ICCJ. Decizia nr. 3352/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3352/2014
Dosar nr. 42716/3/2012
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06 noiembrie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 42716/3/2012, reclamanţii C.M.E. şi B.V., în contradictoriu cu pârâţii SC A.H. SA, SC A.R. SA, Centrala Antrepriză Construcţii Căi Ferate - C.C.C.F., C. SA şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Finanţe Publice au solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei SC A.H. SA, devenită SC A.R. SA, să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-teren în suprafaţă de 5000 mp, situat în fosta str. B., fosta str. C.N. nr. 17, actualmente str. B.H., nr. 33, Bucureşti, sectorul 1, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 2098 din 29 noiembrie 2013 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Centrala Antrepriză Construcţii Căi Ferate - C.C.C.F., C. SA şi SC A.H. SA, a respins acţiunea formulată de reclamanţii C.M.E. şi B.V., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Centrala Antrepriză Construcţii Căi Ferate - C.C.C.F., prin administrator judiciar A.L. SRL, SC C. SA, prin lichidator judiciar R. SPRL şi SC A.H. SA, ca fiind formulată împotriva unor părţi fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta SC A.R. SA, ca existând autoritate de lucru judecat şi a obligat reclamanţii la plata către pârâta SC A.H. SA a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse parţial.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte calitatea procesuala pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte a stabilit prin Decizia nr. 33/2008 că dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală, însă instanţa reţine că recursul în interesul legii nu reprezintă, pe de o parte izvor de drept, iar, pe de altă parte, nu stabileşte calitatea procesuală pasivă în sarcina Statului Român.
A susţine că în prezent ar exista calea acţiunii directe împotriva Statului Român în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri băneşti înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudenţă stabilită (şi previzibilă) iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecinţe pe planul jurisprudenţei instanţei de contencios european în sensul încălcării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
Altfel spus, s-ar suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în competenţa instanţei de contencios-administrativ în favoarea uneia jurisprudenţiale, care tocmai pentru că are un astfel de caracter, nu se poate bucura de predictibilitate şi uniformitate.
În absenţa unor reguli generale aplicabile de către instanţe pentru situaţii identice, fiecare judecător al cauzei va crea propriile reguli, legiferând şi, evident, o va face într-o manieră diferită de la o speţă la alta.
A scinda competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii între instanţa civilă şi cea de contencios-administrativ, înseamnă de fapt, a crea premisele dezvoltării unei jurisprudenţe neunitare.
În acelaşi timp, pentru judecătorul instanţei civile ar însemna ca acesta să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă pentru ca acest lucru să-i fie permis (câtă vreme prin dispoziţii legale exprese se instituie mecanismul de acordare a despăgubirilor băneşti).
Or, funcţia judecătorului în orice stat de drept este să aplice legea şi nu să o creeze; judecătorul tranşează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale şi reglementare (art. 4 C. civ.), pentru că ar însemna să ia locul puterii legiuitoare.
O acţiune directă îndreptată împotriva Statului în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege nu-şi poate avea temei suficient în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Convenţia europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanţă) ci sancţionează nesocotirea drepturilor şi libertăţilor ocrotite de aceasta.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile, iar în cele întemeiate pe art. 26 Legea nr. 10/2001 nu are calitate procesuala pasiva.
În ceea ce priveşte SC A.H. SA, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1889 din 11 aprilie 2004, CCCF Construcţii Bucureşti SA a vândut terenul proprietatea reclamanţilor către SC A.G. SA.
Dreptul de proprietate a fost înscris în CF nr. 44264 a Municipiului Bucureşti prin încheierea nr. 9666 din 29 iunie 2004 emisa de OCPI Bucureşti Sector 1.
Ca urmare a divizării parţiale a SC A.H. SA, prin desprinderea din patrimoniul acestei societăţi a unei părţi din activele şi pasivele societăţii, SC A.R. SA a dobândit toate drepturile şi obligaţiile SC A.H. SA privitoare la acest teren, astfel că în cauză are calitate procesuala pasivă doar SC A.R. SA, cea care exercită posesia asupra terenului revendicat.
Dreptul de proprietate al SC A.R. SA a fost înscris în CF nr. 44264 a Municipiului Bucureşti prin încheierea nr. 102364 din 08 ianuarie 2008 emisă de OCPI Bucureşti Sector 1.
Prin urmare, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Centrala Antrepriză Construcţii Căi Ferate - C.C.C.F., C. SA şi SC A.H. SA, respingând cererea în contradictoriu cu aceştia, ca fiind formulată împotriva unor părţi fără calitate procesuală pasivă.
Asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanţii au uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin contestaţia ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 3301/3/2005 au solicitat, în contradictoriu cu SC Construcţii Căi Ferate - C.C.C.F şi SC A.G. SA: anularea dispoziţiei nr. 14/6955 din 23 decembrie 2004 dată de SC CCCF SA în soluţionarea notificării; să se constatate nulitatea absolută parţială a actelor de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului din str. B. nr. 33; nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1889 din 11 aprilie 2004; dacă restituirea nu este posibilă în natură, să se acorde despăgubiri.
Prin Sentinţa civilă nr. 1403 din 02 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă contestaţia ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, iar prin Decizia civilă nr. 188A din 10 iulie 2007, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2947 din 14 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa civilă, anulând dispoziţia contestată şi a fost obligată SC CCCF Bucureşti SA să înainteze notificarea către AVAS în vederea soluţionării.
Ulterior, reclamanţii C.M.E. şi B.V. au formulat acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., prin care au solicitat instanţei să compare titlurile de proprietate şi să oblige pârâţii SC A.H. SA şi SC C. SA să le lase în proprietate imobilul din str. B. nr. 33, pe parcursul soluţionării cauzei dobândind calitate procesuală pasivă şi SC Construcţii CCCF SA şi SC A.R. SA.
Prin Sentinţa civilă nr. 499 din 06 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 25486/3/2008, instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe a fost formulat apel, iar prin Decizia civilă nr. 339A din 27 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul şi s-a dispus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia civilă nr. 3175 din 05 aprilie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 25486/3/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile şi a respins apelul reclamanţilor, reţinând în considerente că instanţa de fond a rezolvat corect conflictul dintre legea generală şi legea specială, iar reclamanţii au dat curs procedurii Legii nr. 10/2001 şi au obţinut Sentinţa nr. 188A/2002, astfel că în aceste condiţii, cu atât mai mult le este refuzată o acţiune subsecventă în revendicare, conform principiului electa una via şi al securităţii raporturilor juridice.
Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamanţii C.M.E. şi B.V., în contradictoriu cu pârâţii SC A.H. SA, SC A.R. SA, Centrala Antrepriză Construcţii Căi Ferate - C.C.C.F., C. SA şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Finanţe Publice, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei SC A.H. SA, devenită SC A.R. SA, să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-teren în suprafaţă de 5000 mp, situat în fosta str. B., fosta str. C.N. nr. 17, actualmente str. B.H., nr. 33, Bucureşti, sectorul 1.
Tribunalul a apreciat că excepţia autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 499 din 06 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25486/3/2008 este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Puterea de lucru judecat - res judicata pro veritate habetur - este reglementată de art. 1201 C. civ. ca o prezumţie legală, absolută şi irefragrabilă şi de art. 166 C. proc. civ., ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută.
Pentru a exista puterea de lucru judecat trebuie să existe tripla identitate de părţi, obiect şi de cauză.
În ceea ce priveşte primul element - părţile - instanţa a constatat că identitatea între reclamanţi şi pârâţi din prezenta cauză şi părţile care au participat la judecarea litigiului care a făcut obiectul Sentinţei civile nr. 499 din 06 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25486/3/2008, există, deşi această identitate nu este totală.
Astfel, instanţa a reţinut că există identitate de părţi şi în cazul în care la soluţionarea unei cauze părţile au participat la acel dosar, indiferent de calitatea pe care au avut-o şi indiferent dacă au participat şi alte părţi, care nu se mai regăsesc în prezenta acţiune.
Totodată, instanţa a reţinut că există identitate de părţi chiar dacă în unul dintre litigii, alături de părţile prezente, în cel de-al doilea dosar au figurat ca părţi şi alte persoane, important este ca acestea să figureze ca părţi în ambele dosare.
Instanţa a reţinut că în prezenta acţiune a fost chemat în plus doar Statul Român, fără a fi justificată în niciun fel calitatea procesuala pasivă a acestuia, iar faptul că acel dosar a fost pronunţat în contradictoriu cu SC C. SA şi nu C. SA, este doar o eroare materială, ce nu are relevanţă, cu atât mai mult cu cât instanţa a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la aceşti pârâţi.
În sfera noţiunii de obiect al cererii de chemare în judecată se include nu numai obiectul material (pretenţia concretă) ci şi dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului material. Astfel prin ambele cereri de chemare în judecată prin care reclamanţii au investit instanţele de judecata, aceştia au solicitat şi urmărit stabilirea dreptului de proprietate, fiind un singur scop de a dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului preluat de stat.
Astfel, instanţa a reţinut că în conformitate cu practica şi doctrina judiciară, există identitate de obiect, deoarece în ambele acţiuni s-a urmărit stabilirea dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun, respectiv imobilul-teren în suprafaţa de 5000 mp, situat în fosta str. B., fosta str. C.N. nr. 17, actualmente str. B.H., nr. 33, Bucureşti, sectorul 1.
Prin urmare, având în vedere că atât prin acţiunea iniţială, ce a avut ca obiect revendicare, cât şi prin cea de-a doua acţiune, având ca obiect tot revendicare, s-a urmărit acelaşi scop, al dobândirii dreptului de proprietate asupra aceluiaşi imobil, instanţa a reţinut că între cele două acţiuni există identitate de obiect.
Prin cel de-al treilea element - cauza - se înţelege fundamentul pretenţiei afirmate, adică situaţia de fapt calificata juridic, întrucât prin dispoziţiile art. 112 C. proc. civ. se instituie obligativitatea indicării în cererea de chemare în judecată a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază. Instanţa a constatat că există acelaşi fundament juridic, întrucât prezenta cauză este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., iar în cealaltă cauză temeiul juridic l-a constituit prevederile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ.
Faptul că acel dosar a fost soluţionat prin respingerea cererii ca inadmisibilă nu poate conduce la înlăturarea autorităţii de lucru judecat, câtă vreme situaţia de fapt este aceeaşi şi nu au fost invocate argumente noi care să înlăture acea cauză de inadmisibilitate.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 3175 din 05 aprilie 2011 pronunţata în Dosarul nr. 25486/3/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile şi a respins apelul reclamanţilor, reţinând în considerente ca instanţa de fond a rezolvat corect conflictul dintre legea generală şi legea specială, iar reclamanţii au dat curs procedurii Legii nr. 10/2001 şi au obţinut Sentinţa nr. 188A/2002, astfel că în aceste condiţii, cu atât mai mult le este refuzată o acţiune subsecventă în revendicare, conform principiului electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Astfel, având în vedere aceste argumente şi considerând că există identitate de cauză între cele două dosare, instanţa a admis excepţia autorităţii de lucru judecat.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecata, tribunalul a reţinut că a fost depusă la dosar dovada achitării de către SC A.H. SA a sumei de 5580 lei cu titlu de onorariu avocat, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală a acestora, dar şi faptul că dosarul a fost soluţionat în raport cu aceasta pârâtă printr-o excepţie procesuală, cauza nefiind una foarte complexă şi fiind soluţionată în termen rezonabil, a obligat reclamanţii la plata către pârâta SC A.H. SA a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse parţial.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamaţii.
Prin Decizia nr. 263A din 18 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte primul motiv de apel, privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Centrala Antrepriză Construcţii Căi Ferate, SC A.H. SA şi SC C. SA, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC A.H. SA (SC A.R. SA) să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul - teren în suprafaţă de 5.000 mp. situat în fosta str. B., fostă str. C.N. nr. 17.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Or, potrivit acestor dispoziţii legale acţiunea în revendicare poate fi formulată numai de către titularul dreptului real de proprietate şi numai împotriva celui care deţine imobilul fără nici un titlu.
Cum în cauză, acesta a fost singurul capăt de cerere, proprietarii succesivi ai imobilului nu au calitate procesuală pasivă, nefiind în posesia imobilului.
De asemenea, faptul că "Fondul Proprietatea" este nefuncţional, nu conduce la concluzia că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ar avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune în revendicarea unui imobil, care se află în posesia altei persoane.
Nici cel de al doilea motiv de apel privind soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat nu este întemeiat.
Astfel, în speţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ.
În primul litigiu s-a reţinut că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, reclamanta fiind îndreptăţită să utilizeze pentru recuperarea bunului preluat de stat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. S-a mai reţinut că instanţa de fond a rezolvat corect conflictul dintre legea generală şi legea specială, iar reclamanţii au dat curs procedurii Legii nr. 10/2001 şi au obţinut Sentinţa nr. 188A/2002, astfel că în aceste condiţii cu atât mai mult le este refuzată o acţiune subsecventă în revendicare, conform principiului electa una via şi principiului securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, pe aspectul tranşat, hotărârea produce autoritate de lucru judecat, iar reluarea dezbaterilor, pentru a se ajunge la fondul raporturilor juridice dintre părţi va fi posibilă numai în situaţia în care se vor invoca elemente noi, care să înlăture incidenţa excepţiei lucrului judecat.
Or, în cauză nu s-au evidenţiat astfel de aspecte, nefiind adus nici un element nou care să scoată din sfera excepţiei autorităţii de lucru judecat, hotărârea anterioară.
De asemenea, nu poate fi pusă în discuţie nici încălcarea dispoziţiilor art. 21 (4) din Constituţia României şi nici a art. 6 (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceste aspecte fiind pe larg tratate în litigiul anterior.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., au formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, astfel că, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia pronunţată este nelegală.
Astfel, Curtea de Apel s-a aflat în dubiu cu privire la posesia imobilului, obiect al prezentului litigiu, încălcând principiul disponibilităţii, precum şi prevederile art. 129 alin. (4) şi 5 C. proc. civ., în sensul că a judecat cauza fără să ceară dovezi suplimentare cu privire la stabilirea cadrului procesual.
Totodată, recurenţii susţin că instanţa de apel s-a aflat în eroare în privinţa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A.R. SA, reţinând în mod greşit că această pârâtă nu se află în posesia imobilului din prezentul litigiu.
2. Privitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii susţin că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte, se recunoaşte că acţiunea în revendicare a fost formulată împotriva proprietarilor succesivi ai imobilului din prezentul litigiu, respectiv SC A.R. SA (fostă SC A.H. SA, fostă SC A.G. SA), ca apoi Curtea, să stabilească, că aceştia nu se află în posesia imobilului, fapt ce echivalează cu împrejurarea că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar concluziile instanţei de apel echivalează cu o motivare contradictorie.
În privinţa pârâtelor C. şi SC C.C.C.F. SA, instanta de apel, nu a clarificat dacă acestea au sau nu calitate procesuală pasivă.
Totodată, Curtea de Apel nu a indicat vreun înscris din care sa rezulte că pârâtele SC A.R. SA (fostă SC A.H. SA, fostă SC A.G. SA) nu sunt în posesia imobilului, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii.
3. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ.
Interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, instanţa a schimbat natura şi/sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, în sensul că, deşi a considerat corectă incidenţa în cauză a prevederilor art. 1201 C. civ., nu s-a argumentat că în procesul finalizat cu Sentinţa civilă nr. 499 din 06 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ar fi avut loc vreo comparaţie a celor doua titluri.
Susţin recurenţii că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat, întrucât prin sentinţa pronunţată în primul litigiu acţiunea reclamanţilor a fost respinsă în baza unei excepţii procesuale, cea a inadmisibilităţii, astfel că, neexistând o judecată în fond în acel litigiu, nu există autoritate de lucru judecat.
În ce priveşte autoritatea de lucru judecat, recurenţii susţin că nu există identitate de părţi între cele două litigii, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nefiind parte în litigiul purtat în anul 2008, astfel că, în mod greşit Curtea de Apel a confirmat existenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, a pronunţat o hotărâre nelegală.
4. În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că în cauză au fost încălcate prevederile art. 1201 C. civ., greşit stabilit ca fiind incident în cauză, întrucât între litigii nu există identitate de părţi, pârâtul Statul Român nefiind parte în litigiul purtat în anul 2008.
Totodată, nu există o hotărâre care să se fi pronunţat pe fondul cauzei deoarece primul litigiu a fost soluţionat în temeiul unei excepţii procesuale, caz în care nu operează autoritatea de lucru judecat.
Mai susţin recurenţii că decizia recurată este nelegală întrucât încalcă prevederile art. 21 (4) din Constituţia României, care stipulează că jurisdicţiile administrative sunt facultative şi gratuite, iar indicarea în decizia atacată a incidenţei prevederilor Legii nr. 10/2001 echivalează cu o încălcare a acestui text din Constituţie.
Recurenţii solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamanţilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului pentru rejudecarea pe fond a cauzei.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, trebuie menţionat că indicarea motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. s-a realizat în mod formal, în condiţiile în care n-au fost dezvoltate argumente care să susţină ipoteza acestor texte de lege, respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (pct. 5) sau existenţa unui act juridic în înţelesul material al acestuia (de negotium juris), ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi fost denaturate printr-o interpretare juridică greşită (pct. 8).
Cu referire la criticile fondate pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., astfel cum a fost invocate de recurenţi - hotărârea cuprinde motive contradictorii - se observă că acestea nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind susţinută de considerentele şi dispozitivul deciziei.
Se impune a se preciza că aspectele citate de către recurenţi din considerentele deciziei, ca dovezi ale existenţei motivelor contradictorii nu îndeplinesc această condiţie, întrucât argumentele expuse de către judecătorii apelului sunt coerente şi pertinente, toate motivele de apel formulate fiind corect examinate, fiecare beneficiind de o argumentare în fapt şi în drept corespunzătoare cerinţelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ipoteza reglementată de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situaţii nu se regăseşte în privinţa deciziei atacate. Argumentele hotărârii Curţii de Apel, astfel cum au fost expuse în precedent, sunt în deplină concordanţă unele cu altele şi fundamentează în mod corespunzător soluţia cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamanţi împotriva hotărârii primei instanţe.
În speţă, recurenţii susţin că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, se recunoaşte că acţiunea în revendicare a fost formulată împotriva proprietarilor succesivi ai imobilului din prezentul litigiu, respectiv SC A.R. SA (fostă SC A.H. SA, fostă SC A.G. SA), ca apoi să se reţină că aceştia nu se află în posesia imobilului, deci nu puteau avea calitatea de pârâţi într-o astfel de acţiune.
Susţinerea este greşită şi nu poate fi primită.
Instanţa de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu pârâta SC A.H. SA (SC A.R. SA) şi cum în cauză, acesta a fost singurul capăt de cerere, proprietarii succesivi ai imobilului nu au calitate procesuală pasivă, nefiind în posesia imobilului.
Acest considerent are la bază împrejurarea că, urmare divizării parţiale a SC A.H. SA, prin desprinderea din patrimoniul acestei societăţi a unei părţi din activele şi pasivele societăţii, SC A.R. SA a dobândit toate drepturile şi obligaţiile SC A.H. SA privitoare la acest teren, astfel că în cauză are calitate procesuală pasivă doar SC A.R. SA, cea care exercită posesia asupra terenului revendicat.
Ca atare, s-a reţinut în mod corect că singura persoană care are calitate procesuală pasivă este SC A.R. SA, cea care exercită posesia asupra terenului revendicat, proprietarii succesivi ai imobilului neavând calitate procesuală pasivă, nefiind în posesia imobilului.
Nici susţinerea potrivit căreia hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi primită.
Instanţa de apel a expus, în mod clar şi convingător, argumentele pentru care soluţia tribunalului este cea corectă, iar motivele de apel formulate de reclamanţi nu pot fi primite. Susţinerea recurenţilor în sensul că, întrucât instanţa de apel nu a indicat vreun înscris din care să rezulte că pârâtele SC A.R. SA (fostă SC A.H. SA, fostă SC A.G. SA) nu sunt în posesia imobilului reprezintă o chestiune de legalitate a deciziei recurate, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa fiind, criticile fundamentate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât acestea nu relevă acele situaţii ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătoreşti pe temeiul de drept invocat.
În ce priveşte criticile de nelegalitate încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt nefondate, potrivit următoarelor considerente:
Afirmaţia recurenţilor că nu ar fi existat o soluţionare pe fond a acţiunii în revendicare şi ca atare, nu s-ar pune problema autorităţii de lucru judecat ignoră cadrul procesual care a constatat existenţa excepţiei procesuale în legătură cu promovarea unei noi acţiuni în revendicare, în condiţiile în care aceasta constituise deja obiect al judecăţii definitive (conform Sentinţei civile nr. 499 din 06 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
Aspectele de nelegalitate care sunt îndreptate împotriva soluţiei din prezenta cauză sunt cele care vizează neîntrunirea triplei identităţi de elemente pentru a putea fi reţinută excepţia autorităţii de lucru judecat în cauză, respectiv neîntrunirea condiţiei privind identitatea de părţi, recurenţii susţinând că aceasta nu se regăseşte, întrucât în al doilea litigiu există ca parte şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Susţinerea nu poate fi primită întrucât, aşa cum corect au reţinut instanţele fondului, este vorba doar de o modificare formală a cadrului judecăţii, prin atragerea în proces a unei părţi căreia, faţă de raportul juridic concret supus judecăţii, reclamanţii nu-i opun un alt drept subiectiv.
La fel ca şi în primul litigiu, reclamanţii au cerut retrocedarea imobilului de la deţinătorul acestuia, atragerea în proces a Statului Român fiind formală.
Raportul juridic concret - legat între cel care pretinde restituirea bunului şi cel care îl deţine - fiind acelaşi şi transpunerea lui pe plan procesual se face în aceiaşi termeni, astfel încât nu se poate susţine că există o modificare a cadrului procesual subiectiv prin îndreptarea acţiunii şi împotriva Statului Român.
De altfel, instanţele fondului au admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, soluţie corectă ce va fi menţinută de instanţa de recurs.
Faţă de toate aceste considerente, urmează să se constate că instanţele fondului au soluţionat corect pricina reţinând, în aplicarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., coroborate cu art. 166 C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat.
Acestea sunt considerentele pentru care decizia curţii de apel apare ca fiind legală şi pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.M.E. şi B.V. împotriva Deciziei nr. 263A din 18 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 3351/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3368/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
