ICCJ. Decizia nr. 3351/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Evacuare, rectificare carte funciară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3351/2014
Dosar nr. 4355/100/2009
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighetu Marmaţiei la data de 09 aprilie 2009, sub nr. 1132/307/2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică S. a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română S., solicitând evacuarea necondiţionată a pârâtei din biserica greco-catolică şi terenul aferent acesteia, situate în comuna S. nr. 517, judeţul Maramureş.
În motivare, reclamanta a arătat că în CF nr. 48 S. este înscris dreptul său de proprietate asupra parcelei cu nr. top 346, sub denumirea "Biserică şi cimitir" cu suprafaţă totală de 602 stj.p, - care se identifică cu Biserica situată în comuna S. nr. 517, judeţul Maramureş, precum şi asupra parcelei cu nr. top 348, sub denumirea "grădină intravilan", cu o suprafaţă de 261 stj.p.
În mod abuziv şi fără vreun temei legal, pârâta desfăşoară, din data de 31 martie 2009, activităţi de demolare a bisericii reclamantei.
Prin precizarea de acţiune formulată la data de 09,06.2009, reclamanta a chemat în judecată, în calitate de pârâţi, şi pe Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Samarului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând:
- constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în comuna S. nr. 517, judeţul Maramureş, în natură biserică şi cimitir, cuprins în CF nr. 48 S., nr. top 348;
- obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă S. să îi predea în deplină proprietate acest imobil;
- evacuarea pârâtei Parohia Ortodoxă S. din imobil, precum şi a bunurilor mobile aparţinând acesteia, iar în caz de refuz, abilitarea sa de a proceda la evacuarea bunurilor mobile;
- cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe an. 480 şi urm. C. civ., Decretul-lege nr. 126/1990, O.G. nr. 64/1990 şi Legea nr. 182/2005,
Prin Sentinţa civilă nr. 1848 din 09 iulie 2009, Judecătoria Sighetu Marmaţiei a declinat în favoarea Tribunalului Maramureş competenţa de soluţionare a cauzei.
Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, sub nr. 4355/100/2009.
La data de 23 octombrie 2009, pârâta Parohia Ortodoxă S. a formulai cerere reconvenţională, solicitând,
În principal:
- să se constate că a devenit proprietar de drept, în anul 1948, conform dispoziţiilor art. 37 alin. (3) din Decretul-lege nr. 177/1948, asupra bisericii din S. şi a Cimitirului V., având în vedere că în acei an peste 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodox;
- să se dispună intabularea în CF a dreptului său de proprietate asupra respectivului imobil;
- cu cheltuieli de judecată;
În subsidiar,
- să se constate că are un drept de creanţă împotriva reclamantei, în cuantum total de 4,711.360 lei, reprezentând investiţiile efectuate, din anul 1948 şi până în prezent, la biserica din S. şi la Cimitirul V.;
- să se dispună instituirea unui drept de retenţie în favoarea sa, asupra bisericii şi a Cimitirului V. din S., până la completa recuperare a creanţei.
- cu cheltuieli de judecată.
La data de 26 martie 2010, reclamanta a depus o precizare referitoare la numărul topografic al imobilului, ca fiind 346, în loc de 348.
La data de 23 aprilie 2010, reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând instanţei să dispună şi intabularea în CF a dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în comuna S. nr. 517, judeţul Maramureş, în natură, biserică şi cimitir.
La data de 17 mai 2012, reclamanta a depus o nouă precizare de acţiune, prin care a solicitat instanţei să dispună;
- constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în comuna S. nr. 517, judeţul Maramureş, în natură biserică şi cimitir, în suprafaţă de 3840 mp, cuprins în CF nr. 348 S., nr. top 346 şi În CF nr. 1702 S., nr. top 347, identificat prin expertiza întocmită de expert P.C., cu completările acesteia, corespunzător planului de amplasament şi delimitare înregistrat la OCPI Maramureş sub nr. 1735 din 17 februarie 2012;
- obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă S. să îi predea în deplină proprietate acest imobil, cu datele de identificare anterior menţionate;
- evacuarea pârâtei Parohia Ortodoxă S., precum şi a bunurilor mobile aparţinând acesteia, din respectivul imobil, iar în caz de refuz a evacuării bunurilor mobile, acestea să fie evacuate de reclamantă;
- intabularea în CF a dreptului său de proprietate asupra imobilului sus-menţionat, prin deschiderea unei noi coli de carte funciară şi atribuirea de număr cadastral.
La data de 04 septembrie 2013, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., prin care a solicitat chemarea în judecată şi a Ministerului Culturii şi Secretariatului de Stat pentru Culte, pentru ca hotărârea să le fie opozabilă, motivat pe faptul că potrivit expertizei topografice efectuate în cauză, în urma unei reparcelări cadastrale, imobilului în litigiu i-a fost atribuit nr. cad. 2517, aflată în administrarea operativă a Departamentului cultelor.
Prin Sentinţa civilă nr. 102 din 22 ianuarie 2014, Tribunalul Maramureş a respins cererea de repunere pe rol, formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Română S.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S., excepţie invocată de pârâtele Parohia Ortodoxa Română S. şi Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, precum şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de aceasta.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ce priveşte cererea de chemare în judecată a altor persoane, a intervenientului forţat Ministerul Culturii şi a respins, în consecinţă, cererea de chemare în judecată a altor persoane, faţă de acest intervenient.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ce priveşte cererea de chemare în judecată a altor persoane, a intervenientului forţat Secretariatul de Stat pentru Culte.
A respins cererea de chemare în judecată a Secretariatului de Stat pentru Culte, formulată de reclamantă.
A respins acţiunea precizată, formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S. în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Română S., Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A admis, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română S. în contradictoriu cu reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S.
A constatat că pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română S. a devenit proprietar de drept asupra Bisericii Ortodoxe din S., obiect al prezentului litigiu, amplasată pe terenul identificat cu nr. cadastral 2517, conform planului de amplasament şi delimitare întocmit de expert tehnic judiciar P.C. în data de 08 decembrie 2011, avizat sub nr. 1735 din 17 februarie 2012 de OCPI Maramureş.
A respins celelalte pretenţii formulate reconvenţional.
A obligat pe pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română S. să achite expertului tehnic judiciar L.D. suma de 95 lei, cu titlu de diferenţă onorariu expert, această dispoziţie fiind executorie.
A respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cererea pârâtei-reclamante de repunere a pe roi a cauzei, după reţinerea acesteia în pronunţare, nu este întemeiată, nefiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 151 C. proc. civ. pentru reluarea dezbaterilor, întrucât nu sunt necesare nici un fel de lămuriri suplimentare.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Parohia Greco-Catolică S. este neîntemeiată,
Astfel, prin H.G. nr. 1218/2008 s-a recunoscut Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice şi Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza cărora se organizează şi funcţionează Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. În anexa nr. 1, capitolul III, can. 279-280, se prevede că parohia este o anumită comunitate de credincioşi creştini, constituită în mod stabil într-o eparhie, a cărei grijă pastorală este încredinţată unui paroh. De regulă parohia va fi teritorială, care să-i cuprindă pe toţi credincioşii creştini dintr-un anumit teritoriu; dacă însă, după judecata Episcopului eparhial este mai potrivit, după ce a consultat consiliul preoţesc, vor fi înfiinţate parohii personale determinate de criterii de naţiune, de limbă, de înscriere la o altă Biserică sui juris, sau chiar după alte raţiuni bine definite.
Ca atare, comunitatea religioasă greco-catolică dintr-o anume localitate echivalează cu parohia cultului respectiv, parohia fiind o formă concretă de organizare, inclusiv cu scop reprezentativ, a credincioşilor creştini greco-catolici. Urmare a recunoaşterii acestui cult, parohia reprezintă comunitatea credincioşilor greco-catolici; este distinctă problema dacă actuala comunitate greco-catolică din S. este succesoarea, continuatoarea în drepturi (inclusiv dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu) a fostei comunităţi greco-catolice din localitate, cu drepturi reflectate tabular.
Şi excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului şi inadmisibilităţii acţiunii sunt neîntemeiate.
Invocarea prevederilor art. 111 C. proc. civ. s-a realizat de către reclamantă ca situaţie permisă a demersului de restituire a lăcaşului de cult şi a cimitirului, demers exercitat în aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990, a O.G. nr. 64/1990 şi a Legii nr. 182/2005, în contextul în care aceasta a înţeles să-şi dovedească dreptul de proprietate existent la nivelul anului 1948 cu intabularea acestuia în CF nr. 48 nr. topo 346 şi în CF nr. 1702 S., nr. topo, 347. Acţiunea în realizare este chiar cea conturată de reclamantă prin petitele ce succed celui dintâi.
Prin raportare la prevederile art. 6 lit. A.IV pct. 20, art. 40 alin. (1) lit. a), art. 41, art. 50 lit. e), art. 64, art. 84, art. 92 şi art. 98 lit. e) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (H.G. nr. 53/2008), pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, centrul eparhial controlând activitatea preotului paroh de administrare a averii parohiale, inclusiv a celei imobiliare.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intervenientului forţat Ministerul Culturii este întemeiată, admiterea acesteia fiind de altfel solicitată şi de către reclamantă. Inventarierea Cimitirului V. în lista monumentelor istorice nu echivalează, pentru niciuna dintre entităţile chemate în judecată de către reclamantă prin cererea formulată în data de 4 septembrie 2013, cu invocarea aceloraşi drepturi ca şi reclamanta, asupra imobilelor în litigiu.
Astfel, potrivit art. 1 din H.G. nr. 90/2010, atribuţiile Ministerului Culturii vizează elaborarea şi aplicarea strategiei şi politicilor în domeniul culturii. În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice aparţin fie domeniului public sau privat al statului, al judeţelor, oraşelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice. În speţă nu s-a invocat apartenenţa bisericii în litigiu la domeniul public al statului sau privat al acestei entităţi. Aşadar, Ministerul Culturii nu are calitate procesuală pasivă, cererea de chemare în judecată a acestuia urmând a fi respinsă ca o consecinţă a admiterii excepţiei anterior evocate.
Aceeaşi excepţie, invocată de Secretariatul de Stat pentru Culte, urmează a fi respinsă. Conform art. 4 din H.G. nr. 44/2013, acest Secretariat are personalitate juridică proprie, asigură relaţiile statului cu toate cultele şi asociaţiile religioase din România, le acordă asistenţă, preluând de la Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional toate drepturile şi obligaţiile derivând din activitatea din domeniul cultelor. Preluarea patrimoniului aferent atribuţiilor în domeniul cultelor se face printr-un protocol de predare-preluare, încheiat între Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Culturii şi Secretariatul de Stat pentru Culte, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii de guvern.
Pe fond însă, cererea de chemare în judecată a acestei entităţi va fi respinsă, dată fiind soluţia pronunţată asupra cererii de chemare în judecată principale, argumentată în continuare, precum şi în considerarea împrejurării că Secretariatul de Stat pentru Culte a fost chemat în judecată doar de către reclamantă.
În ce priveşte acţiunea principală introductivă, s-au reţinut următoarele:
Este un fapt istoric de notorietate că trecerea la cultul ortodox, survenită după Decretul nr. 358/1948 şi aplicarea art. 37 din Decretul nr. 177/1948, a intervenit ca urmare a presiunilor exercitate de autorităţile de la acea vreme asupra credincioşilor greco-catolici, cu încălcarea art. 27 alin. (1) din Constituţia României din 1948, care garanta libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă. Cultul greco-catolic a fost desfiinţat abuziv prin Decretul nr. 358/1948, care a fost abrogat abia prin Decretul-lege nr. 9/1989, aşadar trecerea la cultul ortodox nu a fost una voluntară.
În ce priveşte modalitatea în care Statul Român a înţeles să determine limitele şi procedura de restituire a bunurilor care au aparţinut comunităţii creştinilor greco-catolici, pentru compensarea abuzurilor petrecute înainte de ratificare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire, acestea păstrând libertatea de a determina domeniul de aplicare a legislaţiei, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de proprietate etc.
Astfel potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situaţia lăcaşurilor de cult care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română urma să fie stabilită de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. Eşecul acestor etape prealabile deschide calea acţiunii în justiţie. Lăcaşul de cult nu este vizat prin dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, având un regim juridic şi afectiv special, întrucât reprezintă nu doar locul sacru de exteriorizare a ritualului specific cultului, ci şi un element subiectiv şi de identitate pentru practicant, un punct de raportare semnificativ al conştiinţei religioase.
Lăcaşul de cult nu poate fi gândit practic, prin prisma unor date obiective, el este inseparabil de componenta umană a credincioşilor care-l doresc, titulari ai libertăţii religioase, este finalmente un corolar al acesteia, o modalitate concretă de exprimare, de exteriorizare a credinţei.
Tocmai de aceea, în considerarea interdependenţei şi condiţionării reciproce a elementelor biserică-comunitate religioasă, prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 s-a prevăzut criteriul "dorinţei credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri". Operant în faţa comisiilor mixte, acest criteriu îşi păstrează aplicabilitatea şi în cadru judiciar; în cauza Pincova şi Pinc vs. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate".
Preluarea bisericii din S. în anul 1948 de la comunitatea greco-catolică a fost una abuzivă; instanţa este chemată însă să decidă dacă preluarea lăcaşului de cult de la comunitatea ortodoxă, în anul 2014, nu cumva reeditează această inechitate.
Declararea în afara legii a cultului greco-catolic şi preluarea lăcaşurilor de cult în anul 1948 au produs efecte pe care instanţa nu le poate ignora, cel mai important fiind cel de conştiinţă religioasă. Locuitorii din S., ortodocşi, sunt foştii greco-catolici din 1948 sau urmaşii acestora şi au dezvoltat ataşamentul faţă de religia ortodoxă, pe care nu au abandonat-o decât într-un număr redus, după anul 1990, nedorind să revină la vechiul cult.
Astfel, nu poate fi reţinut argumentul invocat de către reclamantă în sensul lipsei de relevanţă a faptului că majoritatea locuitorilor din S., sunt ortodocşi.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat datele recensământului oficial din 2002, conform cărora credincioşii ortodocşi sunt majoritari, 89-90 % faţă de 1 - 2% credincioşi greco-catolici.
Conform datelor statistice pe anul 1948, în Parohia S. au trecut de la greco-catolici la ortodocşi 3451 persoane, în comună fiind 7 persoane de confesiune greco-catolică.
Reclamanta nu a contestat faptul că în prezent ortodocşii sunt majoritari în localitate, susţinând că acesta nu prezintă relevanţă juridică. Martorul T.G. a arătat că, în urma recensământului populaţiei făcut în 1993, a rezultat că în S. erau 3360 persoane, niciuna de religie greco-catolică. De altfel, acest aspect rezultă şi din depoziţiile martorilor P.T., R.M.T., Ş.V., care au arătat că la slujbele greco-catolice din S. participă 20 - 25 de persoane, de sărbători chiar 50, respectiv că în S. sunt 10 persoane greco-catolice şi peste 3000 de ortodocşi.
Conform datelor statistice privind recensământul oficial efectuat în anul 2011, în S. s-a declarat ortodoxă 87,42% din populaţie, iar 7,71 % era de confesiune adventistă de ziua a şaptea.
Ca atare, majoritatea credincioşilor ortodocşi din S. doreşte să rămână ca atare, nerevenind la cultul greco-catolic, sens în care, în raport de realitatea juridică şi socială actuală, independent de parcurgerea procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, lăcaşul de cult nu poate fi restituit Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică S., finalmente titularii dreptului de proprietate fiind credincioşii, comunitatea, iar nu parohia ori biserica.
În ce priveşte cimitirul, instanţa reţine că în conformitate cu prevederile anexei I pct. III. 10 din Legea nr. 213/1998, domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor cuprinde, între alte bunuri, şi cimitirele orăşeneşti şi comunale, ca atare regimul lor juridic este cel de drept public, fiind inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, neputând forma aşadar obiect al pretenţiilor formulate de reclamanta.
În considerarea aceluiaşi argument, va fi respinsă cererea reconvenţională în privinţa terenului pe care se află Cimitirul V. din S.
În ce priveşte pretenţiile formulate pe cale reconvenţională, s-au reţinut următoarele:
Pârâta-reclamantă a preluat biserica ortodoxă din S., în aplicarea prevederilor art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948. Aceasta a reprezentat o excepţie de ia principiul efectului constitutiv de drepturi, excepţie stabilită de o lege specială, alta decât cele rezultând din prevederile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938. De asemenea, legitimitatea pârâtei-reclamante în păstrarea acestei proprietăţi este conferită de dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, în acest sens fiind voinţa majorităţii credincioşilor din S., care sunt ortodocşi. Pe cale de consecinţă, acest petit formulat prin cererea reconvenţională va fi admis, strict în ceea ce priveşte lăcaşul de cult.
În ce priveşte solicitarea de intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei-reclamante (asupra bisericii), aceasta a arătat că dacă nu există sau nu poate fi adusă cartea funciară în care ar fi intabulate bunurile, pârâta-reclamantă va aprecia dacă îşi menţine petitul, această operaţiune putând fi realizată şi ulterior.
Până în prezent, CF nr. 48 S. nu a fost readusă în localitate; expertul P.C. a formulat propuneri de dezmembrare, dar planul de amplasament şi delimitare, avizat de OCPI Maramureş sub nr. 1735/17,02.2012 a fost întocmit în funcţie de registrul cadastral al parcelelor, unde la nr. cadastral 2517 figurează Departamentul Cultelor.
Pretenţiile formulate pe calea cererii reconvenţionale nu au fost ulterior precizate, iar cadrul procesual pasiv al acestora a rămas circumscris unei singure părţi, Parohiei Greco-Catolice S., pârâta-reclamantă neînţelegând sa se judece cu alte persoane în ce priveşte petitul de intabulare, singura documentaţie cadastrală depusă pentru aceasta vizând nr. cadastral 2517 şi nu nr. topo. 346. Pe cale de consecinţă, se va respinge cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult.
Petitele subsidiare formulate pe cale reconvenţională au devenit lipsite de interes, în contextul soluţiei pronunţate asupra pretenţiilor susţinute în principal. Astfel, recunoaşterea dreptului de creanţă şi instituirea dreptului de retenţie se valorifică faţă de proprietarul bunurilor, or, o atare calitate actuală nu s-a constatat în privinţa reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Prin Decizia civilă ar. 754/A din 11 septembrie 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Română S.; a respins apelul reclamantei, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Cu privire la criticile din apel referitoare la greşita admitere a cererii reconvenţionale, în raport de dispoziţiile Decretului nr. 177/1948 şi ale Decretului nr. 358/1948.
Apelanta a susţinut că în mod greşit prima instanţă a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtă, în limitele solicitărilor formulate de aceasta în principal, întrucât, pe de o parte, la data când a fost formulată cererea reconvenţională Decretul nr. 177/1948 era deja abrogat, iar, pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, dovada în acest sens constituind-o, în opinia apelantei, tocmai faptul că a fost emis şi Decretul nr. 358/1948.
Curtea a constatat că aceste susţineri ale apelantei sunt nefondate, pentru motivele ce succed.
Pentru analizarea pe fond a petitului principal din cererea reconvenţională, tribunalul trebuia să se raporteze la perioada intrării în vigoare a Decretului nr. 177/1948, respectiv, a Decretului nr. 358/1948, dat fiind că, afirmativ, în perioada acestor acte normative Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată, iar credincioşii greco-catolici au trecut, în condiţiile impuse de conjunctura politică a acelor vremuri, la cultul ortodox.
În niciun caz, condiţiile concrete în care a operat şi s-a aplicat Decretul nr. 177/1948 nu pot fi analizate decât prin raportare la momentul intrării în vigoare a acestuia şi ia momentul de imediată aplicare a acestuia, ulterior intrării sale în vigoare, iar în niciun caz la momentul promovării cererii reconvenţionale de către pârâtă, dată la care, în mod evident, Decretul nr. 177/1948 numai era în fiinţă.
Cu alte cuvinte, instanţa de fond era datoare să verifice dacă, raportat la momentul anul 1948, cu ocazia preluării imobilului în litigiu de către pârâta-intimată, au fost sau nu respectate cerinţele prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, respectiv, dacă s-a pronunţat o hotărâre a Judecătoriei Populare a locului, aşa cum pretindea art. 37 alin. (5), prin care să se constate întrunirea condiţiilor impuse de art. 37 alin. (1), (2) şi (3) din acelaşi act normativ.
Neîntemeiat susţine apelanta că nu a fost îndeplinită această cerinţă în condiţiile în care prin încheierea de carte funciară nr. 864/1950 a Judecătoriei Populare Mixte Sighet, secţia Cărţilor Funciare s-a atestat faptul că în baza Adresei nr. 20 din 17 mai 1950, aprobată de Consiliul Eparhial Ortodox Român, cu nr. 6111/1950, s-a decis transcrierea asupra imobilelor ce au format proprietatea comunităţii locale greco-catolice din comuna S., cuprinse în mai multe cărţi funciare, prin care şi CF nr. 48 S..
Din datele statistice aferente anului 1948, rezultă faptul că numărul total al sufletelor, în matcă, din localitatea S., la nivelul anului 1948, era de 3451, din care 1425 bărbaţi, 2026 femei, iar numărul celor care au trecut de la religia greco-catolică la religia ortodoxă a fost de 3451 suflete.
Se atestă, astfel, prin acest înscris întocmit la nivelul anului 1948, respectarea procentului de cel puţin 75% din numărul total al credincioşilor, respectiv se face dovada respectării cerinţei impuse prin Decretul nr. 177/1948.
Prin urmare, Curtea a constatat că acest motiv din apelul reclamantei nu este fondat.
Cu privire la susţinerea reclamantei referitoare la încălcarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.
Aşa cum s-a stabilit printr-o decizie de speţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 563 din 07 februarie 2013, Dosar nr. 9366/211/2008*), instanţa învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor este un aspect de opţiune a legiuitorului, care a înţeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectaţiune (lăcaşuri de cult), instanţei de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.
Făcând trimitere la deciziile Curţii Constituţionale în materie, s-a reţinut că potrivit celor statuate de Curtea Constituţională, textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase, şi aceasta întrucât "democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 - ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor".
O măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri,
Or, restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiţiei impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul dreptul de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri, dată prin dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, speranţa de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noţiunii de bun.
În mod greşit - statuează instanţa supremă - unele instanţe au considerat că numai Comisia Mixtă Clericală trebuie să ţină cont de voinţa credincioşilor, câtă vreme însăşi instanţa de judecată are atributul de a verifica în ce măsură sunt respectate dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/3990, acţiunea în revendicarea unui locaş de cult nefiind una de drept comun, clasică, ci o acţiune în revendicare ce trebuie să ţină cont de criteriile instituite de legea specială,
Concret, cadrul normativ în care pot fi valorificate pretenţiile reclamantei este dat de Decretul-lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desfiinţare a cultului greco-catolice) distingându-se între două situaţii: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepţia moşiilor) în starea lor actuala şi b) situaţia lăcaşurilor de cult şi a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunitate care deţin aceste bunuri.
Astfel, raţiunea pentru care la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alin. 2 - 4, prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiţie, în condiţiile în care unele instanţe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în faţa comisiilor clericale nu deschide calea acţiunii în instanţă.
De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia "dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun", nu poate avea semnificaţia transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.
Învestită cu o astfel de cerere, instanţa de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa este chemată să analizeze în fond o pretenţie, deşi procedura prealabilă nu fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiţie, dar, în acelaşi timp, fără a putea ieşi din limitele impuse de cadrul normativ special.
Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferinţă dorinţa credincioşilor este un aspect de opţiune a legiuitorului - care a înţeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectaţiune (lăcaşuri de cult) -, instanţei de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.
De altfel, pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii invocate cu referire la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi la criteriul voinţei credincioşilor în retrocedarea lăcaşurilor de cult, Curtea Constituţională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic şi nici pe cel al libertăţii cultelor religioase [Decizia Curţii Constituţionale nr. 23/1993, Decizia Curţii Constituţionale nr. 49/1995).
Aceasta, întrucât democraţia "presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din ultima parte a art. 3 - "ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri" -rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opţiunii majorităţii enoriaşilor".
Totodată, s-a statuat că "libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, dar şi libertatea credinţelor religioase", iar în condiţiile în care "în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe" întrucât "altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic".
Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menţionat anterior, modalitatea de reglare a relaţiilor sociale, de reconstituire a averii comunităţilor religioase reprezintă un aspect de politică legislativă (iar nu de activitate jurisdicţională, care să regleze pe cale pretoriană asemenea aspecte, înlăturând legea specială), în acelaşi timp, nu se poate susţine că o asemenea lege ar fi lipsită de conţinutul său reparator, prin instituirea criteriului voinţei credincioşilor.
În felul acesta, statul, ca organizator al vieţii sociale, a asigurat condiţiile manifestării convingerilor religioase fără să aducă o limitare determinată de numărul credincioşilor (şi o limitare de ordin material) exerciţiului acestor drepturi.
Este vorba aici şi de îndeplinirea obligaţiei pozitive a statului pentru realizarea exerciţiului efectiv al dreptului la libertatea de conştiinţă şi de religie.
O măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptări acelei măsuri.
Or, restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiţiei impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice,
Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realităţile sociale şi istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate (a se vedea în acest sens şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv, cauza Raicu împotriva României).
Prin Decretul nr. 358/1948, cultul greco-catolic a fost desfiinţat, iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat.
Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietăţii este supusă unei anumite proceduri (date prin dispoziţiile Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), speranţa de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noţiunii de bun.
Curtea a constatat, aşadar, că în interpretarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 - interpretare care a fost deja făcută de instanţa supremă -, numărul credincioşilor ortodocşi, fiind mult mai mare decât numărul credincioşilor greco-catolici, se impune a se ţine seama cu prioritate de acest criteriu al "dorinţei credincioşilor", respectiv, de criteriul opţiunii majorităţii enoriaşilor.
Dacă nu s-ar ţine seama de acest criteriu, în sensul stabilit şi impus de instanţa supremă în alte decizii de speţă, decizii care reprezintă o încercare de unificare a jurisprudenţei în materie, s-ar ajunge la situaţia în care să se repare o nedreptate cu o altă nedreptate, un abuz cu un alt abuz, aducându-se astfel atingere stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice,
Deşi s-ar părea că textul art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 are În vedere strict "dorinţa credincioşilor", în realitate, singura manieră posibilă de interpretare a acestei sintagme conduce la concluzia conform căreia prin această sintagmă legiuitorul a avut în vedere numărul credincioşilor aparţinând cultelor ce îşi dispută un anume lăcaş de cult, respectiv, aşa cum a statuat instanţa supremă în alte decizii de speţă, "criteriul opţiunii majorităţii enoriaşilor".
Potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile constituie un criteriu de care se ţine seama cu ocazia analizării şi stabilirii situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi ca caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.
Din probaţiunea administrată în cauză încă de la instanţa de fond, a rezultat că numărul credincioşilor ortodocşi este semnificativ mai mare decât cel al credincioşilor greco-catolici.
Este adevărat că între cuvintele "număr" (al credincioşilor - n.r.) şi "dorinţă" (a credincioşilor - n.r.) nu se poate pune semnul egalităţii, acestea desemnând noţiuni diferite.
Fără a pune un astfel de semn al egalităţii, Curtea a apreciat că în interpretarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, numărul credincioşilor aparţinând unui anumit cult este egal cu numărul dorinţelor (credincioşilor - n.n.) potrivit cărora, un anumit lăcaş de cult ar trebui atribuit unui cult sau altuia.
Această prezumţie derivă din împrejurarea că în România libertatea religioasă este garantată prin Constituţie - art. 29, lege - art. 1, 2 din Legea nr. 489/2006 şi tratatele internaţionale la care România este parte.
Această libertate se concretizează, printre altele, prin aceea că orice persoană îşi poate alege religia şi îşi poate schimba religia, fără nicio împiedicare din punctul de vedere al dreptului laic.
În aceste condiţii, este evident că o persoană având libertatea să adere la orice religie doreşte, va opta, va alege şi va dori ca bunurile care servesc la practicarea şi exercitarea cultului religios pe care l-a ales să fie deţinute de acel cult religios, pentru că, alegând un anumit cult, să îl şi poată practica (dacă şi în limitele în care doreşte, aceasta fiind o altă conotaţie a noţiunii de libertate religioasă, întrucât, chiar aparţinând unui anumit cult religios, nicio persoană nu poate fi constrânsă să şi practice acel cult).
Prin Decretul-lege nr. nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), de la această dată credincioşii ortodocşi din Parohia S. având posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic.
Nefăcând această opţiune, se prezumă că au dorit să aparţină în continuare cultului ortodox şi totodată că, dorinţa lor actuală în ceea ce priveşte apartenenţa lăcaşului de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparţină cultului ortodox.
Textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost supus controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în M. Of. nr. 66/11.04.1995, respingând, "ca vădit nefondate, excepţiile de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ridicate de către Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolică) din Cluj-Napoca, cu sediul în Cluj-Napoca, Str. M. nr. 26, în Dosarul nr. 7967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca şi de către Episcopia Română Unită cu Roma (greco-catolică) Lugoj, cu sediul în Lugoj, str. I.P.B. nr. 10, în Dosarul nr. 64C/1993 al Tribunalului Judeţean Timiş".
La soluţionarea acestei excepţii, Curtea Constituţională a avut în vedere, în esenţă, următoarele considerente:
"Textul invocat ca neconstituţional" art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 - prevede că: "situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".
Întrucât ne aflăm în prezenţa unor dispoziţii legale anterioare Constituţiei, despre care se susţine că sunt contrare acesteia, trebuie soluţionat conflictul legilor în timp, în funcţie de modul în care s-a constituit dreptul subiectiv de proprietate, potrivit legii anterioare, sau potrivit legii posterioare.
În principiu, dreptul subiectiv de proprietate constituit potrivit legii anterioare nu poate fi desfiinţat de legea posterioară, deoarece aceasta ar implica o aplicare retroactivă a noii legi, ceea ce este contrar art. 15 alin, (2) din Constituţie, conform căruia legea dispune numai pentru viitor.
Deci, legea nouă poate doar, spre a evita retroactivitatea, să reconstituie dreptul anterior, ceea ce, însă, are efecte numai ex nunc, fiind în prezenţa unui nou drept ce se naşte în baza unui act juridic constitutiv, actul de reconstituire.
În cazul nostru, este vorba despre un drept de proprietate ce s-a născut sub regimul vechii reglementări, a Decretului nr. 358/1948.
Faţă de cele arătate, rezultă că noua lege nu poate desfiinţa acest drept, ci numai reglementa modalităţile de reconstituire a dreptului de proprietate ce aparţinuse, iniţial, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).
Urmare abrogării exprese a Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscută oficial. Bunurile preluate de către stat prin efectul actului normativ abrogat şi aflate la acea data în patrimoniul statului se restituie (cu excepţia moşiilor), conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, bisericii greco-catolice.
Aceasta prevedere legală s-a concretizat în H.G. nr. 466 din 19 august 1992 privind aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru inventarierea bunurilor proprietate a statului, foste proprietăţi ale Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolice), şi predarea acestora către aceasta, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 227 din 14 septembrie 1992.
Hotărârea menţionată aprobă lista bunurilor ce se predau din proprietatea statului în proprietatea Bisericii Române Unite cu Roma, pe baza de protocol între actualii deţinători şi reprezentanţii bisericii greco-catolice.
Prin urmare, legiuitorul a înţeles ca pentru aceste bunuri care, fiind folosite de stat, nu erau destinate uzului public al credincioşilor, să se reconstituie dreptul de proprietate al Bisericii Române Unite cu Roma, prin modalitatea restituirii lor. O situaţie similară a reglementat şi Legea nr. 18/1991 în ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate ai ţăranilor.
În ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunurile care, prin însăşi construcţie, sunt destinate folosinţei credincioşilor, fiind în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesoriu al lăcaşurilor de cult, legiuitorul postrevoluţionar, mai întâi, a desfiinţat reglementarea din anul 1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate şi anume: a) decizia unei comisii mixte, formată din reprezentanţii clericali ai cultului care a deţinut aceste bunuri până în 1948 şi, respectiv, ai cultului care a preluat aceste bunuri după 1948; b) opţiunile credincioşilor din comunităţile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate. Deci, cu privire la lăcaşurile de cult şi casele parohiale, este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate, însă, diferită de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertăţii cultelor religioase.
Prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 sunt o dezvoltare firească a Decretului-lege nr. 9/1989, exprimând, sub aspectul semnificaţiei juridice, o unitate conceptuală ce intră în sfera actelor normative prin care se înlătură, după decembrie 1989, nedreptăţile şi încălcările drepturilor omului tăcute prin legi şi decrete ale dictaturii comuniste. Ca atare, calificările pe care Decretul-lege nr. 9/1989 le face Decretului nr. 358/1948 sunt preluate şi de Decretul-lege nr. 126/1990, care a fost adoptat tocmai pentru a înlătura urmările actului discriminator din 1948. În consecinţă, nu poate fi primit argumentul după care art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu răspunde ideii de înlăturare a consecinţelor "persecuţiei religioase instaurate de regimul totalitar".
Nu se poate spune, în mod rezonabil, că reglementările postrevoluţionare au numai caracter declarativ. O atare calificare s-ar fi putut susţine dacă aceste reglementări se rezumau numai la Decretul-lege nr. 9/1989, dar în condiţiile Decretului-lege nr. 126/1990 o asemenea calificare este, desigur, o exagerare.
Reglementările art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă prevederile constituţionale, dimpotrivă, respectă principiul general înscris în art. 1 din Constituţie, conform căruia statul român este un "stat (...) democratic (...)" şi principiul art. 29 alin. (3) al libertăţii cultelor religioase.
Democraţia, concept şi fenomen integrator, presupune şi aplicarea principiului majorităţii (...).
Libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţa de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituţie, dar şi libertatea credinţelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol. În condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altminteri ar însemna ca, în mod nejustificat, credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinţei lor. Un asemenea punct de vedere este contrar dispoziţiilor art. 54 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Este de la sine înţeles că în ipoteza reconstituirii proprietăţii, făcându-se abstracţie de opţiunea majorităţii, ar însemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altuia, care au fost ridicate la rangul de principii constituţionale. O asemenea măsură ar încălca şi prevederile art. 29 din Constituţie, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepţiuni ale sale - cult ca asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat. Mai mult, o asemenea măsură ar nesocoti şi prevederile constituţionale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29 "libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc" - şi alin. (4) al aceluiaşi articol - "în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă" -, întrucât este de natura să impună majorităţii voinţa unei minorităţi. În schimb, soluţia legală, potrivit căreia situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale se stabileşte de o comisie mixtă a reprezentanţilor clericali ai celor două culte religioase, ţine cont de egalitatea cultelor şi de spiritul de toleranţă religioasă ce trebuie să domine relaţiile dintre ele, iar criteriul social al voinţei majoritare a credincioşilor corespunde unui principiu democratic al soluţionării unui conflict de interese ce priveşte o comunitate în funcţie de voinţa majoritară în cadrul acesteia.
De principiu, o măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcaşurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar violenta opţiunea majorităţii credincioşilor la data adoptării acelei măsuri.
Reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract sau în considerarea unei situaţii anterioare, ci numai în concret, ţinând seama de voinţa credincioşilor majoritari în prezent.
Numai în felul acesta soluţia este morală şi juridică.
Cât priveşte raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, de asemenea, nu se poate reţine o contradicţie în privinţa art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 faţă de pactele internaţionale. Constituţia României, prin art. 20, asigură receptarea în dreptul intern a normelor internaţionale cu privire la drepturile omului, care au prioritate. Or, prin art. 3 nu se face altceva decât se pune norma internă în consonanţă cu normele internaţionale care consacră principiul libertăţii omului de a opta la o religie sau cult religios, principiul toleranţei între culte, interzicând statului să exercite orice acţiuni de natură a îngrădi libertatea omului la religie.
Dacă statul ar fi dat o normă imperativă, atribuind lăcaşurile de cult şi casele parohiale celor care le-au avut până în anul 1948, această soluţie ar fi constituit o presiune inadmisibilă la adresa credincioşilor, care fac parte din biserica astfel expropriată, de trecere la biserica reîmpropriată.
Pe de altă parte, susţinerea că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reprezintă o jurisdicţie sui generis, străină principiilor de drept, este evident neîntemeiată. Decretul-lege nr. 126/1990, prin art. 3, a consacrat, atunci, un principiu de ordin constituţional, autonomia cultelor faţă de stat, pregătindu-se terenul pentru viitoarea Constituţie. De vreme ce cultele sunt autonome, nu se poate susţine că o normă stabilită de stat - care, în virtutea dreptului său regalian, putea să stabilească la acea dată orice, nefiind îngrădit de Constituţie - ce da în competenţa unei comisii mixte, formată din reprezentanţii cultelor, rezolvarea problemei în litigiu, ar fi "străină principiilor de drept". Dimpotrivă, această soluţie este evident conformă principiilor constituţionale cu privire la libertatea gândirii, a opiniilor şi a credinţelor religioase, respectiv la raporturile dintre culte şi stat. Ea nu îngrădeşte posibilitatea cultelor de a se adresa justiţiei, cum ar fi în ipoteza în care nu se respecta opţiunea majorităţii credincioşilor.
Importanţa textului de lege ce face obiectul excepţiei constă tocmai în grija statului de a nu exercita un arbitraj sau o coerciţiune de vreun fel şi de a lăsa deplină libertate celor doua culte să hotărască, ţinând seama de "dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".
Faţă de cele arătate, rezultă, de asemenea, că soluţionarea excepţiei referitoare la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este esenţială pentru rezolvarea cauzei, şi deci obiecţia Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică) din Cluj-Napoca că nu ar avea incidenţă este nejustificată".
În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 49 din 19 mai 1995, publicată în M. Of. nr. 224/29.09.1995.
În speţă, însăşi reclamanta, prin memoriul depus la dosarul de fond la data de 26 martie 2010, a recunoscut că în prezent ortodocşii sunt majoritari în S., chiar dacă, în opinia reclamantei, aceasta nu reprezintă relevanţă juridică.
Martorul T.G. a învederat faptul că în prezent în S. există 10 persoane de religie greco-catolică, restul fiind ortodocşi, iar în calitatea sa de primar, în perioada 1992 - 1996, a procedat la efectuarea unui recensământ al populaţiei în anul 1993, în urma căruia a rezultat că în S. există un număr de 3360 de persoane, dintre care niciuna nu a trecut la religia greco-catolică.
Martorul Ş.V. a confirmat susţinerile martorului T.G., afirmând că în S. sunt 10 persoane de religie greco-catolică şi peste 3000 de persoane de religie ortodoxă.
Depoziţii în acelaşi sens a făcut şi martorul S.T., care a arătat că după anul 1990, oamenii din S. au dorit să rămână ortodocşi, doar 8 sau 9 persoane trecând la religia greco-catolică.
În conformitate cu datele statistice privind recensământul oficial efectuat în anul 2011, în S. s-a declarat de religie ortodoxă o parte însemnată a populaţiei, respectiv un procent de 87,42%, în timp ce 7,71 % din populaţie s-a declarat de confesiune adventistă de ziua a şaptea.
Rezultă deci, din perspectiva art. 3 din Decretul nr. 126/1990, netemeinicia cererii principale şi, implicit, caracterul nefondat al apelului reclamantei.
Cu privire la temeiurile juridice noi invocate pentru prima dată prin memoriul de apel.
În susţinerea apelului, apelanta a invocat temeiuri juridice noi, care nu au fost invocate nicăieri în faţa primei instanţe, invocare care contravine dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât reprezintă o schimbare a cauzei juridice a acţiunii în apel, demers prohibit de textul legal al art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel Curtea a constatat că schimbarea cauzei juridice a acţiunii în apel, prin invocarea, pentru prima dată în faza de judecată a apelului, a dispoziţiilor art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenţie, precum şi a art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1, cu trimiterile făcute la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în acest sens, intra sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi analizate de către instanţa de apel, direct în apel, prin eludarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. şi prin privarea părţilor de un grad de jurisdicţie.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimatul Secretariatul de Stat pentru Culte.
Corect a reţinut prima instanţă că această excepţie este neîntemeiată, prin raportare la dispoziţiile art. 4 din H.G. nr. 44/2013, Secretariatul de Stat pentru Culte având personalitate juridică proprie şi asigurând relaţiile statului cu toate cultele şi asociaţiile religioase din România, acordând asistenţă şi preluând de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional toate drepturile şi obligaţiile ce derivă din activitatea în domeniul cultelor.
Pe de altă parte, acest intimat nu a apelat soluţia primei instanţe în limitele privitoare la respingerea acestei excepţii, fiind de presupus că a achiesat la soluţia instanţei fondului, de respingere ca neîntemeiată a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Secretariatul de Stat pentru Culte.
Cu privire la dispoziţiile art. 855 Noul C. civ., invocate de apelantă ca temei juridic al apelului său, Curtea a constatat că dispoziţiile noului C. civ. nu sunt aplicabile speţei pendinte, date fiind în acest sens dispoziţiile exprese ale art. 223 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ., potrivit cărora, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a C. civ. se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite, prezenta cauză fiind pornită cu mult înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., respectiv la data de 09 aprilie 2009.
Cu privire la dispoziţiile art. 17 şi 18 din Decretul-lege nr. 115/1938, Curtea a constatat că acestea nu pot servi ca fundament al admiterii acţiunii în revendicare, aşa cum nefondat apreciază apelanta, acestea nefăcând altceva decât să reglementeze principiul inscripţiunii în cărţile funciare.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului reclamantei şi schimbarea în parte a sentinţei de fond, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii principale precizate şi respingerii în totalitate a cererii reconvenţionale a pârâtei Parohia Ortodoxă Română S.
În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:
1. Acţiunea în revendicare dedusă judecăţii a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. Deoarece în soluţionarea acţiunii în revendicare, având ca temei de drept material art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, instanţa de fond a încălcat reclamantei drepturile procedurale - dreptul la un proces echitabil (art. 6 şi 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), dreptul la nediscriminare (art. 9 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), dreptul la accesul efectiv la instanţa de judecată (art. 13 şi 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), aceasta a promovat apel.
În finalul considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel motivează pe excepţia inadmisibilităţii (a cărei soluţionare nu apare în dispozitivul deciziei) respingerea tuturor motivelor de apel fundamentate exclusiv pe art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece ar reprezenta modificarea cauzei acţiunii în faza de apel (adică, în concret, este respins ca inadmisibil apelul motivat pe dispoziţiile procesuale din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), după care apelul este respins pe fond, în urma analizei unor motive pe care reclamanta nu le-a invocat.
În primul rând, cauza acţiunii în revendicare o reprezintă dreptul material - dreptul material de proprietate reglementat de art. 3 Decretul-lege nr. 126/1990 (indicat în acest sens în precizarea la acţiune şi în motivele de apel). Reclamanta nu a solicitat să i se lase în deplină proprietate şi posesie imobilul deoarece are drepturile procesuale: dreptul la un proces echitabil (art. 6 şi 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), dreptul la nediscriminare (art. 9 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), dreptul la accesul efectiv la instanţa de judecată (art, 13 şi 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), ci a solicitat să i se lase în deplină proprietate şi posesie imobilul deoarece are dreptul material de proprietate. Reclamanta a atacat cu apel sentinţa fondului deoarece i s-au încălcat drepturile procesuale: dreptul la un proces echitabil (art. 6 şi 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), dreptul la nediscriminare (art. 9 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), dreptul la accesul efectiv la instanţa de judecată (art. 13 şi 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), urmând ca acţiunea în revendicare să fie admisă deoarece are dreptul material de proprietate.
În al doilea rând, poziţia instanţei de apel este aberantă: reclamanta ar fi trebuit să ştie la momentul promovării şi precizării acţiunii că instanţa de fond urmează să-i încalce drepturile procesuale prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În al treilea rând, poziţia instanţei de apel este aberantă: dacă partea o invocă atunci se aplică Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dacă partea nu invocă atunci nu se aplică Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aplicarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului este obligatorie pentru Statul Român, nu este condiţionată de voinţa părţii, deoarece sunt norme de ordine publică de aplicare directă şi prioritară faţă de orice altă reglementare internă.
2. Interzicerea de facto a accesului efectiv la instanţă a unui cult deoarece are mai puţin enoriaşi reprezintă o încălcare a art. 6 şi 13 (coroborate cu art. 14) din Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
În urma Deciziei din 25 mai 2004 de admisibilitate a Cererii din Dos. 48107 din 99 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a Rapoartelor de ţară asupra României din 2002,2003,2004 ale Comisiei Europene, ale Rapoartelor Internaţionale asupra Libertăţii Religioase a Departamentului de Stat al Statelor Unite din anii 2004, 2005, 2006, a fost adoptată de abia în anul 2005 Legea nr. 182/2005 de modificare a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, în temeiul căruia se pot revendica şi retroceda bunurile preluate abuziv în 1948, în temeiul Decretului nr. 358/1948.
Însă, accesul la instanţa de judecată trebuie să fie unul efectiv, aşa cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lungoci c. României, 2006 (parag. 43): "faptul că reclamantul a avut acces la o instanţă doar pentru ca acţiunea sa să poată fi respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a unor dispoziţii legale, nu îndeplineşte exigenţele stabilite prin dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţie."
Este exact situaţia din speţă: instanţele de fond şi apel au interpretat art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 în sensul că permite doar accesul formal al unităţilor de cult greco-catolice la instanţa de judecată, doar pentru ca acţiunea lor să fie respinsă deoarece cultul greco-catolic este minoritar în toate localităţile din România.
În viziunea instanţelor de fond şi apel, reclamanta are dreptul de a solicita revendicarea imobilelor preluate abuziv prin Decretul nr. 358/1948, pentru că acest drept este prevăzut expres de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, dar dreptul reclamantei este doar unul formal, deoarece pe fond cererile de revendicare a imobilelor preluate abuziv prin Decretul nr. 358/1948 sunt inadmisibile de plano, deoarece Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, este minoritară în toate localităţile. Se pune întrebarea de ce s-a mai modificat art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 pentru a da posibilitatea revendicării. Răspunsul este simplu: tocmai pentru a se putea obţine revendicarea. Interpretarea instanţelor de fond şi apel este o lipsire de conţinut a dispoziţiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990: te adresezi instanţei de judecată fără nicio şansă de a câştiga, te adresezi instanţei de judecată pentru a şi se respinge de plano acţiunea pentru minoritate de enoriaşi.
3. Aplicarea neunitară a legii reprezintă o încălcare a art. 6 şi 46 (coroborate cu art. 14) din Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
Anterior promovării prezentei acţiuni în revendicare şi a respingerii ei pe motiv că dreptul de proprietate depinde de numărul enoriaşilor, s-a judecat acţiunea în revendicare a Parohiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Sf. Vasile cel Mare din Str. Polonă din Bucureşti. În acea cauză, în urma Decizie de admisibilitate a Cererii din Dos. 65965 din 01 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Apel Bucureşti, prin practică constantă, pe o perioadă îndelungată, începând cu Decizia nr. 608/1999 şi până la Decizia 1522/2005, a statuat că: "problema reconstituirii dreptului de proprietate şi apartenenţei proprietăţii nu se fac în funcţie de numărul acestora", soluţie confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5903/2006.
Ulterior, ca rezultat a unei noi condamnări a României de către Curtea Europeană prin Hotărârea din 10 ianuarie 2010 din Dos. 48107/99, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în aceiaşi sens prin Decizia nr. 1502/2010 din Dos. 637/1/2009 şi prin Decizia 5847 din 01 octombrie 2012 din Dos.6184/83/2010. Şi din nou, pentru a se evita o nouă condamnare a României de către Curtea Europeană în cauza 32419 din 04 Parohia Şişeşti c/România, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în acelaşi sens prin Decizia nr. 7143 din 21 noiembrie 2012 din Dos. 486/100/2008. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în acelaşi sens prin Decizia nr. 398 din 06 februarie 2014 din Dos. 9245/111/2010. Toate deciziile invocate sunt ulterioare tuturor deciziilor Curţii Constituţionale indicate de instanţă, care nu sunt izvor de drept, deoarece prin ele nu s-au admis excepţii de neconstituţionalitate; spre deosebire de hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate, care sunt izvor de drept de directă aplicabilitate.
Mai mult decât atât, prezenta cauză este identică cu cauza din Dos. 486/100/2008, deoarece atât în S. cât şi în Şişeşti enoriaşii greco-catolici sunt minoritari; şi tot ca în S. şi în Şişeşti parohia greco-catolică este înscrisă în Cartea Funciară; motiv pentru care Tribunalul Maramureş prin sentinţa 1647/2011, Curtea de Apei Cluj prin decizia 8/A/2012 şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7143 din 21 noiembrie 2012 au admis acţiunea de revendicare a proprietarei tabulare Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Şişeşti.
Încălcarea acestei jurisprudenţe (la care s-a ajuns în urma condamnărilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului) reprezintă o încălcare a art. 6 coroborat cu art. 14 din Convenţie, deoarece pentru părţile din respectivele litigii legea a fost aplicată într-un anumit fel, iar pentru reclamanta din prezenta cauză se aplică discriminatoriu în altul, şi a art. 46 alin. (1) din Convenţie pentru practică neunitari
4. Constatarea caracterului abuziv al deposedării reclamantei prin Decretul nr. 358/1948, urmată de reconfiscarea bisericii prin admiterea cererii reconvenţionale în baza deja abrogatului Decret-lege nr. 177/1948, fără întrunirea condiţiilor prevăzute de el, reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În primul rând, şi în acest moment conform art. 17 - 18 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi art. 885 Noul C. civ., reclamanta este proprietara imobilelor revendicate, deoarece este persoana înscrisă ca proprietar tabular în cartea funciară.
Însă, exact cum însăşi instanţa de fond (confirmată de instanţa de apel) a constatat expres, reclamanta a pierdut posesia fizică a bunului său în 1948, limitativ în baza Decretului nr. 358/1948 (declarat prin Decretul-lege nr. 9/1989 "reglementări legale emise de fostul regim dictatorial care prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale şi morale poporului român, intereselor legitime ale tuturor cetăţenilor") şi nu prin trecerea liberă a enoriaşilor (adică prin întrunirea condiţiilor expres prevăzute de art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948) şi a fost împiedicată abuziv să-şi exercite dreptul prin nerecunoaşterea personalităţii juridice în perioada 1948 - 1990 (fapt recunoscut de legiuitor în Decretul-lege nr. 9/1989) şi prin încălcarea art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (fapt pentru care Statul Român a fost condamnat în cauzele 48107/99 şi 26879/02).
În al doilea rând, instanţa de fond (confirmată de instanţa de apel), pe de o parte constată şi subliniază faptul că în 1948 nu a existat o trecere liberă a enoriaşilor (adică nu au fost întrunite condiţiilor expres prevăzute de art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948), iar, pe de altă parte, constată un drept de proprietate în baza abrogatului art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948.
Întrebarea care se pune este când s-ar fi născut acest drept de proprietate constatat în temeiul art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948, deoarece el nu s-a născut în 1948 (când a fost necesar abuzivul Decret 358/1948, tocmai pentru neîntrunirea condiţiilor prevăzute de art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948)? Răspunsul este dat de instanţa de fond prin trimitere la datele recensământului din 2011 care indică numărul credincioşilor ortodocşi din S.: pe de o parte, la nivelul anului 2011, când Decretul-lege nr. 177/1948 nu mai era în vigoare (fiind înlocuit de Legea nr. 489/2006 tocmai din necesitatea armonizării legislaţiei noastre cu legislaţia europeana), iar, pe de altă parte, enoriaşi ortodocşi şi nu enoriaşi greco-catolici, membri ai Parohiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, care trec la cultul ortodox prin semnarea unei adeziuni aşa cum cerea expres şi imperativ art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948. Astfel, instanţa de fond creează un nou izvor de proprietate în sistemul juridic românesc: recensământul, care nu mai are ca scop evidenţierea populaţiei, ci are un efect juridic - transferul dreptului de proprietate.
În drept, au fost invocate cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În cauză, au depus întâmpinări intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Română S. şi intimatul-intervenient Secretariatul de Stat pentru Culte.
Intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Română S. a invocat excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, fără a dezvolta aceste excepţii. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia.
Intimatul-intervenient Secretariatul de Stat pentru Culte a solicitat respingerea recursului, susţinând ea el nu are calitate procesuală pasivă întrucât în prezenta cauză nu s-a probat de către reclamantă că bunul revendicat este în proprietatea sau administrarea sa.
La termenul de dezbateri din 27 noiembrie 2014, intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Română S. a invocat oral excepţia nulităţii recursului, susţinând că acesta nu cuprinde critici de nelegalitate cu privire la decizia recurată.
Excepţia nulităţii recursului este nefondată, întrucât criticile formulate aduc în discuţie pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea şi aplicarea greşită a unor norme de drept procesual şi material, ceea ce permite încadrarea recursului în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Cu privire la excepţiile invocate, prin întâmpinare, de către intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Română S., Înalta Curte reţine următoarele:
Excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu şi excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei nu pot fi analizate, întrucât nu au fost dezvoltate nici prin întâmpinarea prin care au fost invocate şi nici oral, la termenul de dezbateri din 27 noiembrie 2014. Astfel, la acest termen, instanţa a pus în vedere avocatului intimatei-pârâte să dezvolte cele două excepţii, dar acesta a arătat că nu este în măsură să o facă, urmând ca instanţa să nu ţină seama de ele.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocarea acesteia nu mai este posibila de către intimata-pârâtă, în condiţiile în care respectiva excepţie a fost invocată în faţa instanţei de fond şi respinsă de această instanţă, iar intimata-pârâtă nu a formulat apel, astfel că această chestiune a intrat în puterea lucrului judecat.
Cu privire la recursul reclamantei, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-reclamantă susţine că, prin apelul exercitat în cauză, nu a invocat noi temeiuri de drept pentru acţiunea în revendicare dedusă judecăţii, ci a formulat critici prin care a imputat primei instanţe că, în soluţionarea acţiunii în revendicare având ca temei de drept art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, i-a încălcat drepturile prevăzute de art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, astfel că instanţa de apel a reţinut greşit, în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., inadmisibilitatea criticilor întemeiate pe normele convenţionale. Pe de altă parte, recurenta-reclamanta a susţinut că această motivare din finalul considerentelor deciziei recurate este pe excepţia inadmisibilităţii apelului, soluţie care nu se regăseşte în dispozitivul deciziei, unde apelul a fost respins ca nefondat.
Într-adevăr, instanţa de apel a considerat inadmisibilă invocarea în apel a dispoziţiilor art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, reţinând că aceste dispoziţii convenţionale sunt temeiuri juridice noi, care nu au fost invocate în faţa primei instanţe, reprezentând astfel o schimbare a cauzei juridice a acţiunii în apel, ceea ce art. 294 alin. (1) C. proc. civ. interzice. Deoarece apelul a avut şi critici de nelegalitate a soluţiei primei instanţe din perspectiva dispoziţiilor de drept intern, critici apreciate de instanţa de apel ca nefondate, soluţia dată apelului prin dispozitivul hotărârii recurate a fost aceea de respingere a apelului, ca nefondat.
Contrar susţinerilor recurentei, faptul că în considerentele deciziei atacate s-a reţinut inadmisibilitatea criticilor vizând încălcarea normelor convenţionale nu se putea reflecta distinct în soluţia din dispozitiv. Aceasta deoarece, fiind vorba despre un singur apel, acesta nu putea primi decât o soluţie în dispozitiv, iar nu soluţii diferite în raport de considerentele avute în vedere de instanţă pentru neprimirea fiecărei critici.
Sunt, însă, fondate, susţinerile recurentei referitoare la greşita reţinere a inadmisibilităţii criticilor din apel vizând încălcarea normelor convenţionale la soluţionarea, în primă instanţă, a cauzei.
Art. 294 alin. (1) C. proc. civ. interzice schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, numai că, în speţă, nu se regăseşte această situaţie.
Astfel, prin cererea de apel formulată, reclamanta a susţinut că sentinţa primei instanţe este nelegală deoarece, prin soluţia pronunţată, i-au fost încălcate dreptul la un proces echitabil, dreptul de acces efectiv la instanţa, dreptul la nediscriminare, dreptul la respectarea bunurilor, din perspectiva dispoziţiilor art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Aşadar, normele convenţionale invocate în apel nu vin în justificarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, ci în susţinerea motivelor de apel referitoare la nelegalitatea sentinţei atacate din perspectiva încălcării, la soluţionarea cauzei în primă instanţă, a dreptului la un proces echitabil, dreptului de acces efectiv la instanţă, dreptului la nediscriminare, dreptului la respectarea bunurilor,
Prin urmare, reţinând că invocarea în apel a dispoziţiilor art. 6, 9, 33, 14, 46 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la aceasta reprezintă o schimbare a cauzei juridice a acţiunii, cu consecinţa inadmisibilităţii criticilor întemeiate pe normele convenţionale, faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a acestor dispoziţiilor procedurale, ceea ce face operant cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în raport de care recursul va fi admis.
Întrucât apreciind asupra inadmisibilităţii invocării în apei a normelor convenţionale sus-menţionate, instanţa de apel nu a mai intrat în cercetarea fondului motivelor de apel vizând pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea acestor norme, iar instanţa de recurs nu poate proceda ea însăşi la examinarea acestor critici, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va analiza pe fond motivele de apel întemeiate pe normele convenţionale, urmând a avea în vedere şi criticile din recurs prin care s-a susţinut încălcarea, în soluţionarea în primă instanţă a cauzei, a drepturilor reglementate de art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, critici a căror analiză nu poate fi tăcută direct de către instanţa de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S. împotriva Deciziei nr. 754/A din 11 septembrie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 3350/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3352/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
