ICCJ. Decizia nr. 3330/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3330/2014
Dosar nr. 37589/3/2010
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2014
Asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
La data de 05 august 2010, reclamanta J.I.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie stabilit cuantumul despăgubirilor pentru imobilul-teren în suprafaţă de 430 mp proprietatea reclamantei situat în comuna G., sat M., jud. Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 78, cu numărul cadastral 545/1/1 şi pentru imobilul-teren în suprafaţă de 603 mp, proprietatea reclamantei situat în comuna G., sat M. tarlaua 1/1 parcela 125, cu numărul cadastral 544/1/2, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994; să fie stabilit termenul de plată al acestor despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că este proprietarul celor două terenuri sus menţionate care au fost ocupate în mod abuziv de către pârâtă în vederea realizării autostrăzii A2 Bucureşti - Constanţa.
Cu toate acestea, demersurile reclamantei la organele competente în vederea exproprierii şi achitării despăgubirilor au rămas fără finalitate practică, fiind încălcate dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Legea nr. 33/1994.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 198/2004.
Prin Sentinţa civilă nr. 1849 din 21 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea; a stabilit cuantumul despăgubirii pentru exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes naţional a imobilului-teren în suprafaţă de 430 mp, proprietatea reclamantei situat în comuna G., sat M., jud. Ilfov tarlaua 1/1 parcela 78, cu numărul cadastral 545/1/1 şi a imobilului-teren în suprafaţă de 603 mp, proprietatea reclamantei situat în comuna G., sat M., tarlaua 1/1, parcela 125, cu numărul cadastral 544/1/2 la suma totală de 25.970 lei; a stabilit termen de plată a sumei sus-menţionate la 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii şi a obligat pârâtul la plata sumei de 2400 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafaţă de 430 mp situat în comuna G., sat M., jud. Ilfov tarlaua 1/1, parcela 78, cu numărul cadastral 545/1/1 şi a imobilului-teren în suprafaţă de 603 mp, situat în comuna G., sat M. tarlaua 1/1 parcela 125, cu numărul cadastral 544/1/2 în temeiul titlului de proprietate nr. 5827/1994, coroborat cu S.C nr. 2687/2005 a Judecătoriei Buftea, judeţul Ilfov şi a actului de dezmembrare autentificat sub nr. 1155/2008 la BNP I.A.D., această situaţie nefiind contestată de către pârâtă.
Din constatările cuprinse în raportul de expertiză efectuat de expert topografic R.M.V. coroborate şi cu celelalte înscrisuri administrate, s-a reţinut că cele două suprafeţe de teren aflate în proprietatea reclamantei sunt afectate în totalitate de autostrada Bucureşti - Constanţa, respectiv au destinaţia de carosabil, spaţiu separator sens, spaţiu lateral de protecţie, rigole betonate şi drum vicinal.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că suprapunerea totală a imobilului proprietatea reclamantei peste zona de autostradă constituie impediment la exercitarea dreptului de proprietate al acesteia asupra terenului.
Art. 44 alin. (2) din Constituţie prevede ca "proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular", iar art. 480 C. civ. statuează că "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege".
Aşadar, a reţinut tribunalul, legea recunoaşte proprietarului dreptul de a trage toate foloasele proprietăţii sale, de a profita de toată utilitatea pe care o conferă aceasta şi de a săvârşi asupra acesteia toate actele juridice care răspund nevoilor sale sau impuse de propriul său interes.
Prima instanţă a constatat că reclamanta este privată total de exercitarea dreptului său de proprietate şi că nu i s-a acordat vreo despăgubire pentru utilizarea terenului de către pârât, astfel încât lucrările efectuate reprezintă în realitate o expropriere în fapt, dar fără respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 198/2004, ceea ce a condus la privarea reclamantei de o parte a dreptului său de proprietate.
A susţinut că exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate cunoaşte şi câteva restricţii, însă numai după ce s-a asigurat un just echilibru între prezervarea intereselor proprietarului şi luarea în considerare a interesului general, social.
În art. 1 al Protocolului Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificat de România se prevede că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
De asemenea, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţia României, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Prin raportare la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului privind cauza Scordino împotriva Italiei şi cauza Belvedere Alberghiera SRL împotriva Italiei, tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile art. 20 din Constituţia României conform cărora, în caz de contradicţie între normele dreptului intern şi normele convenţiilor internaţionale la care România este parte, se vor aplica acestea din urmă (de altfel, normele dreptului intern concordă cu normele convenţiilor internaţionale la care România este parte).
Prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de către experţii G.C. şi I.E., astfel cum s-a răspuns la obiecţiunii ţinându-se cont de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a stabilit valoarea terenului expropriat la suma de 175.900 lei, echivalent 39.393 euro, aceasta fiind suma solicitată de către reclamantă în concluziile orale şi scrise.
Tribunalul a apreciat că nu poate lua în considerare niciuna dintre valorile imobilului stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către experţii G.C. şi I.E., întrucât acestea nu reprezintă valoarea reală a imobilului, în sensul de preţ la care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială.
Tribunalul a avut în vedere că potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994 la care Legea nr. 198/2004 face referire, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.
La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
În cazul exproprierii parţiale, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experţii, ţinând seama de prevederile alineatului precedent, vor putea propune instanţei o eventuală reducere numai a daunelor.
Or, în raport de aceste dispoziţii legale, sumele menţionate în raportul de expertiză nu au putut fi luate în considerare, întrucât, în opinia tribunalului, nu reflectă preţul la care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în respectiva unitate administrativ-teritorială, fiind preţuri exagerate, cu mult peste valoarea pe care reclamanta ar putea să obţină pe piaţa liberă.
La aprecierea acestei situaţii, tribunalul a avut în vedere că disp. art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevăd că instanţa va ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, iar prin sintagma imobilele de acelaşi fel nu se poate înţelege decât imobile cu aceeaşi suprafaţă şi cu aceeaşi destinaţie, ca cea expropriată şi nicidecum întregul imobil care s-ar afla în proprietatea celui expropriat.
Aşadar, tribunalul a conchis că la aprecierea valorii suprafeţei totale de 1033 mp trebuie luat în considerare preţul pe care reclamanta l-ar putea obţine dacă ar vinde o suprafaţă de 1033 mp din terenul său conform destinaţiei pe care o are acest teren şi anume de teren extravilan arabil ori un teren extravilan arabil de 1033 mp nu se poate vinde niciodată cu un preţ de circa 39.393 euro.
Mai mult decât atât, valorile menţionate în raport nu ţin cont nici de dispoziţiile legale din art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevăd o scădere a preţului în situaţia în care lucrările executate aduc un spor de valoare proprietăţii celui expropriat.
În raport de aceste considerente, tribunalul a apreciat că valoarea cea mai apropiată de realitate şi care va fi luată în considerare este cea menţionată de către expertul E.P., de 25.970 lei, întrucât această valoare ţine cont atât de suprafaţa efectivă a terenului expropriat, de destinaţia concretă a terenului, cât şi de valoarea concretă la care se vând efectiv imobile în zonă.
Tribunalul a precizat că la stabilirea valorii de circulaţie a terenului, trebuie avută în vedere destinaţia concretă a terenului la data exproprierii, care în speţa dedusă judecăţii, este cea de teren arabil extravilan, fiind deci eronate susţinerile reclamantei şi ale celorlalţi experţi de a se avea în vedere destinaţia de teren intravilan.
Destinaţia imobilului ca fiind teren agricol extravilan rezultă cu evidenţă din titlul de proprietate al reclamantei, din actul de dezmembrare, unde se menţionează expres calitatea de teren agricol extravilan, din conţinutul cererii de chemare în judecată unde însăşi reclamanta arată că terenul este extravilan, din conţinutul înscrisurilor existente, conform cărora terenul de sub autostrada A2 este situat în extravilan.
În speţa dedusă judecăţii, pentru un teren arabil de 1033 mp, experţii au stabilit o valoare de circulaţie de 39.393 euro, fapt ce este imposibil, în contextul în care un teren extravilan în România se vinde cu maxim câteva mii de euro un hectar, iar în Uniunea Europeană, preţul unui teren extravilan este între 10.000 - 30.000 euro şi numai în cazuri excepţionale ajunge la 40.000 - 50.000 euro, pentru terenuri extrem de fertile, iar acesta reprezintă preţul pentru 10.000 mp şi nicidecum pentru 1033 mp.
Tribunalul a apreciat că dacă s-ar considera corect punctul de vedere al experţilor G.C. şi I.E., în sensul că un metru pătrat teren arabil valorează circa 38 euro/mp, ar însemna că un hectar de teren extravilan în România valorează 380.000 euro, ceea ce este absurd, o asemenea valoare nefiind înregistrată nicăieri în lume.
S-a precizat că tribunalul are posibilitatea să reţină o altă valoare decât cea din raportul de expertiză efectuat în cauză, inclusiv valoarea menţionată de către expertul cu opinie separată cu atât mai mult cu cât potrivit art. 27 din Legea nr. 33/1994, primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta J.I.C. şi pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, hotărârea atacată fiind criticată pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În calea de atac a apelului nu au fost administrate probe noi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia nr. 254A din 12 iunie 2014 a admis apelurile declarate de cele două părţi litigante, a anulat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre soluţionare în fond Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea, a reţinut că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată sunt dispoziţiile cuprinse în legile exproprierii, respectiv Legea nr. 33/1994 şi nr. 198/2004.
Potrivit celor arătate de către reclamantă, menţiunile din cartea funciară dovedesc situaţia incertă a celor două suprafeţe de teren aparţinând acesteia, situate în extravilanul satului M., comuna G., judeţul Ilfov, în sensul că ele au fost ocupate abuziv de către actuala CNADNR, neoperând transferul dreptului de proprietate, potrivit menţiunilor din cartea funciară, unde se află înscris faptul că "terenul în suprafaţă de 430 mp este supus exproprierii în cadrul proiectului A.N.D.".
În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că autorii săi au fost expropriaţi în fapt, neprimind nicio sumă de bani cu titlu de despăgubire, fiind încălcate dispoziţiile constituţionale înscrise în art. 44, respectiv art. 1 din Legea nr. 33/1994.
Reclamanta a arătat şi că nu i-a fost comunicată nicio hotărâre de stabilire a despăgubirilor, nefiindu-i oferit niciodată un preţ echivalent al despăgubirilor pentru cele două suprafeţe de teren, trecute în fapt în proprietatea statului.
Aşa cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată, dar şi din partea finală a acestei cereri, reclamanta a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin CNADNR, solicitând stabilirea cuantumului despăgubirilor la care este îndreptăţită, ca urmare a exproprierii în fapt a celor două suprafeţe de teren, de 603 mp, respectiv 430 mp, situate în extravilanul comunei G., sat M., judeţ Ilfov, despăgubirile reprezentând valoarea reală a imobilului, precum şi prejudiciul ce i-a fost cauzat în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994. Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost Legea nr. 33/1994, respectiv Legea nr. 198/2004.
Reiese din actele dosarului, din susţinerile reclamantei, că pentru imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu nu a fost emisă nicio hotărâre de guvern în baza Legii nr. 198/2004 sau a Legii nr. 255/2010 şi nu există nicio hotărâre de stabilire a despăgubirilor, respectiv o decizie de expropriere cu privire la aceste terenuri.
Prima instanţă a reţinut că terenul în litigiu nu a făcut obiectul exproprierii în baza legislaţiei aplicabile, ci a fost afectat de construcţia Autostrăzii Bucureşti - Constanţa, fiind expropriat "de facto".
Potrivit Legii nr. 33/1994, procedura exproprierii se derulează în trei etape, reglementate distinct de lege, respectiv declararea de utilitate publică a exproprierii, măsuri pregătitoare exproprierii şi exproprierea propriu-zisă, care include şi stabilirea despăgubirilor. Dacă primele două etape sunt administrative, cea de-a treia este judiciară, în condiţiile art. 3 din Legea nr. 33/1994, care prevede că exproprierea va putea fi hotărâtă de instanţele de judecată, după ce s-a făcut declaraţia de utilitate publică a exproprierii, în condiţiile prevăzute de lege, situaţie care în speţă nu este îndeplinită.
Astfel, din acelaşi act normativ evocat, respectiv Legea nr. 33/1994 rezultă că utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local. Utilitatea publică a exproprierii se declară de către guvern pentru lucrările de interes naţional şi de consiliile judeţene şi de Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru lucrările de interes local, astfel cum dispune art. 7 din acest act normativ, iar pentru alte situaţii speciale, din categoria celor prevăzute la alin. (4) din acelaşi articol, utilitatea publică se declară pentru fiecare caz în parte, prin lege.
Declaraţia de utilitate publică se face numai după o cercetare prealabilă efectuată de comisii numite de guvern, pentru lucrări de interes naţional, şi de către delegaţia permanentă a consiliului judeţean sau de Primarul general al Municipiului Bucureşti pentru lucrări de interes local în acord cu dispoz. art. 9 din Legea nr. 33/1994.
Declararea utilităţii publice reprezintă un act al puterii de stat, nefiind în competenţa instanţei de judecată, care, aşa cum s-a arătat mai sus, în acord cu art. 3 din Legea nr. 33/2004, este competentă să hotărască exproprierea numai după ce utilitatea publică s-a declarat potrivit celor arătate mai sus, declanşarea procedurii exproprierii putându-se face doar de către persoanele şi autorităţile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 33/1994.
Aşa fiind, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea declanşării exproprierii de către alte persoane decât cele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 33/1994, fapt pentru care cererea reclamantei nu poate fi interpretată decât în sensul că urmăreşte obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de CNADNR, la plata despăgubirii cuvenite pentru cele două suprafeţe de teren, ce au fost preluate abuziv în anii 1991 - 1992 pentru construirea Autostrăzii Bucureşti - Constanţa.
De altfel, chiar reclamanta, prin întâmpinarea la apelul formulat de pârât, a precizat că prin cererea de chemare în judecată, nu a solicitat obligarea pârâtei la expropriere, ci doar obligarea ei la plata despăgubirilor aferente exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
Curtea a apreciat că, în raport de datele speţei şi precizarea reclamantei că doreşte despăgubiri pentru terenul de care a fost deposedată urmare afectării acestuia unei utilităţi de interes public, devine clar obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind o cerere în pretenţii şi nu o cerere de obligare la expropriere, de vreme ce terenurile în litigiu nici nu au fost expropriate în temeiul actelor normative incidente în această materie specială a exproprierii, Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 198/2004. A mai reţinut, în virtutea aceluiaşi raţionament juridic, că o cerere în pretenţii îndreptată împotriva pârâtului este admisibilă, reclamantei neputându-i-se îngrădi, nejustificat sau în temeiul unui formalism excesiv, dreptul de acces la instanţă. Curtea a apreciat că temeiul de drept indicat de către reclamantă, ca fiind cele două acte normative, a fost menţionat doar pentru elucidarea situaţiei juridice, nefiind incidente însă în speţă.
Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cu care judecătorii au îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii corecte a faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. De asemenea, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Indiferent de modul cum este intitulată, în temeiul art. 84 C. proc. civ., instanţele de judecată au obligaţia să interpreteze adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acţiunii, acestea nefiind ţinute de temeiul de drept invocat de reclamant, ele având obligaţia de a identifica normele aplicabile situaţiei de fapt descrise în actul de sesizare.
Curtea a conchis că cererea în pretenţii izvorâtă dintr-un raport extracontractual, nu poate avea ca temei juridic decât dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. - 1865.
În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a acestei cereri, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 33/1994, soluţionarea cererilor de expropriere este de competenţa tribunalului judeţean sau a Tribunalului Bucureşti în raza căruia este situat imobilul propus spre expropriere.
Cum aceste dispoziţii legale nu-şi găsesc incidenţa în cauză, de vreme ce obiectul cererii nu este acela de stabilire a despăgubirilor în condiţiile contestării cuantumului acestora oferit de către expropriator în procedura specială a exproprierii, ci se întemeiază pe o pretinsă ocupare în fapt a terenului, fără drept, de către autorităţile statului, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei potrivit dispoziţiilor dreptului comun, respectiv art. 1 C. proc. civ., care instituie competenţa generală a instanţelor de judecată în primă instanţă, în sarcina judecătoriilor.
Curtea a avut în vedere că, raportat la suprafaţa de teren ce face obiectul prezentei acţiuni, respectiv 1033 mp, valoarea pretenţiilor reclamantei nu depăşeşte suma de 500.000 lei pentru a se justifica introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bucureşti, ca primă instanţă.
Instanţa a ajuns la această concluzie, prin raportare la lucrările de evaluare depuse în faţa primei instanţe, care au propus valori cuprinse între 5.991 euro, respectiv 25.970 lei şi 39.393 euro, respectiv 175.900 lei.
Curtea a avut în vedere, totodată, dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi 2 C. proc. civ. potrivit cu care cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul, iar când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele arătate la alin. 1 se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în capitală, la Judecătoria sectorului 4.
Cum prezenta acţiune se înscrie în rândul celor la care se referă textul de drept evocat, fiind o cerere îndreptată împotriva statului şi, mai mult, reclamanta fiind domiciliată în Bucureşti, Curtea a concluzionat în sensul că, din punct de vedere material, cât şi teritorial, competentă să soluţioneze fondul prezentei cauze este Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
În consecinţă, în referire la obiectul pricinii - acţiune în pretenţii - un asemenea obiect fiind admisibil, instanţele având chemarea să soluţioneze un asemenea petit potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ. cu referire la art. 998 - 999 C. civ., având în vedere considerentele expuse raportat la competenţa instanţei de judecată, apreciind că celelalte critici referitoare la taxa de timbru, cât şi cele care vizează fondul cererii de chemare în judecată nu pot fi analizate în această fază procesuală, fiind de competenţa Judecătoriei sector 4 Bucureşti, Curtea de apel, în temeiul art. 297 alin. (2) C. proc. civ. a admis apelurile, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre soluţionare, în fond, la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi reclamanta J.I.C.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a invocat ca motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile formulate au vizat modul în care instanţa de apel a stabilit temeiul juridic al acţiunii, respectiv faptul că instanţa a soluţionat cauza pe temeiul răspunderii civile delictuale art. 998 - 999 C. civ. şi nu în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, act normativ incident speţei.
A arătat că instanţa de apel a apreciat că legile exproprierii pentru cauză de utilitate publică nu îşi găsesc aplicabilitate în cauza de faţă, deoarece nu a fost parcursă niciuna din etapele reglementate de lege - declararea de utilitate publică, măsuri pregătitoare exproprierii, declararea exproprierii de către instanţă cu stabilirea despăgubirilor - şi, prin urmare, acordarea acestora din urmă nu s-ar putea obţine decât prin promovarea unei acţiuni de drept comun, în pretenţii, de competenţa judecătoriei.
Deşi nu este prevăzut expres în lege, domeniul de aplicare a dispoziţiilor referitoare la plata despăgubirilor cuprinse în Legea nr. 33/1994 include nu doar exproprierea formală, de drept, realizată cu parcurgerea tuturor etapelor legale - administrativă şi judiciară, cât şi exproprierea de fapt, ca cea în speţă, înfăptuită fără parcurgerea acestor formalităţi.
Respingând excepţiile necompetenţei Tribunalului Bucureşti şi a inadmisibilităţii acţiunii, în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că, deoarece reclamantei nu i s-a acordat vreo despăgubire pentru utilizarea terenului de către pârât, lucrările efectuate de către acesta reprezintă în realitate o expropriere în fapt, dar fără respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 198/2004, care a condus la privarea reclamantei de o parte a dreptului său de proprietate.
Adoptând o soluţie diametral opusă - în sensul inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi a incidenţei dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., ca singurul temei de drept posibil - instanţa de apel a ignorat întreaga jurisprudenţă internă şi europeană în materia exproprierii de fapt.
Având ca precedent deja amintita hotărâre Belvedere Alberghiera SRL c. Italia, dar şi multe alte hotărâri - Oneryildiz c. Turcia, Sporrong şi Lonnroth c. Suedia, etc. - în hotărârea Burghelea c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adus în discuţie noţiunea de "expropriere de fapt".
Creaţie a instanţei de contencios european, aceasta desemnează acea situaţie în care o persoană, care este proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului, fără ca această privare să facă obiect al unui act juridic, fiind o formă a privării de proprietate la care face trimitere textul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Efectele exproprierii de fapt sunt în realitate identice cu cele ale unei exproprieri formale.
Recurenta a făcut referire la cauzele Vergu contra României, Burghelea contra României precum şi, din dreptul intern, Decizia civilă nr. 47A din 21 ianuarie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 27992/3/2008 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 339 din 26 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 46131/3/2009 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi Decizia civilă nr. 1917 din 16 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
În raport de argumentele prezentate, a susţinut că decizia ce face obiectul prezentului recurs este nelegală, instanţa trebuind să soluţioneze cauza în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, faptul generator de prejudiciu adus reclamantei constând într-o expropriere de fapt şi nu într-un delict civil oarecare, încadrabil în dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Reclamanta J.I.C. a invocat ca motive de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
O primă critică a vizat faptul că instanţa de apel nu a analizat niciunul din motivele apelului formulat de către reclamantă, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Deşi din dispozitivul deciziei recurate rezultă că a fost admis apelul reclamantei, în dezvoltarea considerentelor nu se face nicio referire la motivele de apel ce au fost admise, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi nici cele pentru care s-au înlăturat cererile părţii.
Cea de a doua critică, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., comună cu cea a Ministerului Public, priveşte faptul că instanţa de apel a modificat temeiul de drept al cererii şi obiectul acesteia.
În ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată, recurenta a arătat că potrivit art. 126, alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii de chemare în judecată, instanţa neputând încălca limitele obiectului cererii, astfel cum a fost fixat de reclamant.
Conform cererii introductive de instanţă, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor aferente exproprierii pentru cauză de utilitate publică pentru cele două suprafeţe de teren indicate în acţiune.
În ceea ce priveşte temeiul de drept al acţiunii, recurenta arată că instanţa de apel a modificat temeiul de drept al cererii introductive în baza art. 84 C. proc. civ.
Consideră că aceste dispoziţii se referă la denumirea greşită a cererii, iar nu la temeiul de drept invocat expres de parte, iar instanţa poate modifica temeiul juridic al cererii numai după ce pune această problemă în discuţia părţilor, dar acest lucru nu s-a întâmplat în speţă.
Solicită instanţei de recurs să constate că încă din faza judecării pe fond a pricinii, prin toate apărările pe care le-a făcut, a precizat în mod expres, în repetate rânduri, că temeiul juridic al acţiunii sunt legile speciale în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică (cu precădere aceasta fiind apărarea în susţinerea excepţiilor invocate de pârâtă - excepţia inadmisibilităţii, a necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, a netimbrării cererii de chemare în judecată etc.) şi că solicită despăgubirile nu doar pentru a fi reparat prejudiciul suferit prin grava atingere a dreptului de proprietate, ci şi pentru ca, ulterior achitării acestor despăgubiri, să poată opera transferul dreptului de proprietate din patrimoniul expropriatului în cel al expropriatorului.
A criticat şi faptul că decizia instanţei de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor speciale în materie de expropriere.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că nu s-a solicitat obligarea pârâtei la expropriere, ci doar obligarea la plata despăgubirilor aferente exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
În mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a înlăturat legile speciale în materie de expropriere. Din probele administrate în faţa instanţei de fond rezultă, fără nicio putinţă de interpretare, că cele două suprafeţe de teren proprietatea sa au fost luate în mod abuziv, la nivelul anilor 1991 - 1992, în vederea construirii Autostrăzii A2. Acest aspect rezultă cu prisosinţă din documentaţia cadastrală, dar şi din raportul de expertiză topografică ce a fost efectuat la fond.
De asemenea nu există nicio dovadă în sensul că pârâtul ar fi achitat despăgubirile aferente acestei exproprieri, fie reclamantei, fie autorului său.
Atât timp cât nu există o astfel de dovadă, instanţa nu poate modifica temeiul de drept al acţiunii şi nu poate stabili că, în cauză, nu sunt aplicabile legile speciale în materie de expropriere, varianta impusă de instanţa de apel neputând oferi o explicaţie logică şi juridică asupra modalităţii în care Autostrada A2 este construită de mai bine de 20 de ani pe terenurile proprietatea sa.
Constituţia României [art. 44, alin. (3)], Codul civil (art. 481), Legea nr. 33/1994, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, o bogată jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi internă în materie, stabilesc faptul că singura atingere care poate fi adusă dreptului de proprietate nu poate fi decât exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Orice altă variantă propusă de instanţă (acţiunea în pretenţii pe dreptul comun sau - aşa cum au mai indicat unele instanţe în dosare similare - acţiunea în revendicare imobiliară) nu poate soluţiona acest litigiu, generat de faptul că Statul Român a construit un obiectiv de interes naţional pe terenurile proprietatea sa, fără a achita nicio despăgubire.
Urmare a acestui fapt, prejudiciul suferit nu poate avea ca temei de drept dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., atât timp cât norma specială - Legea nr. 33/1994 - reglementează ca reparaţie adusă atingerii dreptului de proprietate despăgubirea, iar nu de prejudiciul.
După cum a reţinut şi instanţa de apel în considerente, la dosarul de fond există înscrisuri care dovedesc, fără putinţă de interpretare, faptul că cele două suprafeţe de teren au fost luate abuziv de către Statul Român, fără o justă şi prealabilă despăgubire.
În fapt, procedura de expropriere, în speţă, s-a realizat parţial, însă din culpa exclusivă a pârâtului, care îşi invocă propria culpă atunci când afirmă că în privinţa terenurilor în litigiu nu a intervenit exproprierea.
Singura etapă efectuată de pârât în această procedură de expropriere a fost declararea utilităţii publice, care a fost realizată prin intermediul a două hotărâri de guvern: H.G. nr. 557/1990 privind obiectivul de investiţii "Autostrada Transeuropeană Nord - Sud, secţiunea Bucureşti - Feteşti" şi H.G. nr. 364/1991 privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai obiectivului de investiţii " Autostrada Transeuropeană Nord - Sud, secţiunea Bucureşti - Feteşti, tronson Bucureşti - Fundulea".
Recurenta reclamantă a susţinut că această culpă a pârâtului în realizarea procedurii de expropriere nu poate reprezenta un impediment în sensul de a solicita despăgubirile aferente exproprierii.
În acest sens, prin Decizia civilă nr. 339 A din 26 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă într-o cauză similară, pentru un teren expropriat în aceeaşi manieră, la nivelul anului 1992, terenul fiind situat în tarlaua 10/1 din comuna G., Sat M., Jud. Ilfov instanţa a stabilit că fiind în prezenţa unei "exproprieri de facto", neefectuarea procedurilor de expropriere nu atrage nicidecum inadmisibilitatea acţiunii, căci este de neconceput ca încălcarea însăşi a legii să atragă consecinţa imposibilităţii de accesare a mijloacelor legale de remediere a încălcării, ci, dimpotrivă, tocmai în această situaţie este necesar imperios ca persoanei lezate să i se recunoască întocmai posibilităţile legale de a reclama respectarea drepturilor sale legale.
Recurenta a susţinut că decizia este nelegală şi pentru faptul că soluţia propusă de instanţă - acţiunea în pretenţii pe dreptul comun - nu rezolvă chestiunea transferului dreptului de proprietate din patrimoniul său în patrimoniul expropriatorului.
Prin urmare, obligarea pârâtului de a achita un prejudiciu în temeiul art. 998 - 999 C. civ. nu soluţionează litigiul, pentru că într-o astfel de variantă nu poate opera transferul dreptului de proprietate. Or, este obligatoriu să aibă loc acest transfer al dreptului de proprietate, având în vedere că situaţia actuală nu mai poate continua deoarece - la OCPI şi la Primărie apare ca proprietar şi achită impozitul, în timp ce terenurile sunt folosite de Statul Român de mai bine de 20 de ani. Este astfel evident că acest transfer de proprietate nu poate opera în temeiul art. 998 - 999, C. civ.
Pentru toate aceste considerente, solicităm admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei pronunţate de instanţa de apel, în sensul admiterii apelului subsemnatei şi al respingerii apelului formulat de SC CNADNR SA
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Reclamanta J.I.C., prin cererea de chemare în judecată, a sesizat instanţele judecătoreşti cu pretenţia de a fi despăgubită pentru deposedarea, printr-o expropriere de fapt, de suprafaţa de 430 mp teren situat în comuna G., sat M., jud. Ilfov, tarlaua 1/1, parcela 78, cu numărul cadastral 545/1/1 şi a imobilului teren în suprafaţă de 603 mp situat în comuna G., sat M. tarlaua 1/1 parcela 125, cu numărul cadastral 544/1/2, (imobile ce au aparţinut autorului său Căpăţână Dumitru, urmare a reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 şi care au fost transmise, prin dezbaterea succesiunilor, către mama sa C.C. şi, ulterior, în proprietatea sa), cărora intimata, în calitate de autoritate a statului, i-a dat o destinaţie de utilitate publică, ca urmare a construirii Autostrăzii A2, Bucureşti - Constanţa, fără respectarea procedurii de expropriere prescrise de dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi în absenţa unei juste şi echitabile despăgubiri.
Cererea a fost încadrată în drept, astfel cum ulterior s-a precizat, pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 198/2004, art. 44 din Constituţia României şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Deşi realitatea susţinerilor reclamantei, în ceea ce priveşte calitatea acesteia de proprietar al bunului indicat ce a fost afectat unei utilităţi publice, nu a fost contestată de pârâtul Statul român, prin CNADNR, instanţa de apel în raport de datele speţei şi precizările reclamantei, a apreciat, în conformitate cu dispoziţiile art. 84 C. proc. civ., că dispoziţiile legale invocate ca temei juridic al acţiunii nu sunt incidente în cauză. Astfel, instanţa a reţinut că obiectul cererii nu este acela de stabilire a despăgubirilor în condiţiile contestării cuantumului acestora oferit de expropriator în procedura specială a exproprierii, ci se întemeiază pe o pretinsă ocupare în fapt a terenului de către autorităţile statului. Prin urmare, calificând obiectul pricinii ca fiind o acţiune în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., instanţa de apel a stabilit competenţa în soluţionarea cererii potrivit dispoziţiilor de drept comun, care instituie competenţa generală a instanţelor de judecată în primă instanţă, în sarcina judecătoriilor, având în vedere şi criteriul valoric al pretenţiilor deduse judecăţii.
Din această perspectivă, criticile recurenţilor relativ la greşita calificare a acţiunii, ca fiind o cerere în pretenţii şi nu o cerere în materie de expropriere, sunt întemeiate.
Este de principiu că pentru caracterizarea corectă a acţiunii, instanţa, într-adevăr, nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi de parte, ci după cel pe care reclamantul a înţeles să îl atribuie acelor termeni şi după scopul urmărit prin exercitarea acţiunii.
Deoarece obiectul acţiunii rezultă din motivele de fapt invocate de parte în susţinerea ei, în speţă, instanţa de apel a calificat greşit cererea reclamantei ca fiind o acţiune în pretenţii de drept comun, izvorâtă dintr-un raport extracontractual, ce nu ar putea avea ca temei juridic decât dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. Reclamanta nu a invocat motive de fapt specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, atât timp cât scopul urmărit de reclamantă prin exercitarea acţiunii priveşte obţinerea de despăgubiri pentru privarea de proprietate ca urmare a deposedării de bunul său de către pârâtă, bun ce a fost afectat unei utilităţi publice şi fără a ca reclamanta să fie despăgubită, reclamând ipoteza unei exproprieri de fapt, care trebuie să aibă consecinţe juridice.
Din perspectiva acestei analize, trebuie avut în vedere faptul că, în drept, Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, intrată în vigoare la data de 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia exproprierea nu poate interveni decât pentru o cauză de utilitate publică, cu despăgubire prealabilă, în baza unei hotărâri a instanţelor, statuând în articolul 4 din Lege faptul că, dacă sunt respectate condiţiile de fond şi de formă, părţile în cauză pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate şi a sumei despăgubirilor, fără a urma procedura prevăzută de lege, în caz contrar, ca şi pentru evaluarea despăgubirilor, putând fi sesizat tribunalul competent.
Reclamanta din prezenta cauză a susţinut că a suferit o prejudiciere a dreptului la respectarea proprietăţii sale, justificat de faptul că autorităţile au deposedat-o nelegal de terenul proprietatea sa, fără să fi existat un acord asupra condiţiilor transferului de proprietate, în special asupra preţului sau despăgubirii ce li se cuvine. Or, ingerinţa produsă recurentei în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, necontestat în cauză, prin afectarea bunului lor unei utilităţi publice, respectiv Autostrada 2 Bucureşti - Constanţa reclamă indemnizarea corespunzătoare pentru pierderea suferită, acesta constituind obiectul cererii cu care reclamanta a investit instanţa de fond.
Dreptul la despăgubire reclamant în cauză îşi găseşte corespondent atât în normele legale interne evocate, dar şi în dispoziţiile convenţionale - art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Or, în speţă, se constată că reclamanta pretinde că a pierdut dispoziţia asupra terenului proprietatea sa, situat în comuna G., sat M., jud. Ilfov, teren care a fost transformat ireversibil de lucrările efectuate de intimatul Statul român, prin CNADNR, fiind ocupat de autostrada A2 Bucureşti - Constanţa, fără a exista vreun acord asupra condiţiilor transferului dreptului de proprietate, în special asupra preţului sau despăgubirilor ce i se cuvin.
Or, neemiterea unei hotărâri individuale de stabilire a despăgubirilor, care ar putea fi contestată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, nu poate justifica recalificarea acesteia de către judecător, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi depăşirea rolului activ reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
În acest context, chiar şi în absenţa unui act formal de expropriere, în situaţia dedusă judecăţii, privind acordarea de despăgubiri pentru pierderea tuturor atributelor dreptului de proprietate, nu se poate considera că exerciţiul unui atare demers judiciar nu s-ar încadra în sfera proceselor şi cererilor în materie de expropriere, deoarece exerciţiul unui atare drept trebuie realizat în aceleaşi condiţii ca şi în cazul în care procedura exproprierii s-ar fi realizat.
Privarea în fapt de proprietate nu este diferită de o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel încât în privinţa modului de valorificare a pretenţiilor, între persoanele expropriate, în funcţie de derularea ori nederularea procedurii administrative de expropriere, nu se poate face nicio diferenţiere de tratament juridic.
Acţiunea reclamantei a fost generată de conduita culpabilă a statului, de îngrădirea exerciţiului tuturor prerogativelor dreptului său de proprietate, cu încălcarea normelor care reglementează exproprierea, dar care conturează existenţa unei exproprieri de fapt, incompatibilă cu prevederile constituţionale care garantează respectarea dreptului de proprietate şi condiţiile în care o persoană poate fi lipsită de acest drept.
Or, în raport de natura dreptului şi scopului urmărit prin exercitarea prezentei acţiuni civile, de faptul că pârâtul nu a negat faptul că terenurile au fost preluate şi afectate unei utilităţi publice în lipsa unei juste despăgubiri acordate proprietarului, instanţa nu putea să schimbe obiectul şi temeiul juridic al acţiunii, cu încălcarea principiului disponibilităţii.
Chiar dacă, astfel cum însăşi partea a indicat, preluarea bunului acesteia se constituie, în raport de datele speţei analizate, într-o "expropriere de fapt", noţiune neconsacrată în dreptul intern, cadrul legal evocat de reclamantă şi normele convenţionale ce impun exigenţa legalităţii unei asemenea măsuri şi a proporţionalităţii sale, necesită analizarea cererii de acordare a unei despăgubiri financiare ori compensatorii, proprietarilor bunului.
În acest context, demersul judiciar constând în acţiunea în despăgubiri pentru lipsirea nelegală de proprietate cu care reclamanta a învestit instanţa de fond se încadrează în sfera proceselor şi cererilor în materie de expropriere care cad în competenţa materială specială a tribunalelor, în primă instanţă, potrivit art. 2 lit. f) C. proc. civ. În acest sens, Curtea Europeană a considerat că atunci când un bun este afectat unei utilităţi publice, prin natura sa, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin oferirea unei despăgubiri proprietarului său. Altfel, ar însemna ca statul să îşi atingă anumite obiective de politică socială, pe seama unei persoane private (fizică sau juridică), ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o anume persoană (cauza Bugajny şi alţii contra Poloniei, hotărârea din 6 noiembrie 2007).
În consecinţă, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe temeiul cărora va admite recursurile, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă, urmând a fi analizate şi celelalte critici formulate prin cererea de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi reclamanta J.I.C. împotriva Deciziei nr. 254A din 12 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 3329/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3331/2014. Civil. Acţiune în revendicare.... → |
|---|
