ICCJ. Decizia nr. 3350/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3350/2014
Dosar nr. 1970/90/2009*
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
La data de 05 iunie 2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., în numele şi pentru Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba-Iulia şi Făgăraş, a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română B., solicitând pronunţarea unei hotărâri, prin care să se dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie Biserica - lăcaş de cult, în suprafaţă de 114 mp, terenul aferent în suprafaţă de 2160 mp, ambele situate în oraşul B. în locul numit "Podul cu Mesteceni" judeţul Vâlcea şi intabularea dreptului de proprietate a acestor imobile pe numele reclamantei.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, reclamanta a dobândit în proprietate aceste imobile prin contractul de donaţiune din 19 martie 1938, după care, prin Decretul nr. 177/1948, toate organizaţiile statutare ale cultului greco-catolic au încetat să mai existe, toată averea mobilă şi imobilă fiind confiscată. Mai mult decât atât, în însuşi textul Decretului nr. 177/1948, s-a menţionat că trecerea credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox trebuie dovedită sub sancţiunea nulităţii absolute, însă în speţă, această dovadă nu s-a făcut.
Prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, a fost legalizat din nou cultul greco -catolic unit cu Roma şi în aceste condiţii, reclamanta se consideră proprietară, de drept, asupra imobilelor în litigiu.
Reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a Arhiepiscopiei Ortodoxe a Râmnicului, pentru a preciza Parohia Ortodoxă care se află în posesia imobilelor în litigiu.
Pârâta intervenientă Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că imobilele în litigiu sunt deţinute de o parte ce nu este introdusă în cauză, respectiv, Parohia B. III, precum şi lipsa capacităţii procesuale pasive a Parohiei Ortodoxe B., întrucât nu există persoana juridică chemată în cauză, în calitate de pârât.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că a fost începută construcţia bisericii de către foştii enoriaşi greco-catolici, însă a fost terminată de enoriaşii ortodocşi care au realizat inclusiv pictura bisericii şi ulterior au sfinţit acest lăcaş de cult.
Prin Sentinţa nr. 169 din 02 martie 2010, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, precum şi acţiunea formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în primul rând că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului este neîntemeiată, pe considerentul că pârâta intervenientă este organul tutelar al parohiilor din raza sa teritorială şi are interesul în soluţionarea acestui litigiu.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, reclamanta a dobândit legal bunurile în litigiu şi a fiinţat până la data de 2 decembrie 1948, când prin decretul stalinist nr. 358/1948 autorităţile bolşevice din România au dispus forţat şi abuziv revenirea la cultul ortodox român a comunităţilor locale ale cultului greco-catolic unit cu Roma.
Prin Decretul-lege nr. 9/1989, a fost abrogat Decretul-lege nr. 358/1948 şi astfel, reclamanta susţine că a fost din nou legalizat cultul greco-catolic unit cu Roma şi în consecinţă, se consideră proprietară de drept asupra imobilelor.
S-a reţinut totodată că reclamanta a îndeplinit procedura prevăzută de Legea nr. 182/2005, în sensul că a convocat cealaltă parte în litigiu comunicându-i pretenţiile, însă litigiul nu a fost soluţionat amiabil, astfel că are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun, soluţionarea acestor acţiuni fiind de competenţa tribunalelor în primă instanţă.
Tribunalul a reţinut că pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate, întrucât toţi enoriaşii care au participat la ridicarea construcţiei au trecut la religia ortodoxă, chiar dacă enoriaşii greco-catolici au început edificarea acestei construcţii. S-a arătat că foştii enoriaşi greco-catolici, ce ulterior au fost primiţi la Biserica Ortodoxă, au început edificarea unei construcţii ce urma să folosească drept lăcaş de cult, însă această construcţie a fost terminată de către enoriaşii ortodocşi care au realizat inclusiv pictura Bisericii şi ulterior au sfinţit acest lăcaş.
Potrivit statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, din punct de vedere al destinaţiei lui, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre şi bunuri comune. Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv şi direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească, iar cedarea folosinţei poate fi acordată pe un termen de până la 3 ani cu posibilitatea de reînnoire. Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcaşurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.) odoarele şi veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele etc.
Tribunalul a reţinut că, prin sfinţirea lăcaşului de cult de către enoriaşii ortodocşi, acesta a devenit bun sacru conform statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, nefiind nici măcar în faza iniţială un lăcaş de cult greco-catolic.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal, reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită Cu Roma B., criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică şi nelegală.
La data de 07 iunie 2010, pârâta Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului a formulat cerere de aderare la apel şi întâmpinare la apelul formulat de reclamantă.
Prin Decizia nr. 130 A din 01 noiembrie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul şi cererea de aderare la apel, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Excepţiile privind tardivitatea declarării apelului şi respectiv inadmisibilitatea acestuia pe considerentul că declaraţia de apel nu este formulată în numele şi pentru Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, s-au apreciat a fi neîntemeiate.
Deşi declaraţia de apel este formulată doar în numele Parohiei Greco-Catolice Unită cu Roma B., nu se poate susţine că cele două excepţii sunt întemeiate, deoarece, din procura specială aflată la fila 28 din dosar rezultă că Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş a împuternicit pe administratorul parohial al Parohiei Greco-Catolice B. ca în numele şi pentru mandantă să îndeplinească toate actele necesare în vederea recuperării proprietăţii imobilelor în litigiu prin introducerea acţiunii în justiţie şi angajarea în acest sens a avocatului care a semnat declaraţia de apel.
Din dispoziţiile art. 68 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că,mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare în această privinţă; el poate fi însă restrâns numai la anumite acte sau pentru o anumită instanţă. Aşadar, în temeiul mandatului de reprezentare, mandatarul poate îndeplinii în principiu toate actele procedurale pe care le implică soluţionarea procesului civil.
În temeiul mandatului primit de la Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş a declarat apelul Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., astfel că nu s-ar putea susţine că declaraţia de apel nu este formulată de persoana juridică care a formulat cererea de chemare în judecată şi motivele de apel.
Cât priveşte susţinerile din apel, precum şi din cererea de aderare la apel, referitoare la cadrul procesual în care instanţa de fond trebuia să se pronunţe raportat la părţile procesuale ce justifică calitatea procesuală activă şi pasivă, s-au apreciat a fi întemeiate, motiv pentru care a fost admis apelul şi a fost desfiinţată sentinţa cu trimitere spre rejudecare la acelaşi tribunal.
S-a reţinut că, deşi pârâta Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului a arătat că Biserica Ortodoxă Română are două parohii şi anume: Parohia B. I şi Parohia B. II, ulterior, Parohia B. I a arătat că sunt trei parohii B., iar ulterior prin întâmpinarea formulată, Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului a susţinut că imobilele revendicate de reclamantă sunt deţinute de o altă persoană juridică decât cea chemată în judecată, respectiv de către Parohia B. III, instanţa nu a pus în vedere reclamantei să precizeze pe care dintre cele trei parohii B. a chemat-o în judecată ca pârâtă.
De altfel, chiar în apel s-a depus procesul verbal din 26 mai 2009, prin care s-a unificat Parohia B. II cu Parohia B. III, Parohia B. II desfiinţându-se cu transformarea patrimoniului acesteia către Parohia B. III.
Instanţa nu a dat însă dovadă de rol activ şi nu a pus în discuţia părţilor clarificarea cadrului procesual, pentru a se stabilii pe care anume dintre parohiile B. a chemat-o în judecată reclamanta, respectiv I, II sau III.
De asemenea, nu s-a verificat prin probe, în raport de susţinerea pârâtei Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, dacă aceasta are calitate procesuală pasivă sau dacă numai persoana juridică deţinătoare a imobilelor revendicate justifică această calitate procesuală.
Întrucât hotărârea este pronunţată în contradictoriu cu o persoană juridică care nu există, Parohia Ortodoxă Română B., în cauză făcându-se dovada că actualmente există Parohia Ortodoxă Română B. I şi Parohia Ortodoxă Română B. III, este lovită de nulitate.
Prin nesocotirea rolului activ cu privire la clarificarea cadrului procesual, deşi s-au învederat instanţei de fond aspectele relevate mai sus, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. care creează judecătorului posibilitatea de a intervenii în desfăşurarea procesului pentru a se clarifica cadrul procesual stabilit de părţi.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs, pârâta Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, prin care a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor.
Prin Decizia nr. 6591 din 29 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, împotriva Deciziei nr. 130/A din 01 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În pronunţarea soluţiei, instanţa supremă a avut în vedere următoarele considerente:
Au fost apreciate ca neîntemeiate criticile de nelegalitate a hotărârii în soluţionarea excepţiilor tardivităţii declarării apelului şi a inadmisibilităţii acestuia.
S-a reţinut că prima instanţă a soluţionat cauza pe fond, respingând acţiunea ca neîntemeiată, astfel că nu se regăseşte ipoteza rezolvării procesului fără a se intra în cercetarea fondului în mod greşit, precum şi că nici cea de a doua ipoteză a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nu se regăseşte în speţă, astfel că, din punct de vedere procedural, nu exista temei pentru trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanţa de apel se putea pronunţa ea însăşi asupra acestor chestiuni şi administra probele considerate necesare, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ. - instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.
În rejudecarea apelului, la termenul din 09 septembrie 2013 s-a precizat că pârâta chemată în judecată este Parohia B. III cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe, dispunându-se introducerea acesteia în cauză, în această calitate.
Prin întâmpinare, pârâta Parohia B. III a invocat excepţia inadmisibilităţii introducerii sale în cauză în faza procesuală a apelului, excepţie ce s-a apreciat ca neîntemeiată faţă de împrejurarea că această modalitate de clarificare a cadrului procesual a fost dispusă prin decizia de casare, ale cărui dispoziţii sunt obligatorii conform art. 315 C. proc. civ.
Totodată, a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat ca în situaţia admiterii acţiunii, să fie obligată reclamanta să îi plătească contravaloarea lucrărilor şi îmbunătăţirilor realizate la imobilul revendicat şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului litigios, până la achitarea contravalorii acestor lucrări şi îmbunătăţiri.
În motivarea cererii reconvenţionale s-a arătat că din anul 1948 a realizat finalizarea construcţiei Bisericii, respectiv mai multe construcţii şi lucrări constând în: tencuirea bisericii în exterior, pictarea şi văruirea; burlane pentru scurgerea apei; scări de ciment; pictură pe o suprafaţă de 300 mp interior; catapeteasma sculptată din stejar şi tei, pictată; lambriu din lemn de brad în amvon şi altar; pardoseală în altar, confecţionare uşi intrare în biserică, vopsit tâmplărie; 25 strane din lemn stejar, sculptate şi o strană pentru cântăreţ; un candelabru mare în biserică şi unul în altar; sfeşnice împărăteşti din lemn sculptate; 2 iconostase din lemn, sculptate şi încă unul în amvon; 2 sobe teracotă; un scaun arhieresc în altar; un dulap în altar; împrejmuire teren cu gard de stâlpi de fier şi plasă de sârmă; construirea a două anexe magazii şi a unui praznicar; construirea unui podeţ peste pârâul dintre teren şi drumul de acces.
Prin Decizia civilă nr. 161 din 20 decembrie 2013, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul formulat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., precum şi cererea de aderare la apel formulată de Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului şi a anulat sentinţa, reţinând cauza spre rejudecare.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi cea a uzucapiunii, invocate, prin întâmpinare de către pârâtă s-a dispus a fi analizate odată cu fondul cauzei.
S-a reţinut că instanţa de fond nu a fost preocupată să lămurească raporturile juridice procesuale faţă de precizarea făcută în cauză, potrivit cu care nu există Parohia B., ci Parohia B. III cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe, reclamanta înţelegând să o cheme în judecată în calitate de pârâtă pe aceasta din urmă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia pronunţată în recurs a reţinut că tribunalul, ca primă instanţă, în lipsa precizării cadrului procesual, a soluţionat cauza pe fond. Într-o asemenea situaţie, soluţia instanţei supreme are caracter obligatoriu, conform dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că prima instanţă a soluţionat în fond cauza, însă în lipsa unui cadru procesual corect stabilit. Soluţia pronunţată de către tribunal în modalitatea arătată este contrară principiului legalităţii procesului civil şi de natură să atragă după sine sancţiunea nulităţii hotărârii.
Potrivit art. 297 alin. (2) C. proc. civ., atunci când instanţa de control judiciar constată existenţa unui motiv de nulitate a hotărârii, iar prima instanţă a judecat cauza în fond, instanţa de apel va anula în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată şi va reţine procesul spre rejudecare.
Potrivit acestor considerente, în raport de dispoziţia art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ. a fost admis apelul şi cererea de aderare la apel, s-a anulat sentinţa şi s-a reţinut cauza spre rejudecare.
Prin Decizia civilă nr. 89 din 24 martie 2014, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., împotriva pârâtelor Parohia B. III - Biserica cu Hramul Sf.Mare Mucenic Gheorghe şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, ca nefondată.
Totodată, s-a respins cererea reconvenţională formulată de Parohia B. III - Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe, împotriva reclamantei pârâte Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., ca lipsită de obiect.
În pronunţarea acestei soluţii, au fost avute în vedere următoarele argumente:
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru nerealizarea condiţiei prealabile prevăzută de dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, s-a apreciat a fi neîntemeiată întrucât procedura convocării la conciliere în condiţiile prevăzute de norma menţionată a declanşată de către reclamantă prin Notificarea adresată pârâtei pe care a convocat-o pentru termenele din 19 martie 2009 şi 05 mai 2009, dată la care însă părţile nu s-a prezentat pentru a se întruni Comisia mixtă prevăzută de lege.
Potrivit aceleiaşi norme, dacă la termenul stabilit pentru convocarea Comisiei aceasta nu se întruneşte sau nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul Comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun.
Excepţia prescripţiei achizitive s-a apreciat, de asemenea, a fi neîntemeiată întrucât pârâta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor art. 1890 C. civ.
Cât priveşte fondul cauzei, starea de fapt dedusă judecăţii, rezultând din probele administrate în cauză este că în localitatea B. există lăcaşul de cult - Biserica cu Hramul Sf. Gheorghe, care în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 (decret abrogat prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor) a trecut din patrimoniul Mitropoliei Greco-Catolice unită cu Roma, în patrimoniul Bisericii Ortodoxe.
În principiu acest act normativ, privind regimul cultelor religioase, prevede libertatea credinţei [art. 1 alin. (2); art. 38 alin. (1) etc.] şi reglementează dreptul de proprietate, în sensul că lăcaşul de cult este indisolubil legat de exerciţiul cultului, fiind legal şi moral în acelaşi timp ca el să aparţină majorităţii în cazul părăsirii cultului de către o parte din credincioşi. Textul de lege mai sus arătat stipulează că în cazul trecerii credincioşilor de la un cult la altul, într-o anumită proporţie, bunurile ce aparţin parohiei, ca persoana juridică reprezentativă a bisericii, sunt supuse partajării în natură sau prin plata unor despăgubiri, cu excepţia bisericii (locul de închinăciune, casa de rugăciuni) ce revine de drept majorităţii credincioşilor din parohie care practică un anumit cult.
Privită din această perspectivă, trecerea lăcaşului de cult din localitatea B. în anul 1948, în favoarea Bisericii ortodoxe, apare ca o dobândire de drept a proprietăţii în temeiul legii în vigoare la acea dată.
Pe de altă parte, corespunde adevărului că trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox nu a fost una pe deplin voluntară, cu respectarea libertăţii conştiinţei şi a libertăţii religioase, aşa cum prevede art. 27 din Constituţia anului 1948, în vigoare la acea dată şi art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948, fiind bine ştiut că prin Decret nr. 358/1948, cultul greco-catolic a fost desfiinţat abuziv, acest ultim act normativ fiind abrogat imediat după înlăturarea regimului comunist, prin Decretul-lege nr. 9/1989.
Aceste "evenimente istorice" din viaţa cultului greco-catolic nu schimbă însă cu nimic datele problemei din punct de vedere juridic, în sensul celor arătate, deoarece Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, a rămas în vigoare o lungă perioadă de timp, până la abrogarea sa, prin Legea nr. 489/2006.
Art. 38 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948 prevedea că "trecerea de la un cult la altul sau părăsirea unui cult sunt libere", iar "dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, lăcaşul de cult aparţine de drept comunităţii locale a cultului nou adoptat (...)" - potrivit art. 37 alin. (2), din acelaşi act normativ.
Tocmai de aceea, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, imediat după evenimentele din 22 decembrie 1989, (considerat ca fiind abuziv, prin Decret-lege nr. 9/1989) s-a adoptat Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), fără a se ignora prevederile legale mai sus enunţate, cu privire la cele două categorii de bunuri. Acest act normativ, prevede că bunurile preluate de stat prin efectul Decretului-lege nr. 358/1948 (res ecleziastica) se restituie în starea lor actuală Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) în timp ce "situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română (res sacra), se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri" .
Ulterior, prin O.G. nr. 64/2004 s-a introdus un nou text de lege, cu următorul conţinut "În cazul în care reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord (...) partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun".
Acţiunea are scopul de a se recunoaşte dreptul de proprietate al Bisericii greco-catolice, prin repunerea în situaţia anterioară, de fapt şi de drept, asupra lăcaşului de cult deţinut până în anul 1948 când, practic, cultul greco-catolic a fost desfiinţat. Esenţial este însă, faptul că Decretul-lege nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, care reglementează regimul juridic al lăcaşurilor de cult în sensul că ele aparţin credincioşilor majoritari din cadrul parohiei (indiferent de cultul practicat şi recunoscut de lege), a rămas în vigoare şi după adoptarea Decretului-lege nr. 126/1990, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. S-a avut în vedere că, noul act normativ, prevede la rândul său că "bunurile sacre, respectiv cele afectate direct şi exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiţia şi practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile şi imprescriptibile şi pot fi înstrăinate doar în condiţiile statutare specifice fiecărui cult".
Aceste prevederi legale, cu caracter declarativ "nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940 - 1989, precum şi a celor preluate fără titlu" conform art. 27 alin. (2) din lege, dar, pe de altă parte, nici nu vizează repunerea în situaţia anterioară a cultului greco-catolic, cu privire la această categorie de bunuri, întrucât ele nu au fost confiscate în mod abuziv sau preluate fără titlu de Statul Român, prin Decretul nr. 358/1948, ci au rămas în patrimoniul fostelor parohii, care au trecut la cultul ortodox, în conformitate cu dispoziţiile Decretului-lege nr. 177/1948.
Dacă ipotetic, s-ar fi adoptat o altă soluţie legislativă de către legiuitorul actual, în sensul repunerii în situaţia anterioară a Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică) cu privire la toate bunurile deţinute de acesta în anul 1948 (restitutio în integrum) s-ar fi ajuns la situaţia, de neacceptat, ca actualii credincioşi, în prezent majoritari ortodocşi, să fie determinaţi a trece (sau reveni) la cultul greco-catolic contrar voinţei lor, ceea ce ar însemna, cu alte cuvinte, înlăturarea unui abuz, printr-un alt abuz. Or, într-un stat de drept şi o societate democratică acest lucru nu este posibil deoarece libertatea de conştiinţă şi religioasă sunt garantate constituţional, iar în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă (art. 29 din Constituţia României).
Cu privire la situaţia din speţă, instanţa de fond a reţinut că trebuie observat, că Biserica - lăcaş de cult, este proprietatea pârâtei şi, ca bun sacru, este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil. Această statuare a instanţei de fond este justificată de dispoziţiile art. 170 din H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române; în acelaşi sens, pe baza probelor administrate, în mod corect instanţa de fond a reţinut că edificarea Bisericii a fost începută de enoriaşii greco-catolici, care au trecut ulterior la cultul ortodox, construcţia fiind finalizată inclusiv prin realizarea picturii bisericii şi sfinţirea acesteia de către enoriaşii ortodocşi.
În acest sens, cu înscrisurile depuse în apel, pârâta a făcut dovada că a efectuat lucrări de construcţie şi îmbunătăţiri a bisericii începând cu anul 1948 în proporţie majoritară în raport de bunul realizat.
S-a reţinut că, probele noi administrate, respectiv înscrisurile anexate, au relevat majoritatea covârşitoare a credincioşilor ortodocşi faţă de cei greco-catolici din comunitatea respectivă, care nu poate fi ignorată, întrucât principiul majorităţii se impune a fi aplicat prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor. Centralizatorul depus la filele 112 - 191 de către pârâtă atestă un număr de 1185 de credincioşi ortodocşi arondaţi Bisericii Sf. Mare Mucenic Gheorghe din cadrul Parohiei B. III care şi-au exprimat dorinţa ca acest locaş să rămână cultului ortodox, enoriaşii Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolice din B. fiind conform centralizatorului de la filele 109- 1 10, în număr de 56.
Măsura abuzivă a trecerii lăcaşului de cult în anul 1948 de la cultul greco-catolic la cel ortodox, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri, pentru că altfel, s-ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
În acest sens şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în sensul că reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realităţile sociale şi istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate, întrucât trebuie păstrat un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, cu respectarea criteriilor de proporţionalitate (cauza Raicu împotriva României).
Nefăcând dovada contrară, şi anume că majoritatea credincioşilor şi-au păstrat cultul greco-catolic până în prezent, acţiunea reclamantei s-a reţinut a fi nefondată. Pe de altă parte, reclamanta nu se poate erija - ca structură organizatorică - în reprezentanta majorităţii credincioşilor din localitatea B., faţă de natura bunurilor care fac obiectul litigiului (res sacra), şi care, în prezent, aparţin cultului ortodox.
Desigur, dată fiind libertatea de conştiinţă şi religioasă, garantată constituţional încă din anul 1991, nimic nu i-a împiedicat pe aceştia să treacă la cultul greco-catolic, împreună cu lăcaşul de cult, care astfel le revenea de drept, potrivit Decret nr. 177/1948, însă, numai până la adoptarea Legii nr. 489/2006 care prevede că "persoanele care părăsesc un cult nu pot emite pretenţii asupra patrimoniului cultului respectiv".
În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ., a fost respinsă acţiunea, ca nefondată şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă cererea reconvenţională, ca lipsită de obiect.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B. şi pârâtele Parohia B. III (Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe) şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului.
1. În motivarea recursului declarat, reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., a formulat următoarele critici:
Hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Se argumentează că, prin cererea introductivă depusă pe rolul Tribunalului Vâlcea, s-a solicitat obligarea Parohiei Ortodoxe III B. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul lăcaş de cult, biserica în suprafaţă de 114 mp, şi terenul aferent în suprafaţă de 2160 mp, lăcaş de cult situate în localitatea B. în locul numit Podul cu Mesteceni şi intabularea dreptului de proprietate, a acestor imobile pe numele apelantei reclamante, întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 481 şi urm. C. civ.
În motivarea acţiunii în revendicare a arătat eficienţa titlului său de proprietate în raport cu lipsa titlului de proprietate al intimatei pârâte.
Litigiile privind lăcaşurile de cult, fiind litigii patrimoniale, ce privesc proprietatea, au un caracter civil şi nu pot fi sustrase, competenţei instanţelor judecătoreşti, altfel că interpretarea potrivit căreia litigiile privind lăcaşurile de cult sunt de competenţa exclusivă a comisiilor mixte, contravine art. 21 corelat cu art. 41 din Constituţia României, cât şi art. 6 parag. 1 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Trecerea individuală de la un cult la altul se face de către aceea persoană în considerarea unei motivaţii religioase, iar nu a uneia patrimoniale, astfel încât proprietatea, ce aparţine persoanei juridice, este o noţiune juridică independentă de numărul părţilor, opozabilă erga omnes.
Instanţa de apel reţine că trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox nu a fost una pe deplin voluntară, fiind bine ştiut că prin Decretul nr. 358/1948, cultul Greco-Catolic a fost desfiinţat abuziv, acest ultim act normativ fiind abrogat imediat după înlăturarea regimului comunist, prin Decretul-lege nr. 9/1989.
Apreciază recurenta că, în mod greşit, instanţa de apel reţine că, lăcaşurile de cult aparţin credincioşilor majoritari din cadrul parohiei (indiferent de cultul practicat şi recunoscut de lege), întrucât nu există dovada vreunei declaraţii de părăsire a unui cult, care raportat la art. 38 şi 39 din Decretul nr. 177/1948 se comunică părţii componente locale a cultului părăsit, prin autoritatea comunală locală. La cerere autoritatea comunală respectivă este obligată să elibereze dovada facerii acestei comunicări şi că niciun cult nu va putea înscrie noi adepţi, decât dacă cel ce solicită acest lucru face dovada că a anunţat de părăsirea cultului, cultul căruia i-a aparţinut. Or, în cauză nu există vreo declaraţie din partea vreunei persoane de cult greco-catolic de renunţare la acest cult.
Susţine recurenta că, trecerea credincioşilor de cultul greco-catolic la cultul ortodox, nu s-a realizat benevol, ca efect al libertăţii religioase, ci ca efect al desfiinţării cultului greco catolic, prin Decretul-lege nr. 358/1948. Arată că, libertatea religioasă este un atribut exclusiv al persoanei fizice, astfel încât nu parohia, ca persoana juridică, a trecut la cultul ortodox, ci aceasta a fost desfiinţată prin Decretul-lege nr. 358/1948 şi întreaga avere a fost confiscată. Măsura confiscării abuzive a patrimoniului aparţinând cultului greco-catolic a fost reparată prin efectul Decretului-lege nr. 9/1989.
Instanţa de apel, în mod greşit reţine, în motivaţia sa, raportat la prevederile art. 38 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948, că dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, lăcaşul de cult aparţine comunităţii locale a cultului nou adoptat. Consideră eronat argumentul întrucât art. 38 alin. (1) din Decretul-lege nr. 177/1948 prevede că: "Trecerile de la un cult la altul sau părăsirea unui cult, sunt libere". Astfel, trecerea de la un cult la altul aparţine exclusive persoanei fizice, ca drept de apartenenţa a unei religii, nicidecum parohiilor.
Printr-un alt motiv de recurs, se susţine că, instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Se arată că, acţiune în revendicare, întemeiata pe art. 480 şi urm. C. civ. (din 1864), a fost formulată între Parohia Greco-catolică Unită cu Roma B., ca persoană juridică, şi Parohia B., Biserica cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, ca persoane juridice. Parohia Greco-Catolica Unita cu Roma B. nu acţionează în numele şi pentru enoriaşii de cult Greco-Catolic, ci în numele şi pentru Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş, al cărui patrimoniu este revendicat, conform Procurii speciale din data de 04 februarie 2009.
Parohia III B. Biserica cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului nu figurează în această cauză în numele şi pentru enoriaşii ortodocşi, ci apară patrimoniu folosit, fără titlu, de către Biserica Ortodoxă Română. De altfel, patrimoniile celor două culte religioase sunt reglementate prin statutele proprii, unde sunt stipulate în mod expres situaţia bunurilor. Astfel, bunurile revendicate nu aparţin enoriaşilor, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, ci aparţin Bisericii cultului religios respectiv, deoarece lăcaşul de cult a fost ridicat exclusiv pe cheltuiala Mitropoliei Române Unită cu Roma Greco-Catolică prin contractul de donaţiune încheiat la data de 19 martie 1933, numitul I.D., donează Mitropoliei Române Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş, suprafaţa de teren de 2000 mp situată în localitatea B., în locul numit Podul cu Mesteceni, suprafaţă de teren donată cu scopul de a se construi o biserica pentru românii de cult greco-catolic.
Construirea bisericii greco-catolice s-a efectuat în între anii 1938, din momentul donaţiei suprafeţei de teren, şi până în anul 1942, când a fost sfinţită biserica şi au început să se efectueze slujbe pentru românii de cult greco-catolic. Prin Procesul verbal din data de 5 Februarie 1940, efectuat de edilii localităţii B., s-a făcut inventarierea bunurilor ce aparţin Comunei B. În acest sens s-a inventariat şi suprafaţa de teren de 2160 mp ce aparţinea proprietarei Mitropoliei Române Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş, teren servind pentru construcţie biserica. Registrul Ministerului Inventarului Avuţiilor Publice din data de 30 martie 1945 menţionează proprietatea Mitropoliei Române Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş compusă din suprafaţa de teren de 2160 mp (în baza contractului de donaţiune din anul 1938) şi lăcaş de cult Biserica, construită din cărămida, acoperita cu ţiglă, în suprafaţa totală de 114 mp, compusă din holul bisericii şi altar. Totodată este menţionat în acest registru. biserica "este bine întreţinută de parohul bisericii care are aceasta răspundere".
Prin Decretul nr. 358/1948, autorităţile comuniste au dispus forţat şi abuziv trecerea la cultul ortodox român a comunităţilor locale ale cultului greco-catolic unit cu Roma. Din acel moment, biserica şi terenul pe care fusese construită, aparţinând proprietatea Mitropoliei Române Unită cu Roma Greco-Catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş, au fost confiscate abuziv şi oferite în mod gratuit unei alte instituţii, fără niciun temei legal. Mai mult, prin Decretul nr. 177/1948, toate organizaţiile statutare ale cultului greco-catolic au încetat să mai existe iar toată averea mobilă şi imobilă a cultului greco-catolic a fost confiscată în mod abuziv.
Prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 a fost abrogat Decretul-lege nr. 358/1948, astfel încât a fost din nou legalizat cultul greco-catolic, unit cu Roma.
Odată cu adoptarea Decretului-lege nr. 126/1990, s-a recunoscut personalitatea juridică a Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică, şi i s-a conferit posibilitatea legală de a-şi redobândi bunurile confiscate de regimul comunist stabilindu-se în acest sens că "Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) se organizează şi funcţionează în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase prin Decretul-lege nr. 126/1990: "Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxa Romana se va stabili de către o comisie mixtă, formă din reprezentanţi clericali ai celor doua culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".
Respectând prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, apelanta reclamantă a notificat posesoarea neproprietară, pârâta Parohia B. III - Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe, convocând o întâlnire pentru rezolvarea divergentului la data de 19 martie 2009 şi 05 mai 2009, la datele stabilite nu s-a prezentat vreun reprezentant al intimatei pârâte.
Conform art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005: "Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun." În aceasta situaţie, reclamanta Parohia Unită cu Roma (greco-catolică), în numele şi pentru Mitropolia Romana Unită cu Roma, greco-catolică, Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş a formulat prezenta acţiune în revendicare.
Arată că, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a reţinut greşit, că voinţa majoritară a locuitorilor de cult ortodox stabilesc situaţia lăcaşului de cult, ce aparţine comunităţii locale, principiul majorităţii impunându-se a fi aplicat prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor.
Potrivit dispoziţiilor prevăzute în statutele celor două culte religioase, biserica, lăcaş de cult, şi terenul aferent, nu aparţin enoriaşilor, pentru a putea decide cu privire la patrimonial bisericesc. De altfel, orice măsura cu privire la patrimoniul unei parohii nu se ia de către enoriaşii parohiei, ci de către adunările eparhiale, ca foruri de conducere.
Se invocă, de asemenea, nelegalitatea deciziei recurate întrucât hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Din această perspectivă, reclamanta a susţinut că, instanţa de apel, în mod greşit, reţine că, Biserica, lăcaş de cult şi terenul aferent, este proprietara pârâtei Parohia III B. Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe şi ca bun sacru, este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, conform art. 170 din H.G. nr. 53/2008 privind recunoaşterea Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. Dispoziţiile Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române sunt dispoziţii de ordin bisericesc, ce reglementează situaţia internă a Bisericii Ortodoxe Române, nefiind dispoziţii generale aplicabile în acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. şi nu pe dispoziţii de ordin eclezial.
Susţine că a dovedit faptul că bunurile revendicate au fost confiscate în mod abuziv şi fără titlu, prin efectul Decretului nr. 358/1948, iar intimatele pârâte nu au depus niciun titlu de proprietate cu privire la lăcaşul de cult revendicat şi terenul aferent.
Consideră că instanţa de apel, pe baza probelor administrate în apel, a reţinut greşit că un număr de 1185 de credincioşi ortodocşi arondaţi Bisericii Sf. Mare Mucenic Gheorghe din cadrul Parohiei III B. şi-au exprimat dorinţa ca acest lăcaş de cult să rămână cultului ortodox, faţă de numărul foarte mic de credincioşi greco-catolici şi, ca atare, se impune a fi aplicat principiul majorităţii. Arată că din punct de vedere juridic lăcaşul de cult nu aparţine comunităţii, ci se află în patrimoniul bisericii greco-catolice, ca persoană juridică şi că statutele celor două culte religioase nu reglementează dreptul enoriaşilor de a decide cu privire la patrimoniul bisericesc.
Susţine că nu există vreun înscris cu numărul de credincioşi de cult greco-catolic care au trecut la cultul ortodox şi care la momentul actual sunt ortodocşi. De altfel, şi în timpul construcţiei bisericii în cauză (1938 - 1940), românii uniţi (greco-catolici) din B. erau, ca şi astăzi, tot o minoritate confesională. Tabelul cu enoriaşii ortodocşi care şi-au manifestat dorinţa ca acest lăcaş de cult să rămână la cultul ortodox, este irelevant deoarece nu au fost niciodată de religie greco-catolică, pentru a-şi putea exprima vreun punct de vedere cu privire la lăcaşul de cult. Opinia credincioşilor ortodocşi nu are relevanţă în prezenta cauză, fiind străină de natura pricinii. De altfel, motivarea instanţei de apel este întocmai cu motivarea instanţei de fond.
2. În motivarea recursului promovat, pârâtele Parohia B. III (Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe) şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, au fost invocate următoarele critici:
Opinează că, deşi instanţa de apel - după casarea cu trimitere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - a admis apelul, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza spre rejudecare, iar în urma rejudecării a respins acţiunea formulată de reclamantă, astfel că prezentul recurs poate apărea ca fiind lipsit de interes, totuşi, în condiţiile în care ar fi admis un eventual recurs al reclamantei, instanţa nu mai putea verifica criticile expuse mai jos, nefiind investită cu soluţionarea lor.
Arată că, instanţa de fond a fost investită cu mai multe excepţii. Instanţa de apel, în rejudecare, a analizat, în considerente (fără a se mai pronunţa şi în dispozitiv) excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru nerealizarea condiţiei prealabile prevăzută de art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990, respectiv excepţia prescripţiei achizitive; ambele excepţii au fost considerate ca fiind neîntemeiate, soluţie pe care o apreciem ca fiind greşită.
Se argumentează că, Parohia B. III a fost înfiinţată în anul 2001, ca urmare a desprinderii acesteia din Parohia B. II. În anul 2009, Parohia B. II a fuzionat cu Parohia B. III, noua parohie rămânând cu titulatura de Parohia B. III. Astfel, în prezent, în oraşul B. există Parohia B. I şi Parohia B. III.
Parohia B. II - şi, ulterior Parohia B. III- nu a fost convocată la o conciliere. Parohia B. III apare în proces numai în urma citării sale în faţa instanţei de apel, unde pentru termenul din 09 septembrie 2013 s-a depus o adresă de către Parohia Greco-catolică Unită cu Roma, în calitate de apelant-reclamant prin care se arată că cererea de chemare în judecată "a fost formulată împotriva posesorului neproprietar, respectiv Parohia III B. posesoare a lăcaşului de cult biserica ce poartă hramul "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe". Consideră că, instanţa a reţinut că a existat o convocare la conciliere, faţă de Parohia B. III, motiv pentru care se impunea admiterea excepţiei invocate.
Susţine că, instanţa nu a analizat celelalte 4 (patru) excepţii, invocate în cauză, şi anume: -excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Arhiepiscopiei Râmnicului, invocată prin întâmpinare, la Tribunalul Vâlcea; - excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive a Parohiei Ortodoxe B., invocată în aceleaşi condiţii; - excepţia inadmisibilităţii introducerii Parohiei B. III în cauză, în apel, invocată prin întâmpinare la Curtea de Apel Piteşti; -excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei, invocată în aceleaşi condiţii. Apare astfel, că hotărârea este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii excepţiilor invocate, respectiv casarea cu trimitere în vederea analizării excepţiilor de instanţa de apel.
Reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâte, solicitând respingerea acestuia motivat de faptul că excepţiile invocate pe parcursul judecăţii au fost corect respinse.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B. împotriva Deciziei nr. 89 din 24 martie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă şi ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtele Parohia B. III (Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe) şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului împotriva aceleiaşi decizii.
În ceea ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B., Înalta Curte reţine următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, trebuie observat că deşi reclamanta a arătat că îşi întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiţie se urmăreşte şi nu obiectul acţiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanţa ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material şi nu la aprecierea greşită a unei cereri deduse judecăţii, cum, în mod eronat, susţine reclamanta în dezvoltarea motivelor de recurs. Or, recurenta nu a precizat care este actul pretins denaturat şi în ce ar consta denaturarea, astfel încât simplă indicarea (formală) a respectivului temei de drept nu poate constitui o motivare a respectivului motiv de recurs.
De asemenea, simpla afirmaţie a recurentei, în sensul că motivarea instanţei de apel este întocmai cu motivarea instanţei de fond nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi nu poate fi examinată de instanţa de recurs, deoarece nu este dezvoltată. Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, după cum s-a arătat, nu este suficientă doar enunţarea motivului de recurs, ci este necesar a se realiza şi dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico - juridice de natură a contura critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanţa de recurs a controlului judiciar. Or, simpla afirmaţie că motivarea hotărârii din apel ar fi identică cu cea a instanţei de fond, cum invocă recurenta, neînsoţită de argumente şi trimiteri concrete la considerentele hotărârilor pronunţate în cauză care să susţină argumentul evocat, nu întruneşte exigenţele unei critici de nelegalitate în sensul motivului de recurs indicat.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei reclamante care se referă la stabilirea situaţiei de fapt, urmare a analizării probatoriului administrat, se va avea în vedere că acestea nu fac posibilă încadrarea în vreunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, astfel cum impune actuala reglementate a instituţiei recursului.
Relativ la motivele de recurs subsumate cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor formulate.
Relativ la obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reclamanta a investit instanţa de fond cu o cerere în revendicare a lăcaşului de cult în suprafaţă de 114 mp, terenul aferent în suprafaţă de 2160 mp, ambele situate în oraşul B. în locul numit "Podul cu Mesteceni" judeţul Vâlcea, tinzând la recunoaşterea dreptului său de proprietate şi redobândirea posesiei, ca stare de fapt, urmată de intabularea dreptului său de proprietate a acestor imobile în cartea funciară.
Prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desfiinţare a cultului greco-catolic). Potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situaţia lăcaşelor de cult şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".
Art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost modificat prin O.U.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005 în sensul că, au fost adăugate alte trei alineate, iar la alin. 2 se prevede că:" în situaţia în care nu se ajunge la nici un rezultat în procedura prealabilă, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun". În acest context normativ, susţinerile recurentei potrivit cărora aprecierea că litigiile privind lăcaşurile de cult sunt de competenţa exclusivă a comisiilor mixte, ceea ce ar fi contrar art. 21 corelat cu art. 41 din Constituţia României, cât şi art. 6 parag. 1 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se situează în afara raţionamentului judiciar expus de instanţa de apel, care a procedat la soluţionarea în fond a acţiunii reclamantei, pe baza dispoziţiilor speciale incidente în cauză.
Trebuie remarcat că, în litigiile de natura celui de faţă, privind restituirea lăcaşelor de cult şi a celor parohiale, normele generale cuprinse în art. 480 şi urm. C. civ. se completează cu cele cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate potrivit principiului specialia generalibus derogant. Cu alte cuvinte,, potrivit acestui principiu de drept, în dreptul intern, atunci când un raport juridic este reglementat atât de norme speciale, cât şi prin norme generale, conflictul dintre aceste dispoziţii legale se rezolvă în favoarea legii speciale.
Sintagma cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, potrivit căreia în situaţia în care comisia mixtă prevăzută la alin. (1) din acelaşi text nu ajunge la nici un rezultat, "partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun" nu înseamnă că partea interesată de formularea unei cereri de restituire a lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale, adresate justiţiei, poate promova o acţiune în revendicare de drept comun, potrivit art. 480 C. civ., cu ignorarea normelor speciale, ci că procedura prealabilă este continuată cu procedura jurisdicţională, care însă se desfăşoară tot potrivit normei speciale, respectiv că soluţionarea acestor litigii se desfăşoară tot în cadrul dispoziţiilor Decretului-lege nr. 126/1990 "ţinând seama de voinţa credincioşilor" din comunitatea care deţine imobilul, care, în speţă, sunt majoritari credincioşi ortodocşi.
În privinţa conflictului dintre legea specială şi dreptul comun dreptul intern, în soluţionarea raporturilor litigioase de natura celui de faţă, se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat în sensul că acesta se soluţionează în favoarea legii speciale, sens în care au fost pronunţate mai multe decizii, care au caracter obligatoriu pentru instanţele de drept comun, prin care s-a analizat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.
Contrar susţinerilor recurentei, nu se poate imputa instanţei de apel că a procedat la soluţionarea eronată a acţiunii în revendicare ca urmare a interpretării greşite a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, raportând dorinţa credincioşilor aparţinând unui anumit cult religios la numărul acestora, sub acest aspect nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În pofida susţinerilor recurentei, sintagma "dorinţa credincioşilor" din conţinutul textului legal sus-menţionat nu poate fi altfel interpretată decât în sensul reţinut de instanţa de apel, şi anume că prin această sintagmă legiuitorul a avut în vedere numărul credincioşilor aparţinând cultelor ce îşi dispută un anumit lăcaş de cult.
Interpretarea normei legale este corectă, fiind în acord cu dispoziţia constituţională referitoare la libertatea religioasă, se concretizează şi prin aceea că orice persoană îşi poate alege religia şi o poate schimba, situaţie în raport de care în mod corect instanţa de apel a prezumat că o persoană, având libertatea să adere la orice religie, va dori ca bunurile care servesc practicării cultului religios pe care l-a ales să fie deţinute de acel cult, pentru că, alegând un anumit cult, să îl şi poată practica.
Din această perspectivă constituţională, se poate deduce că, din momentul intrării în vigoare a Decretul-lege nr. 9/1989 prin care a fost recunoscută oficial Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolică), credincioşii ortodocşi din parohia B. III (Biserică cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe) au avut posibilitatea, să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic. Or, nefăcând această opţiune, se prezumă că au dorit să aparţină în continuare cultului ortodox şi, totodată, că dorinţa lor în ceea ce priveşte lăcaşul de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparţină cultului ortodox.
Înalta Curte reţine în sprijinul interpretării realizată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 şi argumentele Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în M. Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990.
Astfel, analizând conformitatea cu Constituţia a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, instanţa de contencios constituţional s-a referit la criteriul prevăzut de aceste dispoziţii legale, cel al "dorinţei credincioşilor", calificându-l drept criteriu social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, cu referire la acelaşi criteriu legal vorbind despre voinţa majoritară, respectiv opţiunea majorităţii enoriaşilor.
În acest sens, în considerentele deciziei evocate, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, "În ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunurile care, prin însăşi construcţie, sunt destinate folosinţei credincioşilor, fiind în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesoriu al lăcaşurilor de cult, legiuitorul postrevoluţionar, mai întâi, a desfiinţat reglementarea din anul 1948 (Decretul nr. 358/1948), iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate."
Cu privire la lăcaşurile de cult şi casele parohiale, Curtea Constituţională a statuat că "este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertăţii cultelor religioase."
De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile legale criticate sunt o dezvoltare firească a Decretului-lege nr. 9/1989 prin care au fost înlăturate nedreptăţile şi încălcările drepturilor omului făcute prin legi şi decrete ale dictaturii comuniste. Reglementările art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind abrogarea unor acte normative nu încalcă prevederile constituţionale invocate ci, dimpotrivă, respectă atât principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituţie, conform căruia statul român este un "stat de drept, democratic şi social", cât şi principiul libertăţii cultelor religioase consacrat prin dispoziţiile constituţionale ale art. 29 alin. (3).
Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a statuat că democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din teza ultimă a art. 3, "ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri", rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor.
Curtea a mai reţinut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituţie, dar şi libertatea credinţelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol. În condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a unui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinţei lor.
Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispoziţiilor art. 54 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietăţii, s-ar face abstracţie de opţiunea majorităţii, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituţionale.
O asemenea măsură ar încălca prevederile art. 29 din Constituţie, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepţiuni ale sale - cult ca asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat, precum şi dispoziţiile constituţionale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29 - "libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc" - şi alin. (4) al aceluiaşi articol - "în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă" -, întrucât astfel ar fi de natură a se impune majorităţii voinţa unei minorităţi.
În ceea ce priveşte argumentele recurentei referitoare de modalitatea de determinare a numărului de credincioşi, Înalta Curte reţine că situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, ce interesează în aplicarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, că potrivit centralizatorului depus la dosar, se atestă că un număr de 1185 de credincioşi ortodocşi arondaţi Bisericii Sf. Mare Mucenic Gheorghe din cadrul Parohiei B. III şi-au exprimat dorinţa ca acest locaş să rămână cultului ortodox, pe când, enoriaşii Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolice din B. sunt, conform centralizatorului întocmit, în număr de 56.
Or, raportat la această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, atunci când a apreciat că, criteriul special al voinţei credincioşilor operează în favoarea pârâtelor din prezenta cauză, aşa încât nici din acest punct de vedere nu devine operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Critica recurentei prin care se impută procedeul greşit de soluţionarea a cauzei de către instanţa de apel raportat la numărul credincioşilor aparţinând cultelor ce îşi dispută lăcaşul de cult în litigiu şi ignorarea reglementărilor dreptului comun în materia ocrotirii dreptului de proprietate nu este fondată, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susţinerile recurentei nu pot fi primite, astfel cum s- arătat în precedent faţă de prevalenţa normelor speciale reglementate prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, incidente în cauză, în aplicarea cărora se impunea luarea în considerare a criteriului social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşului de cult, potrivit celor deja arătate.
Nici susţinerile recurentei privind invocarea titlului său de proprietate asupra lăcaşului de cult revendicat pe calea dreptului comun, care ar fi impus admiterea acţiunii în revendicare, nu pot fi primite. Fără a pierde din vedere considerentele expuse deja relativ la incidenţa normelor speciale în materie, reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B. nu este proprietara tabulară a imobilului litigios, situaţie în care nu poate avea câştig de cauză nici în acţiunea în revendicare fundamentată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., având în vedere că imobilul din litigiu este supus regimului de carte funciară, potrivit dispoziţiilor Decretului-lege nr. 115/1938 şi ale Legii nr. 7/1996.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate articolului 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B. împotriva Deciziei nr. 89 din 24 martie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
În privinţa recursului declarat de pârâtele Parohia B. III (Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe) şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte are în vedere faptul că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel - ca efect al deciziei de casare nr. 6591 din 29 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă - a admis apelul, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza spre rejudecare, iar în urma rejudecării a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantă.
Având în vedere modul de soluţionare a acţiunii în revendicare, precum şi soluţia ce va fi pronunţată în privinţa recursului reclamantei, Înalta Curte va reţine lipsa de interes a pârâţilor în formularea recursului împotriva hotărârii prin care acţiunea în revendicare a fost respinsă în fond. În acest context, se are în vedere că nu este suficient a fi justificată doar calitatea de parte în proces în scopul declanşării unei căi de atac, ci este necesar ca cel care o exercită să justifice şi interesul în atacarea hotărârii, acesta constituind o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile. În aceste condiţii, justificarea interesului o poate avea numai partea care a pierdut procesul şi ale căror drepturi au fost lezate. Prin criticile formulate în cuprinsul cererii de recurs, pârâtele Parohia B. III (Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe) şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului au obligaţia justificării unui interes legitim în exercitarea controlului de nelegalitate prin care să urmărească realizarea unui drept ocrotit de lege, precum şi obligaţia de a dovedi că interesul lor este personal şi direct, născut şi actual prin care urmăresc un folos practic judiciar ca titulari ai dreptului de recurs. Or, modalitatea prin care a fost soluţionată în fond acţiunea reclamantei şi ţinând cont de soluţia dată în recursul acesteia, nu are vreo consecinţă directă asupra drepturilor şi intereselor legitime ale recurentelor pârâte Parohia B. III (Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe) şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului, nefiind justificat vreun interes personal şi direct în formularea unor critici de nelegalitate care să conducă la reformarea soluţiei atacate, drept pentru care în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul acestora va fi respins ca lipsit de obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Unită cu Roma B. împotriva Deciziei nr. 89 din 24 martie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtele Parohia B. III (Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe) şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Râmnicului împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 3334/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3351/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
