ICCJ. Decizia nr. 3333/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3333/2014
Dosar nr. 57018/3/2011*
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01 iulie 2010 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii G.A.G. şi G.A.R.Ş. au chemat în judecata Municipiul Bucureşti prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea Municipiului Bucureşti la plata preţului actualizat al imobilului situat în Bucureşti, Bd. L.C. nr. 20, etaj 3, ap. 12, sector 1 şi la plata diferenţei între preţul de piaţă al imobilului şi preţul contractului de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50 şi următoarele din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat cerere de chemare în garanţie a SC H.N. SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice pe capătul de cerere privind plata diferenţei dintre valoarea de piaţă a apartamentului şi preţul plătit.
În şedinţa publică de la termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2011, reclamanţii şi-a precizat cererea, arătând că solicită obligarea pârâţilor la plata preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare şi că înţeleg să cheme în judecată Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu, nu ca reprezentant al Statului Român.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2011, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi a constatat că cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulată de Municipiul Bucureşti a rămas fără obiect.
Prin Sentinţa civilă nr. 5635 din 29 iunie 2011, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 158 alin. (3) şi la art. 159 pct. 2 C. proc. civ., a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În şedinţa publică de la data de 08 februarie 2012, reclamanţii au depus cerere precizatoare prin care au indicat temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii ca fiind art. 501 din Legea nr. 10/2001.
La acelaşi termen de judecată, tribunalul, faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice ca neîntemeiată şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri. Totodată, a constatat că cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti a rămas fără obiect.
Prin Sentinţa civilă nr. 353F din 15 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi cu Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri pentru lipsa calităţii procesuale pasive a persoanelor chemate în judecată.
A admis cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum a fost precizată, şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 144.789 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, Bd. L.C. nr. 20, et. 3, ap. 12, sector 1.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu SC H.N. SA, ca neîntemeiată.
Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin mandatar SC H.N. SA, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti, Bd. L.C. nr. 20, et. 3, sector 1, în schimbul plăţii sumei de 25.972.050 lei (ROL) cu titlu de preţ.
Prin Sentinţa civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 2969 din 12 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admisă cererea formulată de succesorul fostului proprietar, E.S.M., şi continuată de P.I.O., şi au fost obligaţi pârâţii G.A.G. şi G.A.R.Ş. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996, reţinându-se nevalabilitatea titlului statului şi faptul că titlul invocat de reclamant este preferabil celui deţinut de pârâţi.
Faţă de această împrejurare, tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, apreciind că textul de lege menţionat are în vedere şi situaţia în care, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, foştii chiriaşi proprietari au fost obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie foştilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor.
Reţinând că nu s-a făcut vreo dovadă în sensul că a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamanţilor, iar prin hotărârea pronunţată în revendicare nu s-a reţinut eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996, tribunalul a apreciat că sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a se naşte în sarcina pârâtului Ministerul Finanţelor Publice obligaţia de plată a preţului de piaţă al apartamentului, determinat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză la suma de 591.322 lei, echivalent al 144.789 euro.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a SC H.N. SA formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice pentru comisionul de 1%, tribunalul a constatat că este neîntemeiată faţă de împrejurarea că această sumă reţinută de societatea care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în numele vânzătorului Primăria Municipiului Bucureşti reprezintă remuneraţia pentru prestaţia efectuată în temeiul contractului de mandat, conform art. 1547 C. civ. de la 1864, dispoziţii sub imperiul cărora a fost încheiat contractul. Potrivit regulilor aplicabile contractului de mandat, mandatarul răspunde faţă de mandant, care în speţă este Primăria Municipiului Bucureşti, pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor sale şi nu faţă de Ministerul Finanţelor Publice cu care nu are niciun raport juridic în baza căruia acesta să se îndrepte împotriva sa.
Prin Decizia civilă nr. 139/A din 13 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca tardiv apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 353F din 15 februarie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin Decizia nr. 212 din 23 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinând că apelul a fost declarat în termen legal.
Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 331 A din 08 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 353F din 15 februarie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a stabilit preţul de piaţă al imobilului la suma de 144.000 euro, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Instanţa de apel a considerat că apelul este fondat doar cu privire la valoarea despăgubirilor ce se cuvin reclamanţilor, pentru următoarele considerente:
Prin art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementată expres obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul reactualizat/preţul de piaţă al imobilului în cazul în care actul încheiat de chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995 a fost desfiinţat, iar în condiţiile în care acesta reprezintă o normă specială, se aplică prioritar în raport cu norma de drept generală, respectiv cu dispoziţiile C. civ. care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, invocate de apelantul pârât.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 au în vedere ipoteza generală în care actul de vânzare-cumpărare al chiriaşului a fost lipsit de efecte, fiind fără relevanţă faptul că această lipsire este efectul pronunţării de către instanţa de judecată a unei acţiuni în constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare sau al pronunţării unei hotărâri de revendicare, prin care chiriaşul pierde imobilul în urma comparării titlului său de proprietate cu titlul de proprietate al celui care revendică, cum este şi cazul intimaţilor reclamanţi.
Curtea de apel a apreciat ca nefondată critica prin care apelantul pârât a susţinut că intimaţii reclamanţi nu erau îndreptăţiţi la acordarea preţului de piaţă al imobilului, pentru că actul nu ar fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Prin Sentinţa civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2969 din 12 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a reţinut faptul că la momentul încheierii de către intimaţii reclamanţi a actului de vânzare cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996 ar fi fost încălcate dispoziţii ale Legii nr. 112/1995, ci doar faptul că actul de proprietate invocat de succesorul fostului proprietar este preferabil în raport cu actul acestora, considerat, însă, ca fiind valabil încheiat. Mai mult, în considerentele Deciziei civile nr. 2969 din 12 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în revendicare, s-a reţinut expres buna credinţă a intimaţilor reclamanţi la momentul încheierii actului de vânzare cumpărare întemeiat pe Legea nr. 112/1995, bună credinţă apreciată însă ca fiind lipsită de relevanţă juridică în soluţionarea cererii de revendicare formulată împotriva acestora.
În consecinţă, în mod corect instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite în cauză dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, iar reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească de la pârât preţul de piaţă al imobilului de care au fost evinşi care, potrivit raportului de expertiză efectuat în apel este de 144000 euro.
Instanţa de apel a mai reţinut că tribunalul a soluţionat corect cererea de chemare în garanţie formulată de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva SC H.N. SA, privind obligarea acestei societăţi la restituirea comisionului de 1% din preţul imobilului, reţinut cu ocazia încheierii actului de vânzare cumpărare, conform Legii nr. 112/1995.
Chemata în garanţie a reţinut comisionul invocat de apelantul pârât cu titlu de remuneraţie pentru prestaţia efectuată în temeiul contractului de mandat încheiat cu vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti, situaţie în care, restituirea acestuia nu ar putea fi dispusă de instanţă decât în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor stabilite în raportul de mandat şi numai către Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de mandatar.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.
Prin motivele de recurs, pârâtul formulează următoarele critici, pe care le întemeiază în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. În cauză, Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă având în vedere următoarele considerente:
În primul rând, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996 dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestor instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv a P. Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobilul în cauză la preţul de circulaţie.
Mai mult, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi, prin urmare, este în vigoare obligaţia reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ. de garanţie pentru evicţiune.
În această situaţie, calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General.
Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
2. Hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului.
Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţa plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 este necesar ca: (a) încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi (b) ca aceste contracte de vânzare cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
a. Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 au în vedere existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. Or, această condiţie nu este îndeplinită, întrucât prin Sentinţa civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.
Nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare, aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărători ai unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligenţe pentru a află situaţia juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligente, ar fi aflat ca trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil şi prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Faptul ca reclamanţii nu au depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995. Mai mult, existenţa sau inexistenţa bunei credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Or, în speţa de faţă s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauză şi prin urmare, rezultă că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
b. Deposedarea reclamanţilor de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Prin urmare, în cauza de faţă nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel încât recurentul nu poate fi obligat la restituirea preţului la valoarea de piaţă, achitat de către reclamanţi.
3. În mod eronat instanţa a respins obiecţiunile formulate la raportul de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului.
Valoarea stabilită de expert pentru apartamentul în litigiu este exorbitantă pentru un imobil construit în anul 1925.
Recurentul critică modul în care expertul a aplicat metoda comparaţii directe, arătând că nu a ţinut cont de caracteristicile ofertelor, suprafaţa apartamentelor, gradul de finisare, anul construirii, numărul de etaje ale clădirilor, dotări, că a avut în vedere comparabile care au valori unitare care nu mai corespund cu realitatea actuală a tranzacţiilor imobiliare din zona de amplasare a imobilului şi că a ignorat corecţia pentru gradul seismic şi faptul că preţurile sunt negociabile în funcţie de suprafaţa utilă a apartamentului precum şi de vechimea acestuia care în speţă de faţă datează din anii 1925, omiţând informaţiile referitoare la tranzacţiile recente precum şi la cererea de pe piaţă.
Recurentul arată că şi în ceea ce priveşte metoda capitalizării veniturilor, raportul de expertiză este criticabil deoarece valorile unitare ale chiriilor din anunţurile imobiliare se diminuează cu 10% pentru negocieri proprietar-chiriaş, gradul de neocupare este de 10% fata de 3% cât a stabilit expertul, iar pe lângă cheltuielile de exploatare de 3%, o cheltuială a proprietarului, ca urmare a desfăşurării activităţii de închiriere a imobilului, este şi impozitul pe profit de 16% care nu este inclus în evaluare.
O aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligarea la garanţia pentru evicţiune şi respectiv a stabilirii sporului de valoare ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piaţa a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, stabilirea valorii de piaţa la momentul evicţiunii, diferenţa între valoarea de piaţă a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţă a imobilului la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.
Recurentul invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi arată că din hotărârile pronunţate de instanţa europeană se desprinde concluzia că nu se impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare, ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pot solicita în justiţie restituirea preţului actualizat plătit.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, restituirea preţului prevăzut la alin. (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Este indubitabil faptul că, prin formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înţeles să atribuie calitate procesual pasivă Ministerului Finanţelor Publice în litigiile având ca obiect restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) ale aceluiaşi articol. Câtă vreme norma legală stabileşte în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de plată a preţului menţionat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect şi dobândeşte, în plan procesual, calitate procesuală pasivă.
Or, reglementarea acestei norme speciale înlătură aplicarea normelor generale şi a principiului relativităţii efectelor contractului, făcând totodată inutilă analiza condiţiilor evicţiunii, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs.
Prin urmare, constatând că, în cauză, situaţia de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (21) din Legea 10/2001, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiaşi articol şi a stabilit în sarcina recurentului obligaţia de plată a preţului de piaţă al apartamentului.
2. Este necontestat în cauză că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti, Bd. L.C. nr. 20, et. 3, sector 1.
Prin Sentinţa civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 269 din 13 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi irevocabilă prin Decizia nr. 2969 din 12 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost admisă cererea formulată de E.S.M. şi continuată de P.I.O., şi au fost obligaţi pârâţii G.A.G. şi G.A.R.Ş. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996.
Prin niciuna dintre hotărârile menţionate nu s-a reţinut faptul că la momentul încheierii de către intimaţii reclamanţi a actului de vânzare cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996 ar fi fost încălcate dispoziţii ale Legii nr. 112/1995 sau că aceştia ar fi fost de rea-credinţă. Dimpotrivă, în litigiul anterior, instanţele au constatat că ambele părţi opun un drept de proprietate valabil şi au reţinut buna credinţă a intimaţilor reclamanţi, motivul pentru care acţiunea formulată împotriva chiriaşilor-cumpărătorilor a fost admisă, fiind acela că actul de proprietate invocat de succesorul fostului proprietar este preferabil în raport cu titlul de proprietate al acestora.
Pornind de la situaţia de fapt astfel reţinută, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.
Restituirea preţului achitat în temeiul unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiţie, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 501 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situaţia contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cea a contractelor încheiate cu eludarea dispoziţiilor acesteia.
Constatarea făcută de instanţele anterioare prin hotărârile judecătoreşti menţionate în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996 s-a făcut în mod valabil şi cu buna-credinţă a cumpărătorilor nu mai poate fi cenzurată. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectele menţionate se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprinde o dezlegare sub aceste aspecte.
Pe de altă parte, concluziile instanţelor anterioare cu privire la respectarea, de către reclamanţi, a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996, unite cu împrejurarea că, deşi în litigiile anterioare, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu nu a fost desfiinţat, aceştia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligaţi a ceda, în favoarea foştilor proprietari, deplina proprietate şi liniştita posesie a apartamentului, atrag incidenţa în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Raţiunea pentru care legiuitorul a recunoscut dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în cazul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost ulterior desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, se regăseşte şi în ipoteza în care a aceştia au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare a foştilor proprietari.
De aceea, trebuie admis că şi cazul în care pierderea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 a intervenit ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, cumpărătorii imobilului au dreptul la restituirea preţului de piaţă al bunului în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale în cauza de faţă.
3. Exced analizei ce poate fi efectuată pe calea controlului judiciar de legalitate declanşat prin intermediul recursului susţinerile pârâtului care se constituie în obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză.
Afirmaţiile vizând modul în care expertul a aplicat metoda comparaţiei directe şi pe cea a capitalizării veniturilor, ori cele care se referă la indicatorii pe care, în opinia recurentului, expertul ar fi trebuit să-i aibă în vedere nu pot fi circumscrise nici unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi de aceea, nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analizarea lor.
Totodată, Înalta Curte constată că recurentul nu invocă neconcordanţa legislaţiei aplicabile prezentului litigiu cu norme ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ci face referiri la decizii ale instanţei europene pronunţate în soluţionarea unor situaţii juridice diferite celei de faţă.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 316 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 331 A din 08 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 3331/2014. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 3334/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
