ICCJ. Decizia nr. 3334/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3334/2014

Dosar nr. 12021/3/2012

Şedinţa publică din 27 noiembrie 2014

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 02 decembrie 2008, reclamanţii N.L. şi N.T. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, SC H.N. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:

- obligarea la plata preţului la valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 24 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1, achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998, invalidat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă;

- obligarea la plata preţului la valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997 invalidat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă;

- obligarea la plata sumei estimative de 4950 Ron (49.000.000 lei vechi), actualizată, reprezentând îmbunătăţirile aduse apartamentului nr. 24 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, în temeiul art. 48 alin. (3), (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată.

În subsidiar, au solicitat:

- obligarea pârâţilor la plata sumei de 16.810, 29 RON, actualizată (168102941 lei ROL), reprezentând preţul apartamentului nr. 24 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1;

- obligarea la plata sumei de 1420,12 RON, actualizată (14.201.219 lei vechi), reprezentând preţul apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti, C.V., nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1;

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată, onorariu de expert şi onorariu de avocat.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, art. 1337 şi urm. C. civ.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi cerere de chemare în garanţie a SC H.N. SA privind restituirea comisionului de 1% încasat de aceasta la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 şi nr. 5002/30949 din 13 august 1997.

Reclamanţii N.L. şi N.T. au formulat cerere precizatoare, prin care au arătat că, în ceea ce priveşte restituirea preţului la valoarea de circulaţie privind apartamentele nr. 4 şi 24, îşi întemeiază capetele de cerere pe dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1/2009 şi înţeleg să se judece în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, iar în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata îmbunătăţirilor aduse apartamentului nr. 24, îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 48 alin. (1), (3) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, în acest sens, înţelegând să se judece în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar în subsidiar, cu Municipiul Bucureşti.

Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii precizatoare şi cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.I.M. şi S.R.G., întemeiată pe prevederile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, considerând că aceştia sunt cei care pot răspunde pentru plata valorii îmbunătăţirilor necesare şi utile solicitate de către reclamanţi.

Prin întâmpinarea sa, chematul în garanţie S.I.M. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive privind cererea de chemare în garanţie îndreptată împotriva sa şi a fratelui decedat S.R.G. A menţionat că în prezent este coproprietarul imobilului alături de fiul său S.Ş.D., ca urmare a decesului şi dezbaterii succesiunii fratelui S.R.G.. În ceea ce priveşte valoarea îmbunătăţirilor, acesta a considerat că sunt cheltuieli voluptorii şi nu cheltuieli necesare şi utile, pentru care să răspundă, în plus, intervenind şi amortizarea acestora prin folosirea imobilului fără drept.

Prin încheierea din 03 iunie 2009 Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie SC H.N. SA, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, apreciind că Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesuală pasivă pe capătul privind preţul actualizat, a unit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului Bucureşti prin Primar General şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie S.I.M. cu fondul cererii.

Faţă de valoarea imobilului în litigiu, la termenul din data de 17 decembrie 2009 reclamanţii au invocat excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei.

Prin încheierea din data de 04 februarie 2010 Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins excepţia necompetenţei materiale, ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice pe capătul de cerere privind preţul de circulaţie al apartamentelor, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Municipiului Bucureşti pe capătul de cerere privind îmbunătăţirile, ca neîntemeiat, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice pe capătul de cerere privind îmbunătăţirile, a constatat ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H.N. SA, a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie S.I.M. pe cererea de chemare în garanţie, pentru argumentele expuse în cuprinsul acesteia.

Prin încheierea din data de 01 aprilie 2010, instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a chematului în garanţie S.R.G. şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chematul în garanţie S.I.M.

În această fază procesuală au fost administrate probe cu înscrisuri şi a fost ataşat Dosarul nr. 7570/302/2009 de la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în care, pe calea asigurării de dovezi a fost administrată expertiza de specialitate în construcţii prin expertul A.V., la 23 iulie 2009, fiind constatat preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1, la suma de 62 658 euro şi preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, la suma de 93921 euro.

Acelaşi expert A.V., la 2 martie 2010, în actualul dosar, a constatat că preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1, este de 62 658 euro, iar preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, este în suma de 93921 euro.

Prin Sentinţa civilă nr. 6314 din 30 septembrie 2010 Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii N.L. şi N.T., a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 62 658 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1, şi a sumei de 93921 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de preţ de piaţă pentru apartamentul nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, a respins capătul privind contravaloarea preţului actualizat formulat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiat, a respins capătul privind contravaloarea îmbunătăţirilor pentru apartamentul nr. 24, ca neîntemeiat, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 1900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe cererea de chemare în garanţie, ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în garanţie a numiţilor S.I.M. şi S.Ş.D., cerere formulată de reclamanta-pârâtă Municipiul Bucureşti şi a obligat chemaţii în garanţie la plata către pârâtul Municipiul Bucureşti a sumei de 2236 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloare cheltuieli necesare şi utile (îmbunătăţiri).

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi chemaţii în garanţie S.I.M. şi S.Ş.D.

La termenul din data de 16 martie 2011, reclamanţii au reiterat în faţa instanţei de apel excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei de către judecătorie, în susţinerea căreia au arătat că valoarea obiectului litigiului este de 658.680 lei, conform raportului de expertiză specialitatea construcţii.

Prin Încheierea din 18 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei de soluţionare a cauzei, ca inadmisibilă, pentru considerentul conform căruia, această excepţie a fost invocată şi în faţa instanţei de fond, fiind soluţionată printr-o încheiere interlocutorie care putea fi atacată cu apel, iar reclamanţii nu au exercitat apel, motiv pentru care excepţia nu mai poate fi invocată în apel, chiar dacă este o excepţie absolută.

Prin Decizia civilă nr. 466A din 25 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a respins acţiunea ca fiind introdusă faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de chemare în garanţie a chemaţilor în garanţie S.Ş.D. şi S.I.M., ca rămasă fără obiect.

A înlăturat obligaţia pârâtului Municipiul Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei de fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii N.L. şi N.T.

Prin Decizia civilă nr. 101R din 20 ianuarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 12232/302/2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul declarat de recurenţii reclamanţi N.L. şi N.T. împotriva Deciziei civile nr. 466A din 25 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 12232/302/2008, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice şi cu intimaţii chemaţi în garanţie S.Ş.D. şi S.I.M. şi a casat decizia civilă recurată, în sensul că urmare a admiterii apelurilor declarate de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi apelanţii chemaţi în garanţie S.I.M. şi S.Ş.D. împotriva Sentinţei civile nr. 6314 din 30 septembrie 2010 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, a anulat sentinţa civilă şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 19 martie 2012 sub nr. 12021/3/2012.

La data de 29 iunie 2012, reclamanţii N.L. şi N.T. au formulat cerere de renunţare la judecata următoarelor capete de cerere introductivă, completatoare şi precizatoare depuse la judecata iniţială pe fond a cauzei:

1. obligarea la plată către aceştia a sumei estimative de 4950 RON (49.000.000 lei vechi), actualizată, reprezentând îmbunătăţirile aduse apartamentului nr. 24 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansarda, sector 1, în temeiul art. 48, alin. (3), (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice;

2. obligarea la plată către aceştia a sumei de 16.810,2 RON, actualizată (168102941 lei vechi) reprezentând preţul apartamentului nr. 24 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansarda, sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plată în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 invalidat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti;

3. obligarea la plată către aceştia a sumei de 1420,12 RON, actualizată (14.201.219 lei vechi) reprezentând preţul apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997 invalidat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti.

Precizează, totodată, că renunţarea la judecata capătului de cerere privind îmbunătăţirile în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti determină şi rămânerea fără obiect şi interes a cererii de chemare în garanţie a pârâtului S. de către Municipiul Bucureşti.

La aceeaşi dată de 29 iunie 2012 reclamanţii N.L. şi N.T. au formulat cerere precizatoare, în sensul că înţeleg să se judece în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând:

1. obligarea acestuia la plată către reclamanţi a preţului - la valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 24 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 desfiinţat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă;

2. obligarea acestuia la plata către reclamanţi a preţului - la valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1 achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997, desfiinţat prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă;

3. obligarea la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorarii de expert şi de avocat.

Cererea precizatoare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50 alin. (21) şi (3) raportat la art. 501 din Legea nr. 1/2009 ce modifica Legea nr. 10/2001.

Prin Sentinţa civilă nr. 351 din 19 februarie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a obligat Ministerul Finanţelor Publice să le plătească reclamanţilor N.L. şi N.T., suma de 62.658 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1 şi suma de 93.921 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, precum şi suma de 1.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată şi, pe cale de consecinţă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie de la filele 52-56 din Dosarul nr. 12232/302/2008, formulată de Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, împotriva chematei în garanţie SC H.N. SA, cu sediul în Bucureşti, str. A., nr. 7, Sectorul 1.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii N.L. şi N.T. au cumpărat apartamentul nr. 24 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansarda, sector 1 prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 în conformitate cu Legea nr. 112/1995 şi au achitat integral preţul apartamentului, actul juridic nefiind desfiinţat.

Apartamentul nr. 4, situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1 a fost cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997 în temeiul Legii nr. 112/1995 de către defuncta P.S., în calitate de fost chiriaş.

Conform Certificatului de moştenitor nr. 52 din 24 iunie 2004 eliberat de NP E.C. de pe urma defunctei P.S., decedată la 09 iunie 2004, se constată că reclamanţii N.L. şi N.T. sunt moştenitorii defunctei P.S., astfel că sunt îndreptăţiţi să culeagă drepturile acestei autoare.

Prin Sentinţa civilă nr. 8973 din 05 iunie 1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, instanţa a constatat nulitatea titlului de preluare în proprietatea statului a imobilului situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, sector 1 formulată de reclamanţii S.

Prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în recurs, a fost admis recursul şi, pe fond, a fost admisă acţiunea în revendicare a reclamanţilor S. dispunându-se lăsarea întregului imobil (inclusiv a apartamentelor nr. 24 şi 4) în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor-moştenitori ai fostului proprietar deposedat.

Reclamanţii N.L. şi N.T. au fost evacuaţi din ambele apartamente, conform actelor de executare silită ce au făcut obiectul dosarelor nr. 158/2008 şi, respectiv nr. 309/2008, constituite la BEJ "R.I.C.".

Astfel, sunt în ipoteza în care, contractele de vânzare-cumpărare cu nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 şi nr. 5002/30949 din 13 august 1997 încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, deşi nu au fost anulate, fiind încheiate conform legii, au fost lipsite de efecte ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare.

Tribunalul a constatat că sunt întemeiate susţinerile reclamanţilor, în sensul că, contractele lor au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare.

În aceste condiţii, contractele de care se prevalează, au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi au făcut obiectul comparării de titluri - ca acte valide - operaţiune în urma căreia au fost desfiinţate întrucât s-a acordat prioritate titlului moştenitorilor fostului proprietar.

În temeiul art. 50 alin. (21) şi (3) raportat la art. 501 din Legea nr. 1/2009 ce modifică Legea nr. 10/2001, reclamanţii sunt îndreptaţii la restituirea preţului la valoarea de piaţă a apartamentelor din litigiu conform expertizei tehnice de specialitate în construcţii administrată în cauză.

Din raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul inginer A.V., se reţine că valoarea de piaţă a apartamentului nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1 este de 62.658 euro, iar preţul de piaţă al apartamentul nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1, este de 93.921 euro.

Tribunalul a constatat că în cazul de speţă este un caz special de răspundere pentru evicţiune, derogatoriu de la dreptul comun, iar conform principiului "specialia generalibus derogant", sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea specială nr. 10/2001, potrivit cărora, "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995".

Nu este vorba, aşadar, în acest caz, despre o răspundere civilă contractuală, bazată pe culpă, calitatea procesuală pasivă a instituţiei pârâte fiind dată de lege şi nu stabilită prin contractul încheiat între părţi, astfel că dispoziţiile de drept comun invocate de către reclamanţi nu sunt aplicabile în cauză.

Ministerul Finanţelor Publice, vine să gestioneze obligaţia Statului Român, referitor la răspunderea specială pentru evicţiune stabilită prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum, prin aceeaşi instituţie, a gestionat fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care s-a vărsat preţul plătit de reclamanţi în 1997 - 1998, la cumpărarea locuinţelor din fondul locativ de stat.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, potrivit dispoziţiilor coroborate ale art. 50 alin. (2), (21) şi 3 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a făcut distincţie între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea legii şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea legii de către foştii chiriaşi, în funcţie de această distincţie, cumpărătorul evins, având dreptul la valoarea de piaţă a imobilului sau la restituirea preţului plătit actualizat.

În condiţiile în care, nu s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, dar a fost admisă acţiunea în revendicare împotriva foştilor chiriaşi-cumpărători şi a reclamanţilor-moştenitori ai cumpărătoarei P.S., iar prin hotărârile judecătoreşti citate de reclamanţi, instanţele au reţinut buna-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractelor, tribunalul constată că reclamanţii au dreptul la restituirea valorii de piaţă a imobilelor, nefiind vorba despre contracte încheiate cu eludarea legii [art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001].

Tribunalul a constatat că este astfel îndeplinită şi cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea valorii de piaţă a imobilului, chiar dacă contractul nu a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, aşa cum prevede dispoziţia legală.

În consecinţă, Tribunalul a apreciat că acţiunea reclamanţilor este întemeiată, astfel că admiţând-o a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de piaţă a imobilelor, astfel cum a fost stabilită în contradictoriu şi cu această instituţie, prin raportul de expertiză întocmit de către expertul ing. A.V., respectiv, la suma de 62.658 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 24 din C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1 şi la suma de 93.921 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 4, situat în C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1.

Conform art. 274 C. proc. civ., Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să le plătească reclamanţilor suma de 1400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru expert şi onorariu pentru avocat.

Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie de la Dosarul nr. 12232/302/2008, formulată de Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, împotriva chematei în garanţie SC H.N. SA, Bucureşti, privind restituirea comisionului de 1%.

S-a reţinut că chemata în garanţie SC H.N. SA, Bucureşti, a acţionat în calitate de mandatar al P. Mun. Bucureşti, în baza mandatului a prestat servicii, nu a depăşit limitele mandatului acordat astfel că i se cuvine comisionul de 1% din preţul de vânzare a celor două apartamente ce fac obiectul prezentului litigiu, fiind neîntemeiată cererea de restituire a comisionului de 1% din valoarea de piaţă a imobilelor.

Chemata în garanţie nu a realizat o îmbogăţire fără justă cauză, astfel că nu are obligaţia de restituire a comisionului, cu atât mai mult cu cât, încasarea s-a făcut potrivit legii iar cele două contracte de vânzare-cumpărare nu au fost desfiinţate.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 02 septembrie 2013, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a declarat apel care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 18 octombrie 2013.

Curtea a încuviinţat o nouă expertiză tehnică în apel, având ca obiective stabilirea valorii de piaţă a imobilelor, expertiză întocmită de expert A.I.

Prin Decizia civilă nr. 202 A din 15 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 351 din 19 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi N.L. şi N.T. şi cu intimata pârâtă SC H.N. SA.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 43.265 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 24 din Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, sc. C, mansardă, sector 1, şi suma de 55.443 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 4 din Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, sc. C, et. 1, sector 1 - valori stabilite conform raportului de expertiză întocmit de expert A.I.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Cheltuielile avansate de stat cu titlu de ajutor public judiciar constând în onorariu de expert în cuantum de 1000 lei vor rămâne în sarcina statului, conform art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a constatat următoarele:

În mod corect prima instanţă a apreciat că în speţă sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data pronunţării sentinţei.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 501 din acelaşi act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".

În condiţiile în care fondul extrabugetar menţionat este constituit din preţul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului ("preţul de piaţă") rezultă că singura raţiune acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foştilor proprietari care au achiziţionat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior ca urmare a recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada regimului politic comunist.

De asemenea, faţă de cele expuse anterior privind normele legale incidente în speţă, sunt vădit neîntemeiate susţinerile apelantului privind regulile din materia evicţiunii conform dreptului comun - Codul civil care ar trebui avute în vedere la stabilirea despăgubirii cuvenite cumpărătorilor deposedaţi de imobil.

Curtea a constatat că, astfel cum se reţine din textul legal mai sus-menţionat, o condiţie pentru naşterea dreptului la despăgubiri constând în preţul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desfiinţat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privinţa caselor naţionalizate.

Faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor - desfiinţarea contractului - (noţiune care, pe de altă parte, în prezent are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă acum în această materie şi "ineficacitatea" actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, aşa cum rezultă din interpretarea alin. (21) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009) - se impune ca instanţa să analizeze condiţia respectării Legii nr. 112/1995 în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foştilor chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, numai la restituirea preţului actualizat [art. 50 alin. (1)].

Prin urmare, instanţa este chemată să distingă între o desfiinţare a contractului respectiv cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia şi o desfiinţare a contractului, deşi contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, toată această analiză a întrunirii cerinţelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Or, în cauza de faţă, tribunalul a reţinut corect că prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis recursul şi, pe fond, a fost admisă acţiunea în revendicare a reclamanţilor S. dispunându-se lăsarea întregului imobil (inclusiv a apartamentelor nr. 24 şi 4) în deplina proprietate şi liniştita posesie a reclamanţilor-moştenitori ai fostului proprietar deposedat.

Ca urmare, intimaţii-reclamanţi în speţă - în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 prin care aceştia au cumpărat apartamentul nr. 24 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sectorul 1, şi, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997 prin care autoarea lor a cumpărat apartamentul nr. 4, situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sectorul 1, nu au fost anulate/constate nule - au fost evacuaţi din ambele apartamente, conform actelor de executare silită ce au făcut obiectul dosarelor nr. 158/2008 şi respectiv nr. 309/2008 constituite la BEJ "R.I.C.".

Trebuie observat că din considerentele deciziei arătate rezultă că instanţa care a pronunţat-o a reţinut valabilitatea titlurilor de proprietate, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul revendicării deduse judecăţii, apreciindu-se totodată că, nefiind învestită cu o acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractelor, nu pot fi luate în discuţie aspectele legate de buna-credinţă a cumpărătorilor, "care conduce la menţinerea actelor încheiate cu respectarea acestui principiu", astfel încât, cu atât mai mult aspectele invocate de apelant referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor imobilelor apartamente, intimaţii-reclamanţi în speţă, nu pot fi primire în cadrul prezentei analize.

În ceea ce priveşte criticile vizând supraevaluarea imobilului prin expertiza tehnică efectuată în prima fază a procesului, Curtea, în aplicarea art. 295 C. proc. civ., conform căruia instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei, a dispus completarea probatoriului administrat în cauză cu o nouă expertiză tehnică privind evaluarea celor două apartamente - criticile de apel formulate de apelant referitoare la stabilirea despăgubirii de către prima instanţă pe baza expertizei din dosar nefiind necesar a mai fi deci analizate separat prin această decizie.

Curtea a înlăturat totuşi susţinerile apelantului referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză a intimaţilor prin indemnizarea acestora din urmă la valoarea de piaţă actuală a imobilelor, cu toate că preţul de achiziţie achitat de cumpărători a fost mult inferior valorii de piaţă de la acel moment, fiind evident că aceste afirmaţii sunt contrare textului legal incident raportului juridic dedus judecăţii mai sus-menţionat.

Curtea constată din această perspectivă că finalitatea normei speciale incidente în materia stabilirii acestor despăgubiri cuprinsă în Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 a fost, în ipoteza de faţă, aceea de a se asigura celor deposedaţi de un "bun" (în sensul Protocolului 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii Europene relevante), deţinut anterior conform unor titluri de proprietate valabile, o despăgubire reală şi efectivă, echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului respectiv la momentul stabilirii acestor dezdăunări.

Analizând în continuare concluziile raportului de expertiză întocmit în faza devolutivă a apelului prin prisma apărărilor formulate de părţi în cauză, Curtea a reţinut că expertul judiciar a evaluat imobilele la momentul efectuării expertizei la suma de 43.265 euro şi, respectiv, 55.443 euro. Aceste valori sunt inferioare celor reţinute de tribunal (instanţă care a avut în vedere valori din anul 2009), fiind stabilite pe baza unor oferte recente ce reflectă mai bine situaţia existentă pe piaţa imobiliară, în condiţiile în care, cum deja s-a arătat mai sus, criteriul legal de determinare a despăgubirilor datorate celor deposedaţi de imobil este "preţul de piaţă" al acestuia.

Curtea a mai constatat că ultimul motiv de apel, legat de stabilirea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, nu este fondat, ţinând seama că la fond pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a căzut în pretenţii în faţa reclamanţilor, fiind deci incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., astfel încât, în mod corect, tribunalul a obligat pârâtul căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată faţă de reclamanţi.

Dreptul de a cere restituirea integrală a cheltuielilor de judecată se naşte pentru partea care a câştigat procesul ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care cealaltă parte a căzut în pretenţii, neavând nicio legătură cu reaua-credinţă ori neglijenţa acesteia din urmă, cum eronat se susţine prin cererea de apel.

În consecinţă, omologând noul raport de expertiză tehnică din apel, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a constatat că se impune admiterea apelului şi schimbarea parţială a sentinţei atacate numai în privinţa cuantumului despăgubirilor care trebuie să reflecte valoarea reală actuală a imobilului, astfel încât pârâtul a fost obligat la plata sumelor menţionate anterior, sume ce vor fi achitate în lei, conform cursului oficial al Băncii Naţionale a României.

Curtea a făcut, totodată, aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, având în vedere ajutorul public acordat intimaţilor-reclamanţi prin încheierea din 13 martie 2014 pentru plata părţii acestora din onorariul expertului stabilit în faza apelului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii N.L. şi N.T. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

1. Recurenţii-reclamanţi N.L. şi N.T. au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 263.583 lei (62.658 euro reprezentând preţul - la valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 24 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sector 1 determinat prin Raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de ing. A.V. - în Dosarul nr. 7570/302/2009 privind asigurarea de dovezi ataşat dosarului de faţă; obligarea acestuia la plata sumei de 395.097 lei (93.921 euro) reprezentând preţul - la valoarea de circulaţie a apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sector 1 determinat prin Raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de ing. Acriş Vaier - în Dosarul nr. 7570/302/2009 privind asigurarea de dovezi ataşat dosarului de faţă.

Recurenţii-reclamanţi critică decizia instanţei de apel pentru următoarele motive:

- Hotărârea recurată este lipsită în mod vădit de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care s-a admis apelul Ministerul Finanţelor Publice - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanţa de apel, în mod cu totul părtinitor, a admis apelul Ministerului Finanţelor Publice fără să indice o singură normă de drept pe care instanţa de fond a încălcat-o atunci când a pronunţat sentinţa în baza raportului de expertiză aflat la dosar şi întocmit în condiţiile legii.

În apel se invocă doar dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., în sensul că instanţa are dreptul să administreze probe în apel, omiţându-se cu vădită rea-credinţă să se ţină cont de dispoziţiile imperative ale art. 292 C. proc. civ., cu care acesta trebuie coroborat, aşa cum se exprimă însăşi norma, şi care impune condiţiile limitative ale administrării de noi probatorii în apel.

Conform acestor norme legale, procedurale instanţa de apel trebuia să observe împrejurarea certă, necontestată, referitoare la faptul că, în primă instanţă, nici după efectuarea expertizei în 2009 în faţa Judecătoriei Sectorului 5 şi nici în faţa Tribunalului Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice nu a avut niciun fel de obiecţiune cu privire la concluziile raportului de expertiză. Astfel, în faţa judecătoriei, acesta a fost citat de instanţă la toate termenele privind efectuarea expertizei şi respectiv discutarea eventualelor obiecţiuni, însă a ales să nu prezinte nicio obiecţiune, deşi a fost reprezentat prin consilier juridic pe parcursul procesului.

Deşi legal citat, acesta a înţeles să nu uzeze de dreptul său, ceea ce reprezintă propria culpă şi, firesc, îi este exclusiv imputabilă.

În al doilea rând, în faţa tribunalului, pentru a-i da posibilitate să-şi formuleze punctul de vedere, instanţa a citat Ministerul Finanţelor la două termene cu menţiunea de a depune întâmpinare prin care să precizeze punctul de vedere cu privire la situaţia de fapt şi de drept precum şi la raportul de expertiză, însă această instituţie a rămas în pasivitate.

În aceste condiţii, instanţa de apel, admiţând cererea de refacere a expertizei în construcţii formulată de pârât în apel, era absolut obligată să-şi motiveze decizia invocând temeiurile legale ce au stat la baza acesteia şi în mod vădit legea încălcată de tribunal.

Din contră, instanţa de apel, invocând art. 295 C. proc. civ., a precizat în mod clar faptul că nu mai consideră necesar să analizeze criticile formulate de apelant: "(...) criticile de apel formulate de apelant referitoare la stabilirea despăgubirii de către prima instanţă pe baza expertizei din dosar nefiind necesar a mai fi deci analizate separat prin această decizie."

Motivarea oricărei decizii pronunţate de o instanţă este de esenţa dreptului la un proces echitabil aşa cum a fost statuat în toate hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului ce s-au pronunţat asupra acestei chestiuni.

Faptul că instanţa a admis administrarea unei probe nu înseamnă că este ţinută de ea la pronunţarea hotărârii dacă aceasta presupune încălcarea dispoziţiilor legale şi drepturilor procedurale ale părţilor adverse. Cu atât mai mult pentru a da o hotărâre este imperativ să se întemeieze pe o normă legală ceea ce nu se regăseşte în considerente cu privire la acest motiv de apel pentru care s-a şi admis apelul.

Recurenţii reclamanţi critică, de asemenea, momentul la care se calculează despăgubirile, susţinând că valoarea de piaţă a imobilului deposedat se stabileşte la momentul evaluării de către instanţă care este intrinsec legat de momentul formulării cererii de chemare în judecată - sfârşitul lui 2008 în speţă.

În consecinţă, corect a procedat instanţa de fond în momentul în care a admis acţiunea validând expertiza tehnică evaluatorie efectuată în cauză în anul 2009 când a fost promovată şi judecată cererea reclamanţilor.

2. Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice critică decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei în sarcina Ministerului Finanţelor Publice de plată a sumelor reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentele în litigiu, fără a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de către chiriaşi.

În cauza de faţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel încât instanţa de fond, cât şi cea de apel au pronunţat hotărâri nelegale şi netemeinice, admiţând cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, întrucât instituţia pârâtului nu poate fi obligată la restituirea preţului la valoarea de piaţă, achitat de către reclamanţi în baza contractelor de vânzare cumpărare mai sus amintite.

O altă critică priveşte valoarea reţinută în raportul de expertiză, sens în care se arată că în mod eronat a fost omologat de către instanţă, întrucât acesta nu reflectă preţul real al imobilului în discuţie.

Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţei. Evaluatorul, nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare şi pe cel referitor la ponderea dintre cerere şi ofertă aferentă actualului blocaj al pieţei imobiliare, apreciată la 30% .

Prin urmare, în speţă operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind exagerat ca reclamanţii să încaseze în anul 2014 o diferenţă de sumă în plus faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de piaţă a imobilului pe piaţa imobiliară de la ora actuală. Este evident că preţul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, stabilit de art. 16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piaţă a acestor imobile, la data edictării legii, precum şi în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriaşi, începând cu anul 1996.

Aşa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piaţă actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţă legii.

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că sunt fondate, pentru considerentele ce succed:

Structurând criticile formulate de recurenţii reclamanţi N.L. şi N.T. instanţa de recurs constată că un prim motiv de critică vizează interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., invocate ca temei al încuviinţării probei privind efectuarea unei expertize tehnice evaluatorii în apel, la solicitarea apelantului pârât în cauză.

În speţă, Curtea de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei, a dispus completarea probatoriului administrat în cauză cu o nouă expertiză tehnică evaluatorie pentru stabilirea valorii de piaţă a celor două apartamente în litigiu, evaluare ce va fi făcută la momentul efectuării expertizei.

Instanţa de recurs nu poate primi criticile potrivit cărora, curtea, admiţând cererea de refacere a expertizei formulată de apelantul pârât era absolut obligată să-şi motiveze decizia invocând temeiurile legale ce au stat la baza acesteia şi în mod vădit legea încălcată de prima instanţă cu ocazia întocmirii primului raport de expertiză în cauză, deoarece, pe de o parte, instanţa de apel a motivat temeinic măsura luată prin încheierea de încuviinţare a probei de la termenul din 16 ianuarie 2014, iar pe de altă parte, se apreciază că instanţa de apel are facultatea nu numai să primească probele deja făcute la prima instanţă, dar şi să le repete sau să le completeze dacă crede necesar.

În condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va încuviinţa toate probele, dacă ele privesc motivele de apel cu care a fost sesizată, după cum, textul de lege menţionat reglementează posibilitatea administrării de probe noi în apel, independent de vreo culpă a părţii în primă instanţă.

Deşi este exact că toate procedurile doveditoare făcute la prima instanţă vor putea fi din nou făcute în apel, nu este mai puţin adevărat, însă, că problema admiterii sau neadmiterii acestor noi probe este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă care scapă controlului instanţei de recurs.

Instanţa de apel a uzat de un drept suveran de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză, iar modul în care aceasta procedează în privinţa încuviinţării probelor nu fi supus controlului judiciar în recurs.

O altă critică vizează momentul la care s-a raportat instanţa de apel în stabilirea sumei solicitată cu titlu de despăgubiri cuvenită cumpărătorilor evinşi, şi care, în opinia recurenţilor reclamanţi, este intrinsec legat de momentul formulării cererii de chemare în judecată - sfârşitul lui 2008 în speţă.

Instanţa de apel a statuat că stabilirea sumei trebuie să se facă prin raportare la valoarea de circulaţie pe care imobilul o avea la momentul producerii evicţiunii, moment care a fost apreciat ca fiind data judecăţii cauzei.

Omologând astfel ultimul raport de expertiză efectuat în apel, Curtea a constatat că se impune admiterea apelului declarat de pârât şi schimbarea parţială a sentinţei atacate numai în privinţa cuantumului despăgubirilor, care trebuie să reflecte valoarea reală actuală (de piaţă) a apartamentelor în litigiu, la momentul întocmirii raportului de expertiză.

Invocând dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel a precizat în considerente că nu a mai apreciat necesar să analizeze criticile formulate de apelantul pârât referitoare la stabilirea despăgubirii de către prima instanţă pe baza expertizei din primul dosar de fond, însă, nu a oferit niciun criteriu legal pentru exercitarea controlului judiciar asupra acestei statuări. Acordarea în defavoarea recurenţilor reclamanţi deposedaţi de bun a unor valori inferioare celor reţinute de tribunal (instanţă care a avut în vedere valori din anul 2009), fără a motiva, în concret, criteriile reţinute în stabilirea cuantumului despăgubirilor la data efectuării raportului de expertiză în apel, de ce aceasta este considerată data producerii evicţiunii, ci nu o alta, şi de ce corespunde exigenţelor legale suma stabilită în raport cu criteriile din ultimul raport de expertiză, conduce la lipsa considerentelor pentru care instanţa a acordat despăgubiri în cuantumul stabilit prin hotărârea atacată.

Nepronunţându-se asupra acestor aspecte, instanţa de recurs nu poate înlocui lipsa de motive, pronunţându-se pentru prima dată în recurs asupra unei chestiuni deduse judecăţii.

Motivarea este o condiţie esenţială, iar dacă în motivare nu sunt cuprinse toate argumentele necesare pentru ca pe ele să se sprijine soluţia dată, hotărârea este nemotivată şi atrage motivul de casare bazat pe nemotivare, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Lipsa motivării face imposibilă exercitarea controlului judiciar, iar pe de altă parte, nu satisface cerinţele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (cauza Albina împotriva României).

Dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor judecătoreşti.

În acest sens, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanţa de apel să stabilească valoarea de piaţă a imobilelor în litigiu în raport de momentul producerii evicţiunii şi să arate motivat care este acest moment, pentru a permite părţilor litigante să se convingă că s-a făcut dreptate, că judecătorul a examinat probele administrate şi şi-a format convingerea în sensul soluţiei date, ceea ce trebuie să-i permită părţii să aprecieze şansele de succes ale unui recurs, în lumina art. 6 din Convenţia Europeană şi jurisprudenţei constante a instanţei de contencios european.

În examinarea recursului pârâtului, Înalta Curte constată că prima critică relativă la greşita menţinere a obligaţiei în sarcina Ministerului Finanţelor Publice de plată a sumelor reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentele în litigiu, este neîntemeiată, întrucât legitimarea procesuală pasivă a recurentului pârât rezultă ope legis, şi, faţă de legea specială aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimare procesuală în cauză.

Calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice se justifică în temeiul legii, respectiv a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Raportat la aceste dispoziţii legale, participarea în proces a Ministerului nu se fundamentează pe ideea de culpă, ci pe calitatea acestuia de gestionar al fondului extrabugetar, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

O altă problemă de drept ce se solicită a fi examinată, este cea legată de corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care face vorbire despre "contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile", text de lege ce are în vedere, atunci când reglementează plata preţului de piaţă, existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

Or, aşa cum s-a reţinut în speţă, prin Decizia civilă nr. 1896 din 13 noiembrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis recursul şi, pe fond, a fost admisă acţiunea în revendicare a reclamanţilor S. dispunându-se lăsarea întregului imobil (inclusiv a apartamentelor nr. 24 şi 4) în deplina proprietate şi liniştita posesie a reclamanţilor-moştenitori ai fostului proprietar deposedat abuziv de imobil.

Ca urmare, recurenţii reclamanţi - în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5386/19293 din 16 aprilie 1998 prin care aceştia au cumpărat apartamentul nr. 24 situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, mansardă, sectorul 1, şi, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare nr. 5002/30949 din 13 august 1997 prin care autoarea lor a cumpărat apartamentul nr. 4, situat în Bucureşti, C.V. nr. 87 - 89, scara C, et. 1, sectorul 1, nu au fost anulate/constate nule - au fost evacuaţi din ambele apartamente, conform actelor de executare silită ce au făcut obiectul dosarelor nr. 158/2008 şi respectiv nr. 309/2008 constituite la BEJ "R.I.C.".

Din considerentele deciziei arătate rezultă că instanţa care a pronunţat-o a reţinut valabilitatea titlurilor de proprietate, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul revendicării deduse judecăţii, apreciindu-se totodată că, nefiind învestită cu o acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractelor, nu pot fi luate în discuţie aspectele legate de buna-credinţă a cumpărătorilor, "care conduce la menţinerea actelor încheiate cu respectarea acestui principiu", astfel încât, cu atât mai mult aspectele invocate de apelant referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor imobilelor apartamente, nu pot fi primite în cadrul acestei analize.

În acest context, obligaţia recurentului pârât Ministerului Finanţelor Publice de plată a sumelor reprezentând preţul de piaţă pentru apartamentele în litigiu este în mod expres prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care reglementează modalitatea de despăgubire a chiriaşilor-cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate în instanţă, iar restituirea preţului se face în astfel de situaţii de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut în speţă, că aceasta fiind o normă specială, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun în materia evicţiunii, se aplică cu prioritate, potrivit principiului de drept "specialia generalibus derogant".

În consecinţă, Înalta Curte va respinge critica referitoare la legitimarea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice pentru ca în raportul juridic dedus judecăţii să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995.

Însă, criticile formulate de recurentul pârât cu privire la modul în care instanţa de apel a reţinut concluziile raportului de expertiză efectuat în apel şi a stabilit despăgubirile nu pot fi cercetate în recurs, faţă de considerentele reţinute cu ocazia analizării recursului declarat de reclamanţi, astfel că, urmare admiterii recursului reclamanţilor, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va avea în vedere şi aceste critici, în vederea soluţionării unitare a cauzei. Înalta Curte apreciază că aceste aspecte urmează să facă obiectul rejudecării cauzei de către instanţa de trimitere, în contextul în care aceasta urmează să-şi motiveze hotărârea cu privire la criteriile reţinute în stabilirea cuantumului despăgubirilor raportat la data producerii evicţiunii.

Cu ocazia rejudecării, se vor administra probele necesare în sensul celor mai sus expuse şi se vor analiza toate mijloacele de apărare invocate de părţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii N.L. şi N.T. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 202 A din 15 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 3333/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 3350/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3334/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs