi pe intimatul-pârât Colegiul Tehnic C.M. la plata sumei de 6233 lei cheltuieli de judecată în recurs către recurenta-reclamantă Fundaţia C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 3317/2014. Civil. Evacuare. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3329/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
