ICCJ. Decizia nr. 3329/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3329/2014
Dosar nr. 1575/109/2007*
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2014
Prin cererea înregistrată la data de 4 iunie 2007 pe rolul Tribunalului Argeş, I.N.V. şi I.N.O.-G. au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 2813/2007 emisă de Municipiul Piteşti, prin primar, solicitând desfiinţarea în parte a acesteia, numai cu privire la refuzul acordării despăgubirilor băneşti pentru suprafaţa de teren de 5.000 mp din Piteşti, judeţul Argeş şi obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri băneşti pentru acest teren.
Prin Sentinţa civilă nr. 282 din 23 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă a fost respinsă contestaţia reclamantelor, instanţa de fond reţinând în considerentele hotărârii sale că prin Sentinţa civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 pronunţată de Judecătoria Piteşti reclamantele au fost puse în posesie cu suprafaţa de 10 ha pe raza municipiului Piteşti, pentru care li s-a eliberat şi titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, iar această hotărâre judecătorească a avut la bază şi actele de proprietate pentru terenul din str. C. Reclamantele s-au folosit de aceleaşi documente depuse şi în susţinerea cererii formulate potrivit Legii nr. 18/1991, din care rezultă că autorii lor au dobândit suprafaţa totală de 10.000 mp, din care 5000 mp preluaţi prin Decretul de expropriere nr. 1013/1965, iar pentru diferenţa de 5000 mp au primit despăgubiri în cuantum de 32.955,42 lei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, criticând hotărârea pronunţată pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 24 din data de 20 aprilie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantele I.-N.O.-G. şi I.-N.V. împotriva Sentinţei civile nr. 282 din 23 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Piteşti - prin primar şi a schimbat sentinţa, în sensul că a admis contestaţia şi a dispus anularea, în parte, a Dispoziţiei nr. 2813 din 25 aprilie 2007 emisă de Municipiul Piteşti, prin primar, dispunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru terenul în suprafaţă de 5000 mp din Piteşti, judeţul Argeş. A fost menţinută, în rest, dispoziţia contestată şi a fost obligat intimatul la plata sumei de 1.003,40 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelante, reprezentând onorariu expert.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 pronunţată de Judecătoria Piteşti a fost admisă în parte plângerea formulată de I.N.O. împotriva hotărârii Comisiei Judeţene de Fond Funciar şi s-a constatat că aceasta şi P.M. au dreptul să le fie reconstituită proprietatea în natură pe un teren de 10 ha situat pe raza municipiului Piteşti. Nu s-a stabilit amplasamentul terenului cu indicarea punctului unde se află, faţă de competenţa stabilită instanţei de Legea nr. 18/1991 nefiind posibilă o astfel de precizare, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei, ultimul alineat.
Prin Sentinţa civilă nr. 197 din 26 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost respinsă contestaţia formulată de aceleaşi reclamante împotriva Dispoziţiei nr. 2816/2007 emisă de Primarul Municipiului Piteşti, prin care se solicitau despăgubiri băneşti pentru un teren în suprafaţă de 5000 mp situat în Piteşti, Prelungirea Craiovei, sentinţă irevocabilă, urmare respingerii apelului formulat de reclamante prin Decizia civilă nr. 71/A din 19 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi constatării nulităţii recursului prin Decizia nr. 4865 din 7 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Din raportul de expertiză tehnică efectuat în apel, cât şi din completarea acestuia, instanţa a reţinut că, terenul în litigiu este diferit atât de cel în suprafaţă de 10 ha pentru care reclamantele au beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, cât şi de cel ce a format obiectul Dispoziţiei nr. 2816/2007. Terenul ce face obiectul prezentei contestaţii este situat în Piteşti şi nu se învecinează cu terenurile din punctul "V.", nefiind atribuit apelantelor prin Sentinţa civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993.
Terenul din Decizia civilă nr. 71/A din 19 mai 2010 a fost solicitat de reclamante în acelaşi punct "Valea cu tei", în care prin Sentinţa civilă nr. 8265/1993 s-a stabilit dreptul de proprietate în favoarea acestora asupra unei suprafeţe de 10 ha. Prin urmare, terenul în litigiu nu face parte din suprafaţa de 5 ha solicitată în pct. "V." pentru care acţiunea a fost respinsă.
În dosarele soluţionate prin Sentinţa civilă nr. 8265/1993 şi Decizia civilă nr. 71/2010 nu a fost identificat Decretul de expropriere nr. 1013 din 31 decembrie 1965. S-a constatat astfel că, în mod greşit, instanţa de fond a respins contestaţia, reţinând, în baza unui probatoriu incomplet, că terenul în suprafaţă de 5000 mp face parte din cel în suprafaţă de 10 ha reconstituit pe Legea nr. 18/1991.
Având în vedere şi faptul că restituirea în natură nu este posibilă, terenul fiind ocupat de blocuri şi spaţii verzi, cât şi faptul că s-au solicitat despăgubiri, cu aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, curtea de apel a admis apelul în sensul criticilor formulate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Piteşti, prin primar, criticând hotărârea atacată pentru motivele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 3 din data de 15 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Piteşti, prin primar, a casat Decizia nr. 24 din data de 20 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
În ce priveşte primul motiv de recurs, ce se circumscrie formal dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta a fost invocat în faţa instanţei de apel şi vizează îndreptăţirea reclamantelor de a beneficia de măsurile reparatorii solicitate în procedura Legii nr. 10/2001, ce fac obiectul dosarului de faţă.
S-a constatat că motivul nu poate face obiectul cenzurii în faţa instanţei de recurs. Chiar pârâtul recunoaşte în recurs că motivele ce au stat la baza respingerii cererii formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001, soluţionată prin Dispoziţia nr. 2813 din 25 septembrie 2007, au vizat situaţia de fapt. În aceste condiţii, aspectele criticate prin recurs au fost considerate ca fiind dezlegate cu ocazia soluţionării notificării şi nu mai pot fi invocate în faţa instanţei de către emitentul actului contestat.
Limitele de judecată în cadrul contestaţiei formulate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt fixate de aceste dispoziţii legale la decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură - deci la motivele pentru care notificarea nu a fost admisă. Pe de altă parte, într-o contestaţie formulată de persoanele îndreptăţite, critica ar ridica problema înrăutăţirii situaţiei acestora în propria cale de atac.
Pe de altă parte, instanţa supremă a avut în vedere că, elementele care fundamentează decizia de apel nu reflectă o completă stabilire a situaţiei de fapt - activitate incompatibilă în recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În primul rând, nu s-a stabilit cu certitudine dreptul de proprietate, ca întindere, ţinându-se cont totodată şi de faptul că s-a dispus deja restituirea în natură a unei suprafeţe de 10 ha în procedura Legii nr. 18/199, iar pentru o suprafaţă de 5000 mp a mai existat un litigiu pe Legea nr. 10/2001.
În al doilea rând, s-a făcut referire la raportul de expertiză efectuat în dosarul de apel din care ar rezulta că terenul în litigiu este diferit atât de cel în suprafaţă de 10 ha pentru care reclamantele au beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, cât şi de cel ce a format obiectul dispoziţiei nr. 2816/2007.
Este esenţial să se verifice dreptul reclamat în prezentul dosar şi prin procedurile declanşate şi soluţionate deja, sub aspectul amplasamentului iniţial. Nu este suficientă în soluţionarea prezentei cauze poziţionarea terenului solicitat în raport de cel restituit în procedura Legii nr. 18/1991 şi cel solicitat în celălalt dosar pe Legea nr. 10/2001.
Aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa de apel reţine că în hotărârea de reconstituire a dreptului asupra celor 10 ha nu s-a stabilit amplasamentul terenului cu indicarea punctului unde se află, iar pârâtul susţine că punerea în posesie pentru această suprafaţă de 10 ha s-a realizat din rezerva statului, întrucât terenul deţinut de autori era ocupat de blocuri de locuinţe, despre care s-ar face vorbire în raportul de expertiză tehnică efectuat în prezenta cauză.
În ipoteza în care reconstituirea terenului în procedura Legii nr. 18/1991 s-a făcut pe un alt amplasament, care în mod evident nu are aceeaşi poziţionare cu cel situat pe vechiul amplasament, este necesar să se stabilească dreptul reclamat în procedura respectivă, pentru a se evita astfel o dublă reparaţie în ipoteza în care acesta este acelaşi.
S-a apreciat că, aceeaşi verificare se impune şi faţă de imobilul ce a făcut deja obiectul unei proceduri declanşată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Întrucât situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită pentru ca instanţa de recurs să facă aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul şi a casat decizia, dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
În rejudecare, pentru soluţionarea apelului, curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize cu obiectivele stabilite prin încheierea din data de 11 septembrie 2013, în raport de îndrumările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia civilă nr. 490 din 4 iunie 2014, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamantele I.-N.O.G. şi I.-N.V., împotriva Sentinţei civile nr. 282 din data de 23 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Argeş.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Potrivit înscrisurilor depuse de reclamante în cauză a rezultat că autoarea acestora a avut în proprietate o suprafaţă totală de 6,35 ha. La data apariţiei Legii nr. 18/1991, reclamantele au obţinut întreaga suprafaţă de teren, conform hotărârilor judecătoreşti aflate la dosar.
Din expertiza efectuată de expert T.I. a rezultat că suprafaţa deţinută de autorii reclamantelor anterior exproprierii şi cedării terenurilor către C.A.P. era de 6,35 ha, iar pentru tot terenul acestea au obţinut reconstituirea dreptului de proprietate conform tot unei legi speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 18/1991. S-a reţinut că, într-adevăr terenul solicitat de 5000 mp se afla în alt punct decât cel pentru care li s-a reconstituit dreptul de proprietate, însă şi acesta face parte din întreaga suprafaţă de 6,35 ha cât au avut autorii lor, astfel că reclamantele nu pot solicita şi obţine o dublă reparaţie pentru terenul ce a aparţinut autorilor.
Prevederile Legii nr. 10/2001, au un caracter de complinire în raport cu alte acte normative de reparaţie adoptate anterior anului 2001, inclusiv în raport cu Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000. Altfel spus, în măsura în care prejudiciile cauzate foştilor proprietari prin măsurile abuzive de preluare a proprietăţilor lor în perioada 1945 - 1989 nu au fost reparate în baza acestor legi, persoana îndreptăţită va putea să solicite repararea în natură sau prin echivalent a prejudiciului suferit, conform Legii nr. 10/2001.
Reclamantele au făcut însă demersuri şi au redobândit dreptul lor de proprietate asupra întregului teren de 10 ha, aşa încât nu pot obţine o dublă reparaţie asupra aceluiaşi teren, astfel încât potrivit dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. apelul a fost respins.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantele I.-N.O.-G. şi I.-N.V.
În motivarea recursului, reclamantele au arătat că au formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 2813/2007 emisă de Primarul Municipiului Piteşti, depunând la dosarul cauzei în susţinerea îndreptăţirii la reconstituirea proprietăţii atât documente privind calitatea de moştenitori, dar şi acte primare de proprietate privind întinderea dreptului lor de proprietate. Arată că, instanţa de apel, în mod eronat nu a dat eficienţă juridică documentelor primare de proprietate, ci s-a rezumat doar la a analiza registrul agricol al municipiului Piteşti, interpretând eronat concluziile raportului de expertiză.
Susţin recurentele că soluţia pronunţată de instanţa de apel este nemotivată. Deşi instanţa a ales să considere că terenul solicitat în baza Legii nr. 10/2001, a fost deja reconstituit, nu motivează cum s-a ajuns la concluzia că acesta face parte din terenul atribuit anterior, rezumându-se ca printr-o singură frază să explice această opţiune.
Hotărârea conţine şi mai multe aspecte contradictorii. Arată că instanţa reţine că terenul aflat în proprietatea autoarei este de 6,35 ha şi că în această suprafaţă ar fi inclus şi terenul de 5000 mp solicitat în prezent. În schimb, nu s-a avut în vedere că, reconstituirea anterioară nu s-a făcut doar pentru 6,35 ha, ci pentru de 10 ha, conform Sentinţei civile cu nr. 8265/1993 pronunţată de Judecătoria Piteşti, sentinţă rămasă irevocabilă, iar validările de care au beneficiat iniţial moştenitorii, actele primare de proprietate, harta cadastrală din anul 1930 cu întinderea proprietăţii, dovedesc faptul că întinderea reală a proprietăţii era mult mai mare. Mai mult, concluziile expertizei efectuată de expert T.I., arată faptul că terenul solicitat în prezent nu coincide cu cel atribuit anterior, apreciind astfel recurentele că instanţa de apel a ajuns la o concluzie greşită.
Consideră eronat punctul de vedere referitor la echivalarea restituirii efectuate în baza Legii nr. 18/91, cu cea ce s-ar fi cuvenit recurentelor în baza Legii 10/2001. Recurentele arată că într-adevăr au beneficiat anterior de prevederile Legii nr. 18/1991, lege în baza căreia li s-a restituit suprafaţa de 10 ha teren arabil, teren ce intrase în CAP. Obiectul acelei reconstituiri nu putea fi o altă suprafaţă de teren, pentru că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, obiectul reconstituirii îl forma terenul CAP situate în extravilanul localităţilor, iar potrivit art. 8 alin. (3) din lege, în forma iniţială, stipula că: "Stabilirea dreptului de proprietate se face, la cerere, prin eliberarea unui titlu de proprietate în limita unei suprafeţe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită, potrivit prezentei legi, şi de maximum 10 ha de familie, în echivalent arabil". Prin urmare, la acea vreme nu se restituia mai mult teren decât o suprafaţă maximă de 10 ha. Or, prin Sentinţa civilă nr. 8265/1993, li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 10 ha teren arabil, conform legii fiind avută în vedere reconstituirea în punctul "La barieră", pentru terenurile aflate la sudul municipiului Piteşti şi nicidecum terenul expropriat aflat în centrul oraşului. Mai mult, reconstituirea s-a făcut pe vechiul amplasament. Numai că, pentru suprafaţa de 5000 mp nu se putea face această punere în posesie pentru că pe terenul solicitat sunt construite blocuri. Susţin astfel că, aprecierea asupra întinderii dreptului de proprietate este trunchiată.
Recurentele fac referire la procesul-verbal de evaluare a proprietăţilor expropriate în baza Decretului nr. 1013 din 31 decembrie 1965, proces-verbal întocmit în data de 25 mai 1966, unde la poziţia 21 din tabel se regăseşte evaluarea proprietăţii lui I.D. şi I.N.D. din strada C. În registrul agricol din anii 1955 - 1963 atât I.N.D. cât şi mama acestuia sunt trecuţi la adresa din str. C. De menţionat categoria socială a lui I.D. şi anume cea de "chiabură", denumire acordată persoanelor înstărite, care aveau în proprietate suprafeţe foarte mari de teren.
Singurul act păstrat din acea perioadă, care arată întinderea proprietăţii este o hartă de plan cadastral din anii 1930, dar pe care experţii nu au avut-o în vedere, deşi s-a solicitata acest fapt. Este singurul act care măsoară întinderea proprietăţii cu arătarea vecinătăţilor, şi care odată identificate ar arăta întinderea reală înainte de începerea colectivizării sau a exproprierilor.
Recurentele critică hotărârea atacată întrucât nu au fost respectate îndrumările deciziei de casare. Se argumentează că, deşi odată cu prima casare, instanţa de recurs a dispus identificarea cu certitudine a suprafeţei de teren şi dacă aceasta este sau nu în suprafaţa reconstituită deja, că noua soluţie pronunţată nu face acest lucru.
Este criticat şi modalitatea de întocmire şi concluziile raportului de expertiză care sunt contrare, lăsând loc de interpretare, instanţa de apel pronunţând o hotărâre nelegală, cu atât mai mult cu cât nu a fost identificată întinderea reală a proprietăţii autorilor lor, pentru a determina cu certitudine dacă este vorba sau nu de o dublă reconstituire.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs învederate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, este de subliniat faptul că, deşi cererea de recurs nu este motivată în drept, dezvoltarea motivelor de nelegalitate prezentate permit instanţei de recurs să procedeze la încadrarea în drept a criticilor formulate în cazul descris de pct. 5 şi 7 al art. 304 C. proc. civ., întrucât art. 306 alin. (3) al aceleiaşi norme stipulează că: "indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304".
Sub un prim aspect, trebuie subliniat faptul că, în primul ciclu procesual, limitele rejudecării apelului au fost fixate prin Decizia civilă nr. 3 din data de 15 ianuarie 2013, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Piteşti, prin primar, a casat Decizia nr. 24 din data de 20 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel întrucât instanţa de apel nu a realizat stabilirea completă a situaţiei de fapt, activitate incompatibilă cu structura recursului din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Astfel, s-a decis irevocabil că instanţa de apel nu a stabilit cu certitudine dreptul de proprietate, ca întindere, ţinându-se cont totodată şi de faptul că s-a dispus deja restituirea în natură a unei suprafeţe de 10 ha în procedura Legii nr. 18/1991, iar pentru o suprafaţă de 5000 mp a mai existat un litigiu pe Legea nr. 10/2001 şi că, astfel nu s-a verificat dreptul reclamat în prezentul dosar şi prin procedurile declanşate şi soluţionate deja, sub aspectul amplasamentului iniţial, nefiind suficientă în soluţionarea prezentei cauze poziţionarea terenului solicitat în raport de cel restituit în procedura Legii nr. 18/1991 şi cel solicitat în celălalt dosar pe Legea nr. 10/2001.
Totodată, instanţa de casare a dispus, ca în ipoteza în care reconstituirea terenului în procedura Legii nr. 18/1991 s-a făcut pe un alt amplasament, care în mod evident nu are aceeaşi poziţionare cu cel situat pe vechiul amplasament, este necesar să se stabilească dreptul reclamat în procedura respectivă, pentru a se evita astfel o dublă reparaţie în ipoteza în care acesta este acelaşi, verificare care se impune şi faţă de imobilul ce a făcut deja obiectul unei proceduri declanşată în temeiul Legii nr. 10/2001.
În rejudecare, instanţa de apel a respins apelul reclamantelor reţinând că autoarea acestora a avut în proprietate suprafaţa totală de 6,35 ha, care include şi terenul solicitat de 5000 mp care se află în alt punct decât cel pentru care s-a făcut reconstituirea şi că, pentru tot acest teren au obţinut reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii de reparaţie nr. 18/1991, astfel încât reclamantele nu pot obţine o dublă reparaţie asupra aceluiaşi teren.
Cu privire însă la terenul care face obiectul prezentului litigiu în suprafaţă de 5000 mp situat în Piteşti, judeţul Argeş, instanţa de apel a aplicat doar formal dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., care stipulează că, în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii.
Astfel, deşi instanţa de recurs a reţinut, în considerentele enunţate, că instanţa de apel nu a procedat la stabilirea completă a situaţiei de fapt, stabilind precis conţinutul verificărilor ce se impuneau a fi realizate de instanţa de rejudecare, se constată că instanţa de trimitere nu a făcut altceva decât să constate că reclamantele au obţinut redobândit dreptul de proprietate asupra întregului teren de 10 ha, terenul litigios fiind inclus în cel reconstituit în procedura Legii nr. 18/1991.
Această statuare vine în contradicţie cu cea reţinută în preambulul considerentelor deciziei unde s-a arătat că autoarea reclamantelor a avut în proprietate suprafaţa totală de 6,35 ha.
Această constatare (contradictorie) nu reprezintă însă o veritabilă examinare a fondului raportului juridic dedus judecăţii, circumscrisă condiţiilor particulare speţei, astfel cum a fost impusă de instanţa supremă prin decizia de casare din primul ciclu procesual şi nu poate constitui argumentaţia necesară a instanţei de apel în justificarea soluţiei pronunţate, garanţia motivării hotărârilor judecătoreşti fiind reglementată atât prin dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cât şi prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil.
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Prin urmare, obligaţia instanţei de recurs este aceea de a verifica şi de a se asigura că hotărârea judecătorească atacată în această cale extraordinară de atac cuprinde "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", constituind astfel situaţia premisă pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.
Dispoziţiile legale menţionate au fost prevăzute de legiuitor atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de înfăptuire a actului de justiţie în etapele procesuale anterioare.
În plus, în interpretarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deja evocate, motivarea unei hotărâri nu presupune doar ca instanţa să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată şi asupra tuturor mijloacelor de apărare ce au stat la temelia pretenţiilor invocate de părţi, ci şi necesitatea expunerii raţionamentelor logico-juridice pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. În acest sens, în doctrina şi jurisprudenţa instanţelor naţionale, s-a admis că absenţa motivării sau insuficienţa acesteia în privinţa unor aspecte relevante pentru cauză, poate echivala cu necercetarea fondului cauzei, situaţie care atrage după sine, sancţiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, arătând că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.
Or, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut şi aşa cum s-a arătat, ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.
Din această perspectivă faţă de considerentele hotărârii recurate, constatând încălcarea art. 315 C. proc. civ., în sensul nesoluţionării, într-o manieră veritabilă, a fondului cererii, în sensul îndrumărilor obligatorii dispuse prin Decizia de casare nr. 3 din 15 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în ceea ce priveşte imobilul notificat sub nr. 254/2001 în suprafaţă de 5000 mp teren situat în Piteşti, judeţul Argeş, precum şi incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (în partea privind: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină), Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamantele I.N.O.G. şi I.N.V. împotriva Deciziei nr. 490 din 4 iunie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantele I.N.O.G. şi I.N.V. împotriva Deciziei nr. 490 din 4 iunie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3322/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3330/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
